avanpremieră editorială
VARUJAN VOSGANIAN

Camera faraonului

Articol publicat în ediția 7-8/2022

Sebastian s-a ridicat de la computer și și-a început martiriul spre biroul domnului Raveica, cu umerii căzuți, cu genunchii moi și palmele umede, privirile plecate și urechile pleoștite ca ale unui baset. Ar fi vrut ca drumul să fie lung și anevoios, precum treptele piramidelor aztece care purtau abia în vârf piatra sacrificiului. Nu erau însă mai mult de douăzeci de pași. Sebastian a trecut pe lângă duduia Minodora care l-a tratat cu indiferență, privindu-și ecranul. A bătut la ușă, cu iluzia că nu-i va răspunde nimeni. Dar orice iluzie, în ce-l privește pe domnul Raveica, se dovedea deșartă. Sebastian a deschis ușa încet, cu precauție, de parcă ar fi vrut, dacă pe domnul Raveica l-ar fi apucat brusc moțăiala cu capul pe birou, să nu-l trezească. Domnul Raveica, însă, cum era de așteptat, era neînduplecat de treaz și neînduplecat de încruntat. Și nu doar sprâncenele i se arcuiau, ci și smocurile de deasupra urechilor, ciulite ca niște urechi de măgar. Domnul Raveica nu și-a ridicat ochii de pe ecranul laptop-ului, nici nu era nevoie, Sebastian era preferatul lui și numai el putea intra bătând la ușă. Avea și domnul Raveica temerile lui, exista în altă parte un alt domn Raveica, scris, poate, cu litere de tipar, precum scrisorile de amenințare, exista chiar și o duduie Minodora care privea ecranul pe care sclipea, printre altele, și ecranul domnului Raveica. Dar câtă vreme mai-marii domnului Raveica nu se arătau, el, cu smocurile ciulite, rămânea, în compartiment, cel mai mare Raveica și se comporta ca atare.

– Așază-te, a ordonat, lăsându-i o minimă opțiune între cele două scaune libere.

Sebastian a aruncat o privire rapidă, i s-a părut că cel mai potrivit criteriu de selecție ar fi depărtarea de sprâncenele circumflexe ale domnului Raveica. În consecință a ales scaunul de lângă perete, pe care s-a ghemuit, cu mâinile în poală, concentrându-se asupra tencuielii poroase. Restul lumii era nemișcat, singurul ceas care mai ticăia era înaintarea unei furnici pe zid, tot universul stătea în piciorușele ei subțiri. Sebastian a simțit o solidaritate nemărginită față de furnica cu care își împărțea suferința. Furnica s-a oprit, a pipăit cu antenele o crăpătură în perete, era opreliștea peste care nu putea sări. A privit-o cu nesaț, s-a rugat ca ea să izbândească, atunci nici el n-ar mai fi fost cu desăvârșire pierdut. Iată că furnica a găsit, în sfârșit, puntea și s-a depărtat spre tavan, trăgând după ea umbra lui Sebastian, ca pe o firmitură de pâine.

Domnul Raveica a bătut cu încheieturile degetelor în tăblia mesei. Sebastian a tresărit, acum el era furnica, pipăia tranșeea fără să găsească puntea salvatoare. A simțit că domnul Raveica îl străpunge cu săgeata unei interogații mute, așa că a bâiguit:

– Sebastian…, m-ați chemat.

Ca și cum domnul Raveica n-ar fi știut pe cine chemase, ca și cum ar fi existat cea mai mică șansă ca el să fi uitat că-l mai chemase de trei ori în ultima lună. Cum era de așteptat, domnul Raveica a pufnit ca un facocer care se pregătește de atac, și-a coborât o clipă ochii pe distribuitorul de pe birou și a spus, așezând lucrurile pe făgașul potrivit:

– Așadar, dumneata ești numărul douăzeci și patru.

Sebastian a numărat vâslașii galerei de sus în jos și de la stânga la dreapta, cu ochii minții.

– Numărul douăzeci și patru, a confirmat, deși nu i-o ceruse nimeni.

Căci domnul Raveica nu putea să greșească, când zicea douăzeci și patru era douăzeci și patru, nu greșea nici când greșea, căci nimeni, de la numărul unu până la patruzeci, n-ar fi avut curajul să i-o spună. Drept care domnul Raveica s-a aplecat peste birou și l-a țintit cu degetul arătător.

– Azi ai avut o abatere de doi virgulă optzeci și doi. Știi ce înseamnă asta?

Sebastian fusese olimpic la matematică. O astfel de întrebare era floare la ureche pentru el.

– Doi înmulțit cu radical din doi, a răspuns pe nerăsuflate.

– Ce doi înmulțit cu radical din doi? a ripostat, oarecum derutat, domnul Raveica.

– Adică radical din doi la cub, ar mai fi și niște zecimale, și-a agravat Sebastian situația.

Lucru pe care domnul Raveica l-a consfințit, răcnind și bătând cu pumnul în masă:

– Nu fă pe deșteptul cu mine!

Sebastian s-a micșorat, picioarele i s-au subțiat precum în imaginile lui Dali, gata s-o ia spre tencuială, pe urmele furnicii.

– O abatere de doi virgulă optzeci și doi înseamnă minute întregi în care nu se întâmplă nimic, a continuat domnul Raveica să răcnească, cu sârguința celui care prin răcnete voia să recupereze timpul pierdut. Dumneata, numărul douăzeci și patru, te ocupi de distribuția de cereale pentru bebeluși. Din cauza abaterii dumitale, comenzile de la depozite întârzie la supermarketuri. Bebelușii plâng în brațele mamelor, vânzătorii sunt disperați. Și toate astea din cauză că dumneata nu apeși tastele la timp.

Sebastian a văzut în fața ochilor o mulțime de mame ținându-și bebelușii cu un braț la piept și pe celălalt întinzându-l, disperate, spre rafturile goale, ca niște suflete rătăcite pe malul Aheronului. A înghițit în sec preț de 2√2 secunde, apoi a îngăimat:

– Cum asta?

Domnului Raveica îi plăcea să răcnească, dar îi plăcea și să explice. Cel mai tare îi plăcea, însă, să explice răcnind. Așadar, a răcnit:

– Să-ți mai explic o dată!

Și-a ciocănit tâmpla cu degetul cu care îl țintuise pe numărul douăzeci și patru.

– Noi suntem creierul.

Și a adăugat, ca să nu-i ofere lui Sebastian o ipostază nemeritată:

– Aici e creierul, înțelegi?

Sebastian a dat din cap că înțelege, ar fi răspuns afirmativ în fața răcnetelor domnului Raveica chiar dacă ar fi fost vorba de teoria unificării câmpurilor, nedemonstrată încă.

– Totul pleacă de aici, a continuat domnul Raveica, unificând gravitația cu electromagnetismul sub semnul corporației. Fiecare comandă distribuie mărfurile de la depozitele centrale la depozitele locale, de acolo la supermarketuri și pe urmă la rafturi. Peste tot sunt oameni care stau cu ochii pe comenzile noastre, le așteaptă. Și noi ce facem?

Sebastian a înghițit iarăși în sec doi virgulă optzeci și două de secunde. Întrebarea era pusă pervers, dacă răspundea, sugera că noi făcuserăm, adică cel puțin el și domnul Raveica, ceea ce echivala nu cu o tentativă de sinucidere, ci cu o sinucidere când era deja mort.

– Noi ne abatem! și-a continuat domnul Raveica tirada perversă, ca un viclean Simon din Cyrene care, în loc să-i ia crucea de pe umeri, mai abitir îl îmbrâncește. Noi suntem cu mințile aiurea, nu nimerim căsuța care trebuie. Și în acest crescendo a intervenit și păcatul de moarte: Noi nu vrem să fim nici al douăzecișipatrulea, nici al patruzecilea, vrem să fim al patruzecișiunulea!

Ceea ce, printr-un calcul mult mai simplu decât doi radical din doi, pentru care nu trebuia să fii olimpic la matematică, însemna afară, pe coridor, în holul de la intrare sau chiar în stradă, departe de Livia, afară de tot. Sebastian a clătinat din cap cum că nu ar vrea asta. Se pare că domnul Raveica introdusese pronumele la plural pentru că nici el nu voia asta, cel puțin până când găsea o altă ciucă a bătăilor. Așa cum Sebastian se temea de răcnetele domnului Raveica, și domnul Raveica se temea să nu vină clipa aseptică în care să nu aibă la cine să răcnească. Iată cercul vicios. Lipsa oricărei abateri la ceilalți posesori ai pupitrelor de la unu la patruzeci îi asigura numărului douăzeci și patru o aparentă impunitate. Domnul Raveica, brusc relaxat, i-a făcut semn a lehamite să iasă. Amnistiat, dar nu și grațiat, Sebastian a rămas al douăzeci și patrulea, s-a ridicat în tăcere, a trecut pe lângă duduia Minodora care, de data asta, l-a cadorisit cu o privire plină de dezgust, și s-a întors pe scaunul lui de pe rândul al șaselea, din partea dreaptă a intervalului, cum te uitai dinspre duduia Minodora. Nici n-a apucat să se așeze bine că ecranul s-a luminat, cifrele, mânate de șoricelul rotitor, au început iarăși să salte dintr-un colț în altul al ecranului, comenzile au alergat cu viteza luminii spre depozite, pungile cu cereale au zburat cu viteza stivuitoarelor spre rafturile supermarketurilor, miracolul s-a produs, bebelușii au încetat să plângă, supermarketul a redevenit cea mai bună dintre lumile posibile.

Prins între sentiment și datorie, Sebastian a avut suflul eroic de a alege datoria, chipul Liviei s-a ițit zadarnic printre ferestruicile tabelului excell, a rămas precum duhurile închise în cercul lor de cenușă și nicio abatere n-a mai fost posibilă. Asta s-a văzut și pe ecranul domnului Raveica. Firește că, la rândul lui, ecranul domnului Raveica lumina doar un colțișor dintr-un alt ecran al altui domn Raveica, în care supermarketurilor li se adăugau mall-urile, depozitele Metro, en-gros-urile de materiale de construcții etc., iar un alt ecran le adăuga fabricile, spațiile imobiliare și ecranele se succedau până la marele ecran cât Calea Lactee sau poate și mai mare, ca în iluminările lui Anselm din Canterbury despre Dumnezeu, marele Arhitect, care, pe lângă celelalte nume, îl purta și pe cel de Raveica, dar cu un ecran decât care altul mai mare nu se poate imagina.

Și tocmai când Universul întreg expanda în jurul pixelilor ecranului lui Sebastian, totul a încremenit, trâmbițele Ierihonului în chip de sonerie urmate de stingerea ecranului au vestit sfârșitul programului. Siluetele până atunci încovoiate asupra pupitrelor au țâșnit din blockstarturi, ca într-o cursă de sprint. Și firește, cu puteri nebănuite, dar împins de înalte imbolduri, Sebastian și-a înșfăcat geanta și s-a numărat printre primii la lift. Ușile ascensorului s-au deschis, a aruncat o privire cuprinzătoare peste chipurile ocupanților, ceva nu l-a satisfăcut, s-a dat un pas îndărăt, lăsând pe alții în locul lui. Și tot așa, de câteva ori, deși cei dinăuntru îl tot asigurau că e loc destul, ba chiar cineva s-a oferit să coboare pentru a-i ceda locul, am uitat ceva sus, a explicat omul, dar pe Sebastian nu-l interesa locul din lift, ci doar ca Livia să se afle printre ocupanți. Ceea ce s-a întâmplat abia la al șaptelea lift, Sebastian se pierduse în visare, privind-o, cât pe ce ca ușile să se închidă, cei dinăuntru îl bombăneau și-i cereau să-l aștepte pe următorul, dar pentru Sebastian nu exista o a doua șansă. Și-a strâns umerii, și-a încrucișat brațele pe piept și și-a dilatat nările, pentru a-i prinde mirosul, pentru a respira același aer cu ea, tot corpul i s-a adunat în șoldul care atingea coapsa ei, prin pelvis îi țâșneau degete care urcau și coborau pe coapsa aceea. Firește că Livia nu simțea nimic din bâjbâielile oarbe ale degetelor care ieșeau din coccisul lui Sebastian, el însuși se păstra serios, aparent indiferent, deși furnicat din cap până-n picioare. Spre norocul lui, liftul a continuat să oprească la mai toate etajele cu soț, astfel încât prelungirea plăcerii lui devenise de-a dreptul tantrică.

Din păcate, parterul a venit inexorabil și odată cu el ușile s-au deschis. „Îmi permiteți?” a spus Livia, fără să-l privească, în timp ce el, încremenit, privea în urma ei. Când și-a revenit și a alergat spre ieșire, s-o ajungă din urmă, totul era pierdut. Sau nu încă, mâine e o nouă zi și liftul numit dorință va continua să urce și să coboare cu el și pentru el.

Sebastian și-a desfăcut cu gesturi largi trotineta, ca și cum ar fi dezlegat calul de căpăstru. S-a suit cu călcâiele lipite, a pornit motorașul, strecurându-se cu agilitate printre mașini și trecători. La o asemenea oră de trafic, nu există niciun vehicul mai rapid decât trotineta. Lăsând în urmă șoferi bosumflați la semafoare, Sebastian își savura victoria asupra orașului. Altfel ar fi făcut o oră până acasă. Trotineta a parcurs întreaga distanță în douăzeci de minute în care s-a inclus și oprirea la supermarket de unde, printre mamele fericite cu copii în brațe și sacoșe pline cu cereale pentru bebeluși, și-a cumpărat pâine feliată, salam și câteva cutii de bere. Cea mai potrivită cină, căci putea mânca cu o singură mână, fără să trebuiască să-și desprindă mâna cealaltă de pe spinarea șoricelului și ochii de la ecranul laptop-ului.

Odaia îl așteptase cu o răbdare cum numai obiectele știu să aibă. Și-a scos din mers hainele și și-a pus pe umeri pelerina neagră ce zăcuse pe speteaza patului. Avea acum, spre deosebire de funcționarul anonim care fusese, aerul unui erou de capă și spadă. Dintr-odată, trăsăturile i s-au înăsprit, umerii i s-au îndreptat, mâna dreaptă dusă la șold n-a găsit mânerul spadei, ci șoricelul de pluș, o armă cu mult mai periculoasă. Cu ajutorul mouse-ului, Sebastian putea privi lumea ca printr-un glob de sticlă nu mai mare decât ecranul computerului. Devenise stăpânul pixelilor ce palpitau nu doar în cele patruzeci de ecrane ale departamentului din corporație, ci de patruzeci de ori patruzeci, patruzeci la cub, trilioane și catrilioane de câte patruzeci de ori. Sebastian a apăsat tasta enter, jocul putea să înceapă, el era Stăpânul inelelor, Maestrul jocului cu mărgele de sticlă, Marele Arhitect al Templului. Cu pieptul gol și pelerina acoperindu-i umerii, și-a pornit războiul cu lumea în care nu există iertare, degetul Cezarului nu arată decât în jos.

Jocul pe care l-a ales era simplu și învingătorul nu putea fi decât unul singur, cel care apăsa pe tastă și stăpânea mouse-ul, adică Sebastian, care acum nu mai era Sebastian, ci The Angel of Darkness, Îngerul Întunericului.

Era prea setos de răzbunare pentru a pierde vremea cu competiții în care șansele erau jumate-jumate. Îngerul Întunericului nu era un competitor, ci un vânător, el nu avea nevoie de adversari, ci de victime. Iar jocul prezenta, în privința asta, câteva avantaje.

În primul rând, puteai să-ți alegi victima. Nu doar s-o alegi, dar s-o și modelezi. Puteai să pui pe silueta noduros de costelivă, între umerii căreia rânjea știrb un gât retezat, orice cap doreai. Inutil să mai spunem că acel cap nu putea fi decât al domnului Raveica. Sebastian răscolise toate cotloanele cyberspațiului după o imagine cu domnul Raveica, dar nu găsise. Astfel încât trebuise să încropească un chip care să-i semene cât de cât, și n-a fost ușor. În cele din urmă, a găsit o combinație care aproxima mulțumitor trăsăturile domnului Raveica, fără riscul vreunei compasiuni: chipul și smocurile lui Keith Flint, solistul de la Prodigy.

Un alt avantaj al jocului era că victima bâjbâia, pe jumătate oarbă, în timp ce ochii Îngerului străpungeau tenebrele cu raze de infraroșu. Ceea ce oferea o voluptate în plus: victima era surprinsă exact în clipa când, în naivitatea ei, credea că s-a ascuns cel mai bine, dar de fapt era cu totul expusă.

Iar în al treilea rând, jocul oferea plăcerea unei vânători îndelungate, nu erai depunctat după un anumit timp, victima nu scăpa teafără nici dacă reușea să reziste o eternitate tuturor supliciilor. Minunat!

Domnul Raveica era, deja, obișnuit să-și îndure chinurile, de preferință în catacombe, în hoteluri bântuite precum Overlook din Shinning-ul lui Stephen King, în cimitire fremătând ca-n Ziua morților, printre monștri cu trei coarne și șase picioare – mutații genetice ale exploziei de la Cernobîl într-un loc care se numea chiar Pripeat – sau prin păduri carbonizate, fumegând încă și pline de stafii. De data asta, domnului Raveica trebuia să i se pregătească o tortură pe măsura comportării lui tiranice de peste zi. Sebastian a cumpănit o vreme pentru a alege chinurile cele mai rafinate pe care le inventa Îngerul Întunericului și concluzia a fost că domnul Raveica binemerita să fie vânat în Marea Piramidă, cu pântecul ei tenebros, cu întunericul dens, de-a dreptul cleios, care ți se lipea ca noroiul de obraji, cu coridoarele înguste, claustrofobice, cu pereții umezi, cu ramificații labirintice prin care bâjbâiai zadarnic, pradă disperării. Dar nu disperarea urma să fie sentimentul tutelar al victimei, ci groaza. Căci întunericul nu e un noroi care băltește, el freamătă și bolborosește, ca vulcanii noroioși, ți se adună între picioare în gheme care nu sunt altceva decât spinările solzoase ale șobolanilor, ți se strecoară pe sub veșminte cu miile de piciorușe țepoase ale scarabeilor. Și pentru ca groaza să fie deplină, nu întunericul atinge sublimul terorii, cât faliile prin care – sărindu-ți din lumea morților drept în față, șuierându-ți în ceafă cu o respirație rece ori insinuându-se ca o adiere sulfuroasă – se strecoară mumiile, cu bandaje de rășină înfășurate strâmb, destul ca să li se vadă dinții galbeni printre buzele descărnate. Și, deasupra tuturor, firește, tunica neagră a Îngerului Întunericului, plutind ca niște aripi uriașe de liliac, observând cu privirile lui străpungătoare fiecare schimonoseală a feței, fiecare sclipire de groază din ochii exoftalmici, fiecare tremur al genunchilor și frângere a mâinilor. Sebastian a căutat o iconiță a cărei imagine, în toiul vânătorii din Piramida mumiilor, să-l facă pe domnul Raveica să se scape pe el de frică, dar jocul nu se ridica la un asemenea rafinament.

Așadar, începem! Sebastian a așezat o bucată groasă de salam între feliile de pâine, a deschis o doză și, după ce a forfecat o mușcătură zdravănă și și-a clătit fălcile cu o înghițitură de bere, și-a luat o căutătură fioroasă și a apăsat tasta Enter. Domnul Raveica, cu tălpile lipite una după alta și îmbrăcat cu o tunică după moda egipteană, dar cu chipul chiondorâș pe care îi așezase smocurile de păr, s-a trezit ca din vis, dar l-a părăsit pentru a intra în coșmar. Ce-i mai frumos decât să vrei s-o rupi la fugă și să nu știi încotro! Ziduri peste tot, mai puțin o crăpătură prin care să te strecori, dar numai ca să te afunzi și mai rău în măruntaiele pământului. Sebastian, Îngerul Negru, a hohotit sinistru, băgându-l și mai tare în sperieți pe domnul Raveica, și a slobozit prima șarjă de scarabei care, până să fojgăie pe sub tunica și pe la subsuorile asudate ale domnului Raveica, au adăugat întunericului luciri albăstrui-metalice. La prima întretăiere de coridoare, numai bine să apară o mumie care să-i arate drumul, drum care, firește, era greșit, îndepărtând fugarul tot mai mult de ieșire. Nu că ar fi existat vreo ieșire, dar o mică speranță nu strică, pentru ca apoi disperarea să fie și mai adâncă. Altminteri, părea o mumie cumsecade, spre deosebire de suratele ei care așteptau în diverse alte cotloane tenebroase, cu alte cuvinte era bandajată mai peste tot, îi ieșeau, ce-i drept, dintre cârpe niște gheare încovoiate și ochii îi fumegau ca niște tăciuni. Apariția mumiei merita sărbătorită, aburi luminoși au explodat în jurul ei ca pe tipsia fotografilor de pe vremuri (raportat la vremurile lui Sebastian, desigur, nu la cele ale mumiei). Domnul Raveica a rupt-o la fugă, dar fuga s-a transformat într-un târâș dezarticulat, ca o cursă împiedicată pe patine cu rotile, căci sub fiecare pas dădea, ca din întâmplare, peste un șobolan care chițăia, mușcând cu dinți mărunți și ascuțiți degetele ițite din sandalele egipteanului Raveica (al cărui nume începea, stranie coincidență, cu silaba RA).

Îngerul Negru a mai clefăit un dumicat de salam pe care l-a uns cu o dușcă de bere. Probabil că și domnului Raveica, cu gâtlejul uscat de urlete, îi era sete, dar cui îi păsa? Oricum, pe lista urgențelor domnului Raveica un pahar cu apă ar fi fost ultima dintre ele, căci alerga, smintit, lovindu-se de pereți, rostogolindu-se pe trepte, mergând de-a bușilea cu creștetul lovit în tavane, trăgându-și sufletul prin cotloane pe care le credea adăpostite, dar care erau la fel de ferite de privirile Îngerului Întunericului ca scândura lui Simeon Stâlpnicul de ochii credincioșilor.

Sebastian a mușcat din nou, ca un carnasier, din bucata de salam căptușită cu feliile de pâine, a băut ținând doza de bere la câțiva centimetri de buze și lăsând, ca un cowboy, să-i curgă băutura pe la colțurile gurii. Și-a șters buzele cu dosul palmei, pregătit de o nouă hăituială. Pe măsură ce goana se adâncea spre măruntaiele pământului și întunericul se îngroșa încât trebuia să-l dai deoparte ca pe o perdea, mumiile care țâșneau din pereți, se ițeau pe la intersecții sau se hlizeau, cu capul în jos și prinse cu ghearele de tavan, erau tot mai grozave la înfățișare. Nu se mai mulțumeau doar să-l sperie pe domnul Raveica cu hohotele lor sinistre care se izbeau de ziduri cu ecouri nesfârșite, cu respirațiile puturoase, cu sclipirile alburii ale oaselor dezgolite și cu ghearele încovoiate ca ale lui Freddy Krueger, ci începeau să-l zgârie, să-l muște, să-l apuce de umeri și brațe. Îngerul Întunericului sălta în urma lor ca o lăcustă, se agăța de coloane ca un gargui, atunci când nu participa el însuși la înfricoșarea sau schilodirea victimei. Domnul Raveica ajunsese într-o stare deplorabilă, un braț îi atârna inert, târa după el un picior și umerii îi erau brăzdați de parcă se rostogolise printre spini. Și totuși alerga, asta era plăcerea jocului, chiar dacă sfâșiat, tocat, mărunțit, scurtat ca de trasul pe roată, chiar și dacă din el nu mai rămânea decât degetul mare de la piciorul stâng, acela era viu și încerca să scape, cu mers de omidă, până când maestrul jocului decidea altfel, strivindu-l cu călcâiul.

După ce al treilea sandviș și, corespunzător, a treia cutie de bere s-au terminat, Sebastian, cu fruntea nădușită, ochii injectați și buzele strânse a cruzime, a decis că a venit momentul apogeului. Care nu putea avea loc decât în camera mortuară. Acea încăpere se deosebea de toate celelalte firide, coridoare și ocolișuri prin faptul că era mai largă, fiecare mișcare avea aici ecou, de parcă ai fi șoptit între urechi paralele, licăriri oblice și zvâcnete șuierătoare sugerau că toate comuniunile walpurgice se adunaseră în spațiul acela. Era un frig ca în cântecul regelui Arthur, dar și fierbințeală, ceea ce nu era cu totul neobișnuit, pentru că pielea lipită pe fierul înghețat doare și se lipește ca o arsură.

Deodată, din sarcofag a ieșit faraonul, cu o mască mortuară ce combina solemnitatea aurită a lui Tutankhamon cu liniile negre ale canibalilor maori. În fața acelei splendori, domnul Raveica s-a crezut izbăvit și a întins cioturile care îi rămăseseră din mâini. Ar fi vrut să și îngenuncheze, dar treaba era ca și făcută, era îngenuncheat gata, căci gleznele îi fuseseră retezate de mumiile care, plictisite de atâta flendurit, i le secționaseră de-a dreptul. Faraonul nu s-a lăsat înduioșat de această implorare mută (uitasem să zic că domnului Raveica i se smulsese și limba), și-a smuls masca aurită și de sub ea a ieșit un craniu colcăit, precum al preoților woodoo, și care, în locul alveolelor găunoase ale mumiilor de până atunci, avea niște colți teribili, ca ai tigrului smilodon. Nemilos precum Cezarul din Colosseum, Sebastian a apăsat cu mouse-ul pe iconița demonului și faraonul cu dinți de sabie s-a năpustit asupra bietelor rămășițe ale domnului Raveica. Jocul n-a mai arătat ce se petrece, nici nu mai era nevoie, ecranul computerului s-a umplut de broboane de sânge, ca pereții unei centrifuge în care arunci o fleică. Din domnul Raveica n-au mai rămas decât niște dâre roșii care se prelingeau dindărătul ecranului, ca pe ferestrele unei zile de toamnă, dacă ar ploua cu sânge, ca în vremea primei năpaste căzute asupra Egipetului.

Înainte de a-și lua rămas bun de la Îngerul Întunericului, Sebastian și-a pus palma pe ecranul laptopului, încercând să simtă furnicătura de argint viu a sângelui. Spre dezamăgirea lui, n-a simțit nimic, de parcă nimic nu se întâmplase.

Dar fusese, nu-i așa? o răzbunare cruntă, represalii binemeritate. Auzi, al patruzeci și unulea din patruzeci! Cu alte cuvinte, marș afară! În urechi îi răsunau, ca sub dictare, cuvintele batjocoritoare ale domnului Raveica: al patruzeci și unulea, al patruzeci și unulea. Sebastian le-a scris pe Google search, exact așa, al patruzeci și unulea, și a apăsat, din obișnuință, tasta Enter. A privit câteva clipe cu ochii holbați, fără să înțeleagă. Motoarele de căutare stârnite într-o doară îi dăduseră: Al 41-lea, film dramatic sovietic. Sfârșit tragic, soldatul alb este ucis de către iubita lui. Luptătoarea bolșevică, între sentiment și datorie, alege datoria.

Lui Sebastian îi trebuiră alte câteva minute să decidă dacă domnul Raveica aruncase vorbele acelea la întâmplare sau le spusese dinadins. Cum nicio ticăloșie nu era destul de mare încât să nu fie pe potriva domnului Raveica, Sebastian a conchis că o făcuse dinadins. Concluzia lui era parțială, căci ea năștea o altă întrebare: de ce o făcuse? La vârsta lui, era posibil ca domnul Raveica să fi fost dus cu școala să vadă filme sovietice, inclusiv Al 41-lea. Ce anume l-a îndemnat pe domnul Raveica să creadă că în era internetului mai stă cineva să vizioneze filme sovietice în care roșiii se măcelăresc cu albii și, mai ales, pe rusește?

Pe Sebastian îl fulgeră un gând: dacă domnul Raveica știa de Livia și folosea asta împotriva lui? Livia e de-a noastră, corporatistă, bolșevică, părea să-i spună, ea ne îndeamnă să-ți dăm brânci în stradă. Prea te crezi, a mai fituit și pe alții ca tine! Și nu cumva patruzeci nu venea nici de la Lacul lebedelor, nici de la hoții lui Ali Baba, nici de la mucenicii din Sebastia, nici de la numărul salahorilor de pe galera corporației, ci de la numărul celor pe care Livia, de conivență cu domnul Raveica, îi fituise până acum?

Alăturarea dintre Livia și domnul Raveica îl descumpăni pe Sebastian. Se uita cu ochii minții când la el, când la ea, la zâmbetul parșiv al domnului Raveica, cel căruia, după masacrul din piramidă, îi crescuseră la loc, în mod miraculos, precum coada șopârlei, brațele și picioarele, și apoi la profilul suav al Liviei care-l privea cu coada ochiului, mai degrabă disprețuitor. Trebuia și ea pedepsită, cu siguranță. Dar dacă se nimerea de la bărbat la bărbat, cruzimea adică, asta nu se potrivea și față de femei. Nu mai mergea cu Îngerul Negru, cu piramide, catacombe și cimitire.

Bărbatul din el trebuia să învingă, firește, dar altfel. Urma să recurgă la arma secretă. În consecință, Sebastian a decis să-și convoace heteronimii. Aceștia alcătuiau o comunitate blajină, nu trebuia să suni din cornul Nibelungilor ca să-i chemi din depărtări, deși veneau de la distanță de secole unii de alții, dacă nu chiar de milenii, erau destule câteva mișcări rapide ale mouse-ului. Nu exista îndemn pe care ei să nu-l înțeleagă, nu deosebeau între bine și rău, puteau să căsăpească cu seninătatea cu care ar fi feliat un morcov, puteau să înjure ca la ușa cortului cu blândețea cuminecării, erau o gașcă simpatică, nu te plictiseai privindu-i. În cyberspațiu se comportau ca niște golemi ascultători, iar cuvintele rabinice care îi înviau și adormeau nu erau câtuși de puțin cabalistice: „cut”, „remote”, „fast forward”, „erase”, iar atunci când cumsecădenia lor în a tăia, spulbera sau distruge atingea paroxismul, era destul să adaugi celorlalte îndemnuri particula „all”, cum ar fi „cut all”, „erase all” ori, atunci când se odihneau, căci cruzimea, spre deosebire de prostie, se mai și odihnește, „ignore all”.

Heteronimii lui Sebastian au apărut din ungherele lor, umplând ecranul. Dacă vă imaginați că aveau cea mai mică asemănare cu el, vă înșelați, erau heteronimi desăvârșiți, bizigoți sută în sută. Asemănarea era mai profundă, la nivelul de sens al vieții, ieșind la iveală în momente revelatorii ca acesta. Sebastian i-a privit pe rând, ca la casting: Monkey Man, Mummy, Iron Man, Vampy, Butcher, Terente și Skull. Pe Mummy l-a trimis înapoi în căsuța lui, destule mumii pentru azi. Iron Man era prea îmbrăcat pentru o asemenea însărcinare, Monkey Man prea lipsit de rafinament, Butcher prea lacom, Skull lipsit de orice farmec, Terente prea atractiv. A rămas Vampy, smead, cu pomeții tăiați, cu spinarea arcuită, cu brațe și degete lungi precum ale lui Paganini, cu părul dens ca lemnul negru.

Vampy s-a înclinat către public, comedia putea să înceapă. Miezul nopții era aproape, așa că buzele cărnoase, pline de senzualitate, abia dacă reușeau să acopere vârfurile caninilor care îi creșteau odată cu luna. Sebastian și-a trecut limba peste dinți, imaginându-și că simte zgârietura acolo unde ar fi trebuit să se afle carnasierii vampirului. Și-a fluturat pelerina și Vampy și-a început rondul de noapte.

(Fragment din nuvela „Martiriul lui Sebastian”,
inclusă în volumul Povestiri despre oameni obișnuiți,
în curs de apariție la Editura Polirom)