spectator
NICOLAE PRELIPCEANU

„Drumul Damascului”

Articol publicat în ediția 7-8 / 2022

Teatrul Dramaturgilor Români, o creație nu foarte veche, să tot aibă cinci ani și ceva, a fost sărbătorit la frageda-i vârstă nu demult, ocazie cu care am putut vedea un spectacol puternic, cu Paracliserul de Marin Sorescu, interpretat de încă noul atunci director al acestei instituții de spectacol, Claudiu Bleonț, care și-a desfășurat toată gama de mijloace artistice, și nu sunt puține, de care dispune, într-un rol nu tocmai ușor.

Și iată că, la puțin timp după această sărbătorire cu toți cei patru directori care s-au perindat pe la cârma sa în acești ani (Lucia Verona, Horia Gârbea, Marius Bodochi și Claudiu Bleonț), Teatrul Dramaturgilor Români (un vis al regretatului Iosif Naghiu) prezintă o premieră remarcabilă, cu scenariul lui Mihai Măniuțiu după cartea Doinei Jela, Drumul Damascului. Spovedania unui torționar.

Apărută la editura Humanitas, în 2002, apoi în alte ediții, cea mai recentă la Corint, cartea Doinei Jela intitulată Drumul Damascului. Spovedania unui torționar, n-a trecut neobservată, dovadă și reeditările repetate. Abordat de Mihai Măniuțiu, acest subiect, care ar trebui să mai fie încă fierbinte, dar, din păcate, nu e, devine o analiză a terorii instituite de bolșevici (de ai noștri) în România, dar și o privire către prezentul care le aparține cam acelorași inși, travestiți în democrați. Chiar leit-motivul discursului intermitent al fostului torționar afirmă indirect acest lucru, continuitatea celor două regimuri, prin dorința de a fi judecat și afirmația că nu este cine să o mai facă. Demult nu am mai auzit într-o sală de teatru, poate de la spectacolul lui Tocilescu de la Teatrul Mic, despre Nicolae și Elena Ceaușescu, asemenea fraze de condamnare directă a comunismului, cum sunt cele care ies din gura fostului torționar, ucigaș la Canal și la Spitalul 9, în anii ‘50-’60 ai secolului trecut.

De reținut, Țandără și-a ucis mai întâi tatăl, a fost condamnat la 13 ani de închisoare, dar partidul l-a recuperat repede, obligându-l să facă muncile murdare și ticăloase prin care voia să se impună și în România ca peste tot. Acesta e startul tânărului inconștient în munca de torționar. De altfel, știm încă de la Soljenițîn (Arhipelagul GULAG) că partidele comuniste, inclusiv cel bolșevic, model al crimelor și al grozăviilor pentru celelalte, se bazau pe deținuții de drept comun împotriva celor politici.

Mihai Măniuțiu a ales o variantă cu personaje puține, mai precis trei: jurnalista, interpretată sobru și reținut de Maia Morgenstern, Fronea Bădulescu, un fost deținut politic, în interpretarea nuanțată a lui Mircea Rusu, și Franz Țandără, fostul torționar care își povestește ticăloșia, se căiește și ar vrea să fie judecat, dar nu are de cine. Acesta din urmă, în fond centrul întregului spectacol, în jurul căruia gravitează celelalte două personaje, este imaginat cu binecunoscuta-i virtuozitate de un actor cu totul special, neasemănător cu nimeni, Răzvan Vasilescu. Într-un decor alcătuit din pereți și chiar podele tapițate cu cópii ale unor acte din dosarele reale ale Securității, Franz Țandără se zbate pur și simplu în descoperirea pe care a făcut-o despre el însuși, aceea că a fost o unealtă, dintre cele mai ticăloase, ale unui regim criminal, îndreptat împotriva oamenilor. Îl vedem pe Răzvan Vasilescu trecând prin stări diferite, de la retrăirea cruzimii neimaginabile din momentele tinereții sale iresponsabile, recunoaște el însuși, la anii de când și-a dat seama ce a făcut și a început să se căiască, ceea ce i-a produs și o imensă suferință, foarte clar reprezentată de actorul unic care-l interpretează pe fostul torționar. Sunt câteva replici-cheie în acest scenariu al lui Mihai Măniuțiu, cum este aceea, care-o uimește pe reporteră, când Fronea Bădulescu, fost deținut politic, îi mărturisește că el nutrește stimă față de acest om, pentru faptul că a avut tăria să mărturisească și se căiască. La care întrebarea vine imediat, la fel de surprinzătoare, deși absolut logică: și dacă ați fi fost victima lui? Răspunsul, dat cu ezitare totuși, e: da. Iar întrebarea finală adresată acum nimănui, retoric, de Franz Țandără, după ce rememorează afirmația șefului său că nu contează câți oameni mor în tortùri: și dacă ar muri toți oamenii din țară?, încheie această dezvăluire și analiză a unui sistem bestial, a cărui victimă au fost deopotrivă torționarul care se căiește și fostul deținut politic Fronea Bădulescu și, prin el, atâtea sute de mii de oameni. O dezvăluire zguduitoare este făcută tot de Franz Țandără, când povestește că s-a dus și la alți confrați să-i îndemne să se spovedească și să-și ceară iertare pentru crimele lor, iar aceștia l-au tratat de nebun, refuzând categoric.

Dar spectacolul nu e un simplu document, ci un eveniment artistic remarcabil. Mihai Măniuțiu, însoțit de Adrian Damian ca scenograf, a învelit aceste dezvăluiri și aceste grozăvii despre care se vorbește acolo într-o aură video și sonoră care-l face greu de uitat și din punct de vedere artistic, nu doar pentru valențele unui trecut de cruzime și nenorociri. Concluzia lui Fronea Bădulescu despre anii lungi în care lumea românească va trebui să se vindece de boala la care a condamnat-o comunismul este una de acceptare a realității, dar și de proiectare a unei speranțe fără moarte. Personajul real Fronea Bădulescu, deținut politic activ în anii ‘90 ai AFDPR, dacă mai știe cineva ce însemnau aceste inițiale, s-a stins, dar frazele lui, rostite în acest spectacol vor rămâne, după cum va rămâne și pilda singurului torționar care s-a căit de faptele sale abominabile, condamnându-i astfel și pe ceilalți, cei care nu numai că au decis să tacă asupra trecutului, ci și-au și construit un prezent și eventual un viitor mai luminos decât cel în numele căruia torturau și ucideau în anii regimului comunist.

Mihai Măniuțiu a știut să extragă din cele câteva sute de pagini ale cărții Doinei Jela exact cât sensul să rămână același, așa cum mărturisea și autoarea într-o discuție privată, după spectacol. Un spectacol remarcabil, realizat cu mijloace puține, dar cu o virtuozitate care nu are nevoie de surlele și trâmbițele superproducțiilor pentru a marca pe spectator.