psiho
IOANA SCORUȘ

ADAPTAREA LA RĂU

Articol publicat în ediția 6/2022

Sunt câțiva ani de când întâlnirile mele de cabinet cu copii și adolescenți se înscriu sub spectrul unei fascinații aparte. Aceea de a descoperi, puțin câte puțin, un nou construct de minte. Este acea minte care crește, care se formează, care se construiește din directa relație cu device-urile, jocurile fiind cărămizile de bază ale acestei noi formatări. Căci despre o formatare este vorba. Sau ceva pe-acolo. De ce spun că este fascinantă descoperirea unei astfel de minți? Pentru că ea arată ca o boală, fără să fie o boală, cel puțin nu așa cum o cunoaștem din etichetele psihiatrice. Când am început să observ fenomenul, am crezut că este vorba doar despre un alt tip de funcționare a minții. Pe parcurs, m-am convins că mă înșel și că este vorba, de fapt, despre un alt tip de geneză. Dacă dezacordurile dinte părinții tineri și copiii lor par a fi mai ample decât la generațiile dinainte, este și pentru că părinții nu pot avea acces la acest nou gen de „formă” a minții copiilor lor. De altfel, câți dintre noi avem o imagine a minții umane? Am văzut foarte des confuzia dintre minte și creier, cei mai mulți asimilând una cu cealaltă. Mai rar, am văzut echivalența minte-suflet, dar cel mai des, la întrebarea care este imaginea dumneavoastră cu privire la minte?, mi s-a răspuns că nu există nicio imagine. Știu că am o minte, dar nu aș ști să o descriu. Lucrând în domeniu, de-a lungul specializării mele am luat cunoștință de diferitele modele teoretice ale minții, așa că pot spune cu mâna pe inimă că ceea ce văd azi la mulți tineri care-mi intră în cabinet nu seamănă cu nimic din aceste modele.

S-a scris mult despre efectul contactului îndelungat și constant cu device-urile, au fost trecute în revistă neunumăratele daune produse de acestea, s-au tras, necontenit, semnale de alarmă în această privință, dar mediatizarea insuficientă și neluarea în considerare de către școală a dezastrului produs de device-uri a făcut în așa fel, încât nimic să nu-i sperie pe părinți suficient de mult, ca să considere necesar să se implice în limitarea timpului petrecut de copiii lor în fața computerului. De altfel, cum te-ai putea opune unui fenomen? Când computerul ajunge să fie folosit ca mijloc de gratificare a copilului tocmai de către părinte, nici nu văd cum am putea avea pretenția ca acesta să înțeleagă că a-și premia copilul cu încă un ceas de jucat jocuri on-line este ca și cum i-ar oferi doza zilnică de drog. Doar pentru că vorbim despre un fenomen planetar nu înseamnă că el nu-și conține iminentul pericol. Știm bine că, atunci când toți suntem în același pericol, percepția lui este diminuată tocmai de generalizarea fenomenului. Ce-or face alții, oi face și eu, obișnuim să spunem, atunci când nu avem soluții. Numai că, în acest caz concret, soluții există, însă ele devin din ce în ce mai dificil de pus în act, din multiple considerente la care nu mă voi opri aici. Cel mai important, totuși, fiind acela că părintele este mult mai relaxat, câștigând timp pentru el, atunci când copilul său este scufundat în plăcerea de a se juca.

Fiind un fenomen în plină desfășurare, acest nou construct de minte este dificil, dacă nu imposibil de descris suficient de bine, dar ceea ce pot spune cu multă siguranță este că percepția realității de către o astfel de minte este alterată, dincolo de subiectivismul inerent tuturor. Realitatea tânărului care a crescut jucându-se jocuri video nu este aceeași cu realitatea obiectiv și de comun acord împărtășită, iar el, bietul de el, nici nu știe să o descrie pe a lui pentru că, pur și simplu, nici prin cap nu-i trece că cei din jurul lui nu resimt, nu văd, nu trăiesc aceeași realitate cu a lui. Cel mai ades, am întâlnit două categorii de structuri emoționale la acești copii și tineri: cei aplatizați emoțional, care nu vibrează în niciun fel la evenimente ale realității, de orice natură ar fi ele, dar care nouă, celorlalți, ne stârnesc reacții emoționale diverse, și cei hipersensibili, care resimt realitatea într-un mod foarte anxios, căci se simt lezați de ea, răspunzând emoțional în exces, cu trăiri foarte puternice, disproporționate ca amplitudine față de evenimentul provocator. Pentru toți cei din aceste două categorii, a trăi în realitate presupune ori un plictis generalizat, căci ea nu suscită o intensitate emoțională asemănătoare cu cea cu care s-au obișnuit din jocuri, ori o anxietate permanentă, căci realitatea este resimțită a fi agresivă.

Nu este deloc ușor, dar în niciun caz nu este foarte dificil să obții de la copil astfel de informații. Trebuie să stăpânești o tehnică oarecare a întrebărilor, o apropiere lentă, pas cu pas, de nucleul provocator; or, părinții, în marea lor majoritate, nu cunosc această tehnică. Copiii reușesc să-și descrie foarte bine trăirile dacă știi calea pe care s-o apuci și dacă ai suficientă răbdare. Poți intra destul de ușor în contact cu imaginea realității lor și a trăirilor pe care acea realitate le suscită, poți cartografia harta senzațiilor și a stimulilor care le produc, poți afla cauza anxietăților sau a exceselor emoționale. Poți lucra. De altfel, nimic altceva decât un demers de cunoaștere, lucru asupra căruia ar trebui instruit orice părinte. Dar, la noi, școala are alte priorități decât aceasta. În loc să formeze, școala a ajuns să de-formeze. Să de-formeze ceea ce nici măcar nu este suficient format. Mă rog, am tot repetat-o în alte articole…

Două cauze majore, printre multe altele, am descoperit din experiența personală cu copiii și tinerii: copiii nu se mai joacă cu alți copii, la vârsta la care aceasta ar trebui să fie activitatea principală. Contactul cu alți copii de aceeași vârstă nu echivalează cu joaca. Grădinița este axată pe „sarcini”, care, chiar dacă sunt făcute în joacă, sunt orice altceva numai joacă nu. Maidanul din spatele blocului nu mai există, copiii neavînd unde să se întâlnească. Locurile de joacă pentru copii nu facilitatează joaca, ci interacțiunea cu jucăriile. Apoi, este vorba despre lipsa lecturii. A cititului. Copiilor nu li se citesc povești, în casă părinții nu citesc, nu au de unde depride obiceiul lecturii, adică sursa dezvoltării imaginației, a creării propriului univers imaginar. Azi, copiii au jucării, nu cărți. Jucăria anulează creativatatea, nu o construiește. Mai mult, jucăriile sunt rapid devalorizate, părinții îngropând copilul în jucării, care-și pierd, astfel, sensul. În schimb, e la modă dusul copiilor la activități. De dezvoltare a inteligenței emoționale, de dezvoltare a logicii. Părinții sunt fascinați de cuvântul „dezvoltare”, dar nu pentru ei înșiși, ci doar pentru copilul lor. Nimic altceva, decât o găselniță prin intermediul căreia se fac bani și care nu conferă, finalmente, niciun fel de calități sau abilități, căci nu dezvoltă, fundamental, nimic.

Lipsiți de joaca împărțită cu alți copii, târâți la fel și fel de activități de dezvoltare, văduviți de atenția și răbdarea părinților, lipiți ore-n șir de ecranele laptop-urilor sau ale telefoanelor inteligente, gestionați de școală care-i tratează cu indiferență, copiii cresc ca niște plante-n ghivece ținute la întuneric. Iar părinții nu văd asta pentru că și părinții altor copii tot la fel și-i cresc. Nu judecata personală este valorizată, ci comparația. Și rivalitatea. M-am obișnuit de multă vreme ca aceia care-mi intră în cabinet să fie ori copii obezi, ori copii anemici. Căci nu doar mintea copilului este afectată, ci și sănătatea. La doar 7 ani, un copil al cărui părinte l-am avut în terapie avea, la momentul începerii terapiei, următorul program săptămânal: de două ori era dus la dansuri, de două ori la meditații la engleză, o dată la tenis, de două ori la pictură, o dată la dezvoltare emoțională, de două ori la lecții de ghitară, care, mai apoi, a fost înlocuită cu pianul. Timp pentru joacă efectivă, în legea lui, nu exista decât la sfârșit de săptămână, când copilul se odihnea suficient cât să-i mai ardă de joacă. Din nefericire, majoritatea celor care își aduc copiii la terapie le fabrică același program, cu variații nesemnificative. Este dificil să conștientizezi astfel de părinți că, în fapt, le fură copiilor copilăria, că proiectează asupra lor, încă de la naștere, suma frustărilor personale, copilul căpătând mandatul de a „salva” părintele, prin reușitele ce i se impun și pe care părintele nu a fost capabil să și le procure pentru el însuși. Acesta este copilul-obiect, copilul-pansament, copilul-de-folosit-în-scop-personal, pentru pansareea unor răni care niciodată nu se vor vindeca în acest fel. Dar nu părinții sunt de blamat în această ecuație, demersul lor fiind, în general, totalmente inconștient, ci mediul, în primul rând școala, care, și ea, contribuie la de-formarea copiilor și a relației părinte-copil. Dar, cum calitatea majorității pesonalului didactic scade de la an la an, și acest fapt devine explicabil. Doar că nu se salvează vieți cu explicații și motive, dincolo de faptul că orice pedagogii s-ar aplica, ele nu sunt calibrate pentru acest nou construct al minții copiilor de azi. Cu atît mai mult, eșecul este previzibil.

Nu există, în acest moment, cale posibilă de a opri alterarea ființei umane care mâine va deveni adultă. Nu există conștientizare suficientă în acest sens. Nu există nimic care să ia în serios degradarea la care specia este supusă.

Ceea ce există este doar adaptarea. Dar nu știu ce se poate construi prin adaptarea la rău.