Personalitatea literară, de nivel național și chiar internațional, a lui Nichita Stănescu a constituit obiect de studiu și de comentarii critice pentru numeroși critici și istorici literari, precum și pentrupubliciștii din presa scrisă și audio-vizuală ori analiștii de specialitate.
În acest „cor”, o voce distinctă și un rol însemnat, s-ar fi cuvenit să-l aibă ploieștenii. De ce? Pentru că, dacă în cazul lui Homer, șapte orașe antice își disputau onoarea și gloria de a fi locul de naștere al aedului, în cazul lui Nichita, situația fiind clară, orașul natal trebuia să-și slăvească poetul.
Totuși, oamenii de cultură ploieșteni nu s-au impus, până acum, în prim-planul cercetătorilor și comentatorilor vieții și operei lui Nichita.
Recent, din rândurile ploieștenilor, s-a ivit în aria publicisticii pe tema stănesciană, o voce cultivată și puternică, poetul Ioan Groșescu, autorul lucrării Posteritatea lui Nichita Stănescu, vol. I, II, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2022, 618 + 382 pagini.
Structural, cartea este o antologie precedată de o biografie. Realizatorul cărții se manifestă în ipostazele de biograf și antologator. Iar biograful, în spiritul proverbului „cine împarte, parte-și face”, și-a alocat partea cuvenită. Primele 278 de pagini din volumul I, care tratează biografia lui Nichita Stănescu și Festivalul de poezie ce-i poartă numele, dar și referințele criticii din restul cărții, sunt împănate cu mărturiile și comentariile lui Ioan Groșescu. Pentru că, e necesar să o spunem, Ioan Groșescu a fost vecin (de gospodărie!) cu Nichita. Nu chiar gard în gard, dar „la doi pași”. A mai fost, datorită vârstei „prietenul mai mic” al lui Nichita și marele lui admirator. A pășit pe urmele lui Nichita absolvind facultatea de filologie din București și urmând calea poeziei. A fost coleg de facultate cu una dintre iubitele lui Nichita, care i-o încredința „spre pază”, contând pe fidelitatea vecinului și prietenului.
În calitate de cunoscător, și pe latura documentară, și de visu, a omului și poetului Nichita Stănescu, biograful și-a propus, după cum precizează în „Obiectivul acestei cărți”, să pună la dispoziția „celor interesați să afle cât mai multe despre poetul Nichita Stănescu, scutindu-i de căutări în mulțimea de surse”.
Ioan Groșescu a lucrat astfel încât a oferit cititorilor nu doar „cât mai multe”, ci și cât mai exacte, corecte, reale informații despre poetul și despre omul Nichita Stănescu.
În prima parte a volumului I, care tratează biografia lui Nichita Stănescu, antologatorul acționează din postura de biograf. El pornește de la aserțiunile lui Nichita Stănescu: „Poetul ca și soldatul/ nu are viață personală”, iar „omul fără viață personală își inventează o biografie în funcție de stările lui de spirit din momentul confesiunii și de așteptările celor care-l ascultă. Autobiografia devine, în aceste condiții, încărcată de autoficțiune”.
Nu doar Nichita Stănescu, dar și persoanele apropiate, membri ai familiei, prieteni, colegi, ori cele care l-au cunoscut, martorii, în relatările lor, orale sau scrise, reproduse în carte, inventează, distorsionează faptele pentru a epata, a le face utile, plăcute, interesante, verosimile.
În consecință, Ioan Groșescu a procedat la scrierea unei biografii a poetului și a reprodus referințele critice, străduindu-se să le epureze de ficțiuni. El a investit un mare efort în căutarea și chestionarea, aproape exhaustivă a surselor de informații, în principal ploieștene: membri ai familiei Stănescu, colegi de școală primară, gimnaziu, liceu, facultate, prieteni, colegi de serviciu, documente școlare, documente de arhivă, documente de familie și personale ale martorilor. De asemenea, a consultat presa cotidiană și audiovizuală, revistele literare din intervalul 1966-2019, pentru a descoperi și reproduce textele cele mai semnificative privind scrierile poetului.
El reproduce și compară, pentru a le asigura autenticitatea și valoarea de adevăr, informațiile culese. Recurge, adesea, la propriile mărturii privind calitatea surselor, locul și timpul faptelor.
În text, aceste operațiuni sunt exprimate prin formulări precum: „autorul acestui material scrie din ceea ce a auzit”, „îl contrazic pe”, „vorbe…”, „încă o mărturie”, „iată noi variante”, „n(ota) m(ea) I.G.”, ori „adevărul-adevărat este că…”.
Punctând rezultatul final al strădaniei sale, Ioan Groșescu notează cu satisfacție: „Nichita Stănescu are biografie”, o biografie înfățișând realitatea faptelor, raporturilor sociale și trăirilor poetului. Iar referințelor critice le-a consolidat, prin notele sale, valoarea de adevăr.
Partea a doua din volumul I și întregul volum al doilea formează antologia scrierilor de istorie și critică literară, apărute după 1966, referitoare la personalitatea și creația literară a lui Nichita Stănescu.
Criteriul după care sunt ordonate materialele respective este cel cronologic, dar nu pe ansamblu, ci în cadrul ariilor tematice stabilite de antologator: „păreri ale unor critici literari despre operele lui Nichita Stănescu”, publicate în presa cotidiană ori în presa culturală, înainte sau după 1983, dar nu în volum; „părerile unor cititori exprimate pe facebook sau pe diverse bloguri”; „articole din presa scrisă îndeosebi”; „Replici și polemici”; „Despre omul Nichita”.
Fiecare arie tematică pune la dispoziția cititorilor și a cercetătorilor o anume cantitate de material documentar, ori materiale orientative asupra posibilelor direcții și subiecte de cunoaștere sau cercetare.
Cea mai bogată în sugestii ni se pare aria tematică a referințelor critice. Câteva dintre aceste sugestii sunt demne de semnalat, motiv de a le expune sumar, aici.
Principiile după care ar trebui, ar fi necesar să ne conducem în interpretarea critică a poeziei lui Nichita sunt relevate de Nicolae Manolescu în volumul Nichita Stănescu. Album memorial, (Viața românească, 1985): „Lectura unui poet este o lectură mediată de foarte mulți factori și se poate face în toate sensurile”. Criticul distinge patru tipuri de lectură: „lectura euforică”, practicată de criticii din generația lui Nichita; „lectura demolatoare”, aparținând unor critici precum Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu ș.a., ce respingeau modelul poetic stănescian; „lectura critică și una a poeților” generației optzeciste, care îl consideră pe Nichita Stănescu cel mai original și cel mai important poet din a doua jumătate a secolului XX. Alți critici au mai teoretizat și practicat„lectura plurală”, „lectura transmodernă”, „lectura romantică“.
În valorificarea critică a operei unui scriitor este necesară o deplină obiectivitate. Referindu-se la biografia și opera lui Ion Minulescu, Alex Ștefănescu observa că biografii și criticii literari „se străduiesc să o resemantizeze și să o clasifice,ca să o poată omologa”. (Litere, nr 2/2022, p.17) Ceea ce se aplică și în cazul lui Nichita Stănescu și trebuie evitat.
O altă sugestie însemnată, derivată din referințele critice ale antologiei, se referă la identitatea poetică a lui Nichita Stănescu. Pilonii cercetării unui asemenea subiect au fost formulați de George Pruteanu, Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu. În România literară din martie 2003, Nicolae Manolescu scria:„Nichita Stănescu: poetul care îngăduie limbii române cea mai desăvârșită libertate cunoscută vreodată, violând morfologia și sintaxa, brutalizând (deseori cu grație) vocabularul. Nimeni nu s-a mai jucat asemenea lui cu toate cuvintele pe care dicționarul i le furniza, creînd altele, când dicționarul i se părea sărac. Nu doar frazele poetice sunt rescrise după reguli noi, dar cuvintele înseși sunt sfărâmate și silabele lor reordonate. Nucleul cel mai dur al limbii este spart. O nouă limbă poetică ia naștere în creuzetul alchimistului care e Nichita Stănescu”.
Cerințele epocii ar impune, drept prioritară, aprofundarea cunoașterii filosofiei creației din poezia stănesciană. Este știut faptul că în procesul de creație, poetul, prozatorul sau dramaturgul, se conduc după o anume doctrină, ideologie, filosofie, religie. Opera literară conține, alteori, doar meditația cu note filosofice a creatorului. Studiind conceptele și ideile doctrinare prezente în poezia lui Nichita Stănescu, meditațiile poetului pe aceste direcții, am putea preciza în ce măsură el a fost conformist, disident ori profesionist neutru în raport cu filosofia marxistă dinainte de 1989. S-ar pune capăt, astfel, subiectivismului ce se manifestă în tratarea acestui subiect.
Modul în care este alcătuită antologia trădează tendințele exhaustive ale autorului, dar nerealizate integral. Documentele literare reproduse la fiecare dintre anii 1966-2019 includ, la fiecare an, câteva documente reprezentative și o listă a altora, cu indicarea sursei unde pot fi găsite. În anexele volumelor, se află lista volumelor publicate din opera lui Nichita Stănescu după deces, lista traducerilor din operele lui, referințe privind ecranizarea unor scrieri, lista programelor și laureaților Festivalurilor de poezie Nichita Stănescu, din 2004 până în 2019 etc. Toate aceste liste și tabele, ce dau informații succinte, ar putea fi amplificate până la reproducerea integrală a textelor semnalate.
Ne-ar bucura să constatăm că Ioan Groșescu se va manifesta, în viitor, ca un „Perpessicius în devenire” în raport cu posteritatea lui Nichita, precum Perpessicius în raport cu opera lui Eminescu. Ceea ce a realizat până acum îndreptățește cele mai optimiste speranțe.