cronica filmului
IOAN-PAVEL AZAP

MARIN PREDA ECRANIZAT

Articol publicat în ediția 6/2022

Pentru că suntem în anul centenarului Marin Preda (n. 5 august 1922), nu este lipsită de interes o trecere în revistă a raporturilor marelui scriitor cu filmul. Încă din primii ani ai secolului trecut, scriitorii români au fost atrași de mirajul cinematografului, ca afacere, dar și ca mijloc de promovare a operei proprii. Este cazul lui Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu, al lui Emil Gârleanu, Corneliu Moldovanu sau Benjamin Fondane, acesta din urmă afirmat ca teoretician al filmului și cineast în Franța și America Latină. Dar, despre o implicare reală a scriitorilor în producția cinematografică se poate vorbi abia după cel de Al Doilea Război Mondial, pe măsură ce noul regim pune bazele și consolidează industria de film. Amintim aici câteva nume de prozatori care au furnizat constant scenarii caselor de filme sau ale căror scrieri au stat la baza unor ecranizări: Dumitru Radu Popescu, Ion Băieșu, Petre Sălcudeanu, Fănuș Neagu, Horia Pătrașcu, Radu Tudoran, Constantin Chiriță, Ion Brad, Paul Everac ș.a.m.d. Un caz aparte îl reprezintă Titus Popovici, care a renunțat la cariera de scriitor pentru a se dedica scenaristicii. A revenit viguros la literatură după 1989, dar moartea prematură a lăsat în suspans o operă în plină derulare.

Prima întâlnire a lui Marin Preda cu cinematograful are loc în 1954, odată cu transpunerea pe marele ecran a nuvelei sale, Desfășurarea, prozatorul fiind și coscenarist alături de regizorul Paul Călinescu. Deși răspuns al unei comenzi politice, proza lui Preda este în mare parte convingătoare, atât prin intrigă, cât și, mai ales, prin personajele care nu mai sunt, ca în proza proletcultistă a momentului, unidimensionale, lipsite de nuanțe, ci evoluează firesc, imprevizibil uneori. Sunt caracteristici care se regăsesc și în ecranizare, Desfășurarea fiind vizionabil și azi. Filmul marchează nu doar debutul ca scenarist al prozatorului, ci și debutul cinematografic al lui Colea Răutu. De asemenea, în Desfășurarea au loc primele filmări de interior pe platourile de la Buftea.

Vor trece zece ani până la revenirea prozatorului pe marile ecrane, de această dată cu un scenariu original, cu elemente autobiografice. Porțile albastre ale orașului, lansat în cinematografe în 1974, evocă într-un mod echilibrat, fără eroism pompieristic și fără a politiza, momentul 23 august 1944: un pluton al artileriei antiaeriene primește misiunea de a împiedica avioanele germane să decoleze de pe aeroportul Otopeni pentru a bombarda Bucureștiul. Scenariul este corect transpus pe ecran de către regizorul Mircea Mureșan.

În 1977, are loc premiera Marelui singuratic, ecranizare a romanului omonim, pe un scenariu semnat de prozator și în regia lui Iulian Mihu. Unul dintre cei mai inegali regizori români, cu momente de geniu, dar și cu căderi pe măsură, Iulian Mihu nu rezonează – dincolo de faptul că Marele singuratic este un roman ratat – cu proza lui Marin Preda, rezultatul fiind un film ilustrativ, cu atmosferă și personaje neconvingătoare. Este ultimul film care îl are ca scenarist pe Marin Preda. Prozatorul se stinge în 16 mai 1980, dar „aventura cinematografică” a operei sale continuă.

Romanul Intrusul stârnește interesul lui Constantin Vaeni, care scrie scenariul și realizează, în 1984, Imposibila iubire, până în acel moment cea mai bună adaptare cinematografică după Marin Preda. O lectură fidelă a romanului, în literă și în spirit, în trena unui neorealism bine asimilat de către regizor – nu pare a fi străină de acest fapt nici formația sa de documentarist, Imposibila iubire ilustrează atât un destin individual, cât și, mai mult sau mai puțin ca fundal, o epocă revolută și reprezintă, alături de Zidul, debutul în filmul de ficțiune al cineastului, momentele de grație ale operei lui Constantin Vaeni și adevărate repere ale cinematografie românești. Ultimul rol în film al lui Amza Pellea.

Dar capodopera prinde viață în mod miraculos în ultimii ani ai comunismului. În 1987, are loc premiera unui film aproape neverosimil în contextul epocii: Moromeții, ecranizare de Stere Gulea, pe un scenariu propriu, a primului volum al romanului, la rândul său capodopera prozatorului. Deși Marin Preda se arăta nu doar reticent, ci categoric împotriva transpunerii cinematografice a Moromeților1, Stere Gulea reușește să realizeze un film pe măsura cărții, fără a fi nici tributar, nici ireverențios în raport cu cartea inspiratoare: atât romanul, cât și filmul sunt opere de sine stătătoare, deși identificabile ca substanță. Creație magistrală a lui Victor Rebengiuc în rolul lui Ilie Moromete.

După 1989, oarecum previzibil dată fiind atât notorietatea, cât și problematica romanului, prima ecranizare după Marin Preda este Cel mai iubit dintre pământeni (1993), pe scenariul și în regia lui Șerban Marinescu, unul dintre vârfurile regizorilor români care au debutat în anii ’802. Din păcate, filmul speculează și ilustrează doar nivelul senzaționalist al cărții și experiența tragică a închisorilor comuniste din obsedantul deceniu, într-un discurs cinematografic neconvingător care, în afară de numele personajelor, nu prea are altă legătură cu opera lui Preda.

Va trece un sfert de veac până la o nouă ecranizare după Marin Preda. Moromeții 2, temerară revenire a lui Stere Gulea la opera prozatorului care l-a propulsat în rândul celor mai buni regizori de film români, are premiera în 2018. Scenariul, semnat tot de către regizor, ca și în cazul capodoperei din 1987, preia parte din personajele și intriga volumului doi al Moromeților, printre care sunt inserate nu foarte abil momente din Viața ca o pradă. Dar nici cartea nu este la fel de ofertantă ca primul volum, nici regizorul-scenarist nu se mai află într-un moment de grație, rezultatul fiind un film „incomplet”: în prima jumătate sau chiar mai bine se acumulează într-un excelent ritm cinematografic fapte și „intră în scenă” personajele, după care, scenariul devine confuz, regizorul pierde filmul din mână pentru a(-și) reveni doar la finalul antologic: un Ilie Moromete îmbătrânit, resemnat într-o falsă seninătate, intrus într-o lume ce a înlocuit brutal o altă lume, care – în ciuda greutăților – avea temeiuri spirituale și un rost ancestrale. Remarcabilă imaginea lui Vivi Drăgan Vasile, director de imagine care și-a pus amprenta și pe Moromeții cel din 1987. De asemenea, Horațiu Mălăele realizează un Ilie Moromete veridic, fără a fi complexat sau umbrit de interpretarea lui Victor Rebengiuc.

Acestea sunt deocamdată adaptările cinematografice după Marin Preda, dar opera sa poate oferi în continuare material epic pentru filme de referință.


1 Întrebat într-un interviu realizat de Valerian Sava și publicat în revista Cinema nr. 4, aprilie 1974, dacă s-a gândit la ecranizarea Moromeților, prozatorul răspunde: „Da, m-am gândit și refuz categoric această ecranizare. Ați văzut Don Quijote, e o caricatură, deși e jucat de mari actori, printre care Cerkasov, iar filmele nu erau neapărat slabe. Dar personajul e totdeauna micșorat, fiindcă un erou de carte are un subtext al lui, mitologic, cu totul specific literaturii. De pildă, Moromete, în universul lui, este un om desculț și când ar apărea pe pânză, ieșind desculț din curte, ideea de sărăcie ar sări prea mult în ochi. Și multe alte idei ies în evidență în film, altminteri decât în carte și în mod nedorit. În filmul L’Étranger după Camus, de pildă, în loc să vezi un tip misterios – în orice caz, cu o psihologie inedită – îl vezi pe binecunoscutul Mastroianni, care e un mare actor, dar care acoperă eroul. Și așa mai departe”.

2 Moara lui Călifar (adaptare după nuvela omonimă a lui Gala Galaction, 1984), urmat de Domnișoara Aurica (după nuvele de Eugen Barbu, 1984) și Cei care plătesc cu viața (după Camil Petrescu, 1989). Aceste trei titluri constituie de altfel și „nucleul tare” al filmografiei lui Șerban Marinescu.