Nu! Nu e vorba, în rândurile care urmează, de faimoasa și nu mai puțin spumoasa comedie din 1966 (cu traducerea italiană Caccia alla Volpe), regizată de Vittorio de Sica și avându-l în rolul principal pe inegalabilul Peter Sellers.
Aici, în romanul lui Ioan Mihai Cochinescu, Vulpea lui Akira, avem de-a face cu o alta, pe care autorul romanului o face la fel de celebră, fiindcă apare într-o poveste spusă de autor marelui regizor japonez Akira Kurosawa (1910-1998), cu care avusese șansa uluitoare să se întâlnească (într-o convenție sau în vis). „Da, înțeleg perfect – i-a spus regizorul. Pentru că e chiar povestea unei vulpi din copilăria mea, mi-a spus cu un aer trist maestrul japonez, ridicându-și, ca o plutire, mâna dinspre bărbie, pe care a așezat-o apoi cu un fel de resemnare pe tăblia mesei. Abia douăzeci de ani mai târziu, aveam să înțeleg semnul nostalgiei sale, văzându-i visele din Yume.” Lângă vulpea lui Cochinescu (reală!), ce stătea pe costișa de pădure de deasupra drumului ce ducea spre casa unchiului său, se strecurase, lingușitor, vulpoiul ales spre a se nunti. La trecerea lor prin dreptul perechii, vulpea-femelă a ridicat botul spre cer (silueta vulpii decupată pe cerul nopții cu luna-n spate e deja un clișeu în istoria universală a filmului), a scos un țipăt de extaz și s-a întors apoi spre copilul Mihai… „și m-a privit – vă jur! – zâmbind, domnule Akira”. E o coincidență absolut extraordinară, căci translatorul se apleacă spre povestitor și-i spune: „Maestrul Akira a auzit o poveste uimitoare cu vulpi, în copilărie, de la mama sa. Puțină lume știe acest lucru…”. Aceasta e vulpea lui Akira, care e și vulpea lui Cochinescu, în secvența ce dă, de fapt, și titlul romanului.
Acum, controversele iscate de cartea lui Ioan Mihai Cochinescu nu cuprind doar complicatele trick-uri narative, camuflate în spatele secvențelor parcă ale unui film. Ci se întind languroase către chiar chestiuni de terminologie, de gen (poftim! iar problema genului, dar nu aceea de sorginte „progresistă”!…). Altfel spus: ce este Vulpea lui Akira, un roman (chiar și un roman-puzzle) sau înșiruire de nuvele, al căror „pat germinativ” epic este o coborâre în trecut, în copilăria timișoreană a autorului?
Pentru că, dacă reconsiderăm trama acestui „roman-puzzle”, deși fragmentele sunt mai degrabă cioburi de lumină extrase din memoria prodigioasă a naratorului, atunci renunțăm la orice comparație cu cealaltă operă fundamentală a lui Ioan Mihai Cochinescu, Ambasadorul. Romanul lui, care a făcut furori în anii ʼ80, avea o construcție grea, temeinică, foarte coerentă. Intriga sau, cum am zice mai original, uneltirea epică erau extrem de limpezi și însoțite de o gradație atentă și de o tensiune cu valori bine controlate.
Așadar, renunțând la comparația cu romanul rotund Ambasadorul, atunci nu ne rămâne decât să ne permitem să considerăm Vulpea lui Akira o succesiune de povești fermecătoare – ca fotogramele unui film, cum ziceam – spuse dintr-o suflare. Un fel de O mie și Una de Nopți, pe care o Șeherezadă le deșiră, scoțându-le de pe ața memoriei, una câte una, spre a ni le dărui.
Fiecare text, fiecare nuveletă are construcția ei particulară, dar cu aceiași actanți: cuplul de iubiți, în traseul lor inițiatic. În rest, poveștile curg lin, cu puține aderențe și aluzii anterioare sau ulterioare. Ce mi se pare interesant este că în cartea asta, de o secvențialitate gustoasă aș zice, asistăm și la o răsturnare năzdrăvană: nu Șeherezada este cea care povestește aici, ci ea este cea care ascultă, adică, peste ani și ani, exact „frumoasa mea femeie cu părul lung, arămiu și cârlionțat” (al cărei portret prerafaelit cu unduiri klimtiene este nucleul vizual al coperții realizate chiar de… Sidonia Călin!). Iar el, naratorul e, cum ar veni, „Șeherezadul”, care nu se știe cu exactitate unde vrea să ajungă. În orice caz, intenția de a prelungi nopțile de desfătare este subliminală.
Văzută din spate, dar și pe dedesubt, cartea poate fi considerată și un roman de dragoste (iubirea adolescentină cu frumoasa Beatrice, fata piticei Rosamunda, sprijină în forme variate toate poveștile) un fel de bildungsroman, fiindcă poziția noastră de vedere – a cititorilor – ne îndreptățește să sesizăm că vârstele copilului-erou sunt surprinse progresiv.
Dar câte nu se pot spune, scotocind prin dedesubturile acestei cărți!
Pasiunea irepresibilă a lui Cochinescu pentru abnorm, pentru micul joc al grotescului, al circului, al gregarului spectaculos (nu uităm că aventura pornește din Luna Park, instalată în Piața de Fân). Sunt imagini care creează reacții absolut vibrante, cum ar fi cea cu pitica Rosabunda, transportată într-un cărucior de copii (în timpul leșinurilor sale repetate), încleștarea celor două trupuri de adolescenți, rostogolindu-se într-o îmbrățișare pre-erotică, în stratul de praf gros cât palma din podul casei sau coșmarul real din bucata Abur, de la spălătoria din Ploiești, ori întâmplarea de la Circul Kludsky, din Ciccona pentru nyckelharpă și vioară, cu fiarele sălbatice scăpate din menajerie.
Apoi, ieșirile lui Cochinescu sunt fabuloase. Ieșirile din epic vreau să zic, finalurile care cad de cele mai multe ori într-un peș, fardate cu un strop de fantastic. Dar nu din cauza asta cartea lui nu poate fi clasată drept un roman fantastic, ci pentru că toate secvențele din acest film sunt vii, naturale, credibile, de-un realism palpabil. Doar că uneori, ele se sublimează într-un fantastic evanescent, aluziv, devenind funambulești și transparente. Câteva dovezi: scena finală din Bellissima Beldi din Siberia, apoi cea din Zona, cu caseta pe care se afla înregistrată muzica sferelor, înmânată profesorului Dinu Ciocan, ca să i-o ducă „domnului academician Moisil”, dar pe care n-avea să-l mai vadă niciodată sau levitația aceea incredibilă din Abur, a șefului spălătoriei, poreclit Eunuca, sau finalul din Zânele de absint, când calul alb din fotografia Polaroid „părea un șal de mătase, unduitor, străveziu, bătut de vânt, în spatele căruia se desenau cu claritate chipurile senine și zâmbitoare ale celor trei femei” sau, în fine povestea crucii de cuarț a unchiului Costică, din Dincolo de halde.
Ar mai fi, după aceea, descrierile. De o pregnanță uluitoare, de o atenție și de o acribie înnebunitoare, căci Cochinescu are pasiunea debordantă, irepresibilă, inepuizabilă a detaliilor. Fiecare descriere e la patru ace, e completă, e ca o panoramare perfectă a unei camere de luat vederi. El nu mai e scriitor, e operator. Lucrul cu aparatul de fotografiat sau de filmat l-au obișnuit pe Ioan Mihai Cochinescu cu uitătura atentă, pătrunzătoare, cu ochiul mistuit de adâncul firesc, dar și inedit al fiecărui lucru în parte. Fără să exagerez, deși nu m-am încumetat să fac un calcul, cred că 40% din textul acestei cărți constă în descrieri. Aici este, poate, cheia secretă a unui posibil roman ascuns după fotogramele acestui film.
Rămân de semnalat alte două constante. Mai întâi, colosala muzică (sunete calde, eterice, liliale, romantice ca înseși cosițele „arămii și cârlionțate” ale femeii iubite, ce se ghicesc în toate tablourile) și armonia liniștită, fără stridențe, fără distonanțe, care însoțește în surdină poveștile acestea mustoase. Susținută discret, dar adânc, de cultura, de erudiția autorului în acest domeniu.
Și, în fine, cartea este, într-o anumită măsură, dar tot așa, elegant, egală tuturor calităților revelate (chiar și așa, à vol d’oiseau!) până acum, un elogiu, o declarație de iubire pentru un loc, un oraș, o baștină mitică: Timișoara. Un Macondo al copilăriei fabuloase a autorului.
Somme toute, Ioan Mihai Cochinescu, alergând după vulpea lui Akira, adăpostită în căușul frunții sale, a prins-o. La perfecție.
Ioan Mihai Cochinescu – Vulpea lui Akira, Editura TREI, 2022