Într-o dimineață, Grigore S. se trezi vorbind o limbă necunoscută. Mai precis emițând niște sunete nemaiauzite până atunci. Cei din jur, că trăia cu familia, părinții și cei câțiva frați, nu înțelegeau nimic. Dar culmea e că nici el însuși, li se părea celorlalți, nu prea înțelegea ce spune, deși ridica glasul în direcția celor cărora li se adresa, ca și cum așa ei ar fi putut pricepe ce le spunea. Ajunsese chiar să răcnească, parcă el însuși se mira de sunetele pe care le scotea, dar în zadar, efectul era același, o continuă stupoare.
(Aici, Vladimir Popovici făcu o pauză, pentru el, amintindu-și de instructorul cultural de pe la Bacău, care, însoțind o echipă de dansuri, desigur populare, în Suedia, intră într-o tutungerie și cere un chibrit, că toți aveau țigări, dar chibrit ioc. Deoarece nu vorbea suedeza, dar nici o altă limbă decât româna, începe să răcnească într-o română așa cum își închipuia el că ar stâlci-o un străin. O stâlcea mai ales pe la sintaxă, altfel cuvintele erau cele pe care le știm. Se răsti la tutungiu sau tutungiță: „tu dai la mine chibrit!” Ăla sau aia: nimic. Atunci, convins că n-a înțeles pentru că n-a auzit, ridică și mai tare glasul. Și dă-i cu „tu dai la mine chibrit!” până și-a pierdut vocea. A ieșit asigurându-i pe cei din autocarul echipei de dansuri populare că ăla e tâmpit.)
Au chemat vecinii, au chemat trecătorii, dar nimeni n-a reușit nici măcar să identifice limba străină în care vorbea Grigore S. Unul dintre vecini, ceva mai citit, se gândi la discursul final din Scaunele lui Eugène Ionesco, dar nu îndrăzni să spună nimic, de teamă să nu fie luat peste picior de cei din jur. În sinea lui, însă, își continua raționamentul, care dăduse într-o întrebare esențială: o fi ajuns Grigore S. la vreun mare adevăr despre lumea aceasta și îl dezvăluia, însă criptat, ca să nu-l poată înțelege oricine? Trebuia numai găsit codul, nu era nimic altceva de făcut, dar cum să faci asta când nu ai la îndemână sutele de specialiști care se ocupau, la Londra, în timpul războiului, cu decriptarea telegramelor militare ale naziștilor?
El știa ce trebuia făcut, se felicită în gând, dar pe urmă se mohorî: știa, știa, ce știa?, nu știa nimic, pentru că nu-i trecea prin cap nici un punct de unde ar fi putut să înceapă decodarea sunetelor și cuvintelor (să le numim așa, își spuse) lui Grigore S. Între timp, mai veneau și alții să-l asculte pe cel rătăcit în hățișul pădurii de sunete bizare, unii veneau, alții plecau, pe unii îi anunțau cei plecați, era un du-te-vino ca la priveghiurile unor morți foarte cunoscuți sau doar iubiți de toți cei care-i întâlniseră pe când erau vii și unii și alții. Însă Grigore S. nu murise, își spuse domnul Panaite, cel care avea ideea cu finalul piesei lui E. Ionesco. Pe de altă parte, nu era și asta un fel de moarte?, își mai spuse, înainte de a ieși din apartamentul familiei S., unde ușa rămânea deschisă pentru alți vizitatori. Cineva se gândi, sau poate tot el, ieșind: dacă ar pune ăștia o taxă la intrare, să vezi că ori s-ar mai micșora traficul, ori ar crește simțitor veniturile familiei S. Abia ajuns în casa scărilor când fu văzut făcând stânga-mprejur, dar nu ca să le dea ideea aia, care l-ar fi atins, poate, și pe el, cel care o avusese primul, ci ca să-i roage să-l lase să înregistreze „spusele” lui Grigore S., în speranța că tot reauzindu-le, ar putea să le dea de capăt. L-au lăsat, iar el și-a adus casetofonul, „de la pachet”, și s-a pus pe treabă. Îl întreba pe Grigore S. ceva, uitându-se intens la el, ca acesta să-și dea seama că lui i se adresează necunoscutele, probabil, pentru el, acum, sunete, apoi aștepta răbdător „răspunsul”, dar acesta consta într-o aglomerație de vocale și consoane, care parcă se încălecau unele pe altele, nu termina bine de rostit unul Grigore, când și începea să-l emită pe celălalt, care suferea același tratament. Era ca un fel de fugă, la forma muzicală cu acest nume mă refer. Îl duse gândul și la Babilonul biblic, acolo se întâmplase ceva asemănător: de unde toți vorbeau la fel, deodată s-au trezit vorbind „în limbi”, adică în diferite limbi. Poate că nici ăia nu se înțeleseseră la început deloc unii cu alții, dar pe urmă, uite că s-a putut, își spuse.
Problema era din ce în ce mai gravă, pentru că se întrezărea un viitor deloc luminos, în care nici numeroșii membri ai familiei lui Grigore nu vor reuși să se facă înțeleși de el, cum nici el nu reușea să facă asta cu ei. Ei îi vorbeau tot în limba lor, aceeași care ieri era inteligibilă și pentru el, iar acum, uite!, strigă tare unu, un frate mai mic, degeaba, că parcă suntem turci. Sau chinezi.
Nu noi, el, interveni fratele cel mai mic, nu noi am devenit turci sau chinezi, ci el. Și la singular.
Așa-i, îi răspunse cel care cuvântase înainte, cu mirare că nu-l dusese și pe el capul.
Pentru că, în jur, în familia S., între vecinii invitați cu acest prilej sau trecătorii întâmplători care le intraseră în casă spre a lămuri misterul, toți vorbeau aceeași limbă, toți se înțelegeau între ei.
Grigore S. stătea acolo, în mijlocul lor, cu o figură tâmpă, semn că nu înțelegea nici el ce i se întâmpla(se). Ar fi trebuit să se ducă la serviciu, lucra la Spații verzi, avea de făcut azi o toaletare a unor copaci, în cartierul vecin, dar nu îndrăznea. Până la urmă își luă inima-n dinți și o porni spre terenul unde urma să-și desfășoare, vorba aia, activitatea, neuitând să-și ia sculele cu el, într-o geantă, aceeași cu care se ducea de obicei la serviciu.
Ia te uită, ține minte ce are de făcut, sau măcar cu ce are de făcut ce are e făcut, se minună, cam confuz, o soră mai mică. Cu glas subțiratic, încât nimeni nu-i dădu nici o atenție.
Grigoraș mamă, nu vrei să mănânci ceva înainte? îl întrebă maică-sa. Dar „Grigoraș mamă” nu-și întoarse privirea spre ea, semn că nici nu-și dăduse seama că lui i se adresa maică-sa. Ieși fără să-și ia măcar pachetul pregătit ca-ntotdeauna pentru prânzul de la locul de muncă și nimeni nu îndrăzni să mai spună ceva.
Pe stradă, altă întâmplare. La un moment dat, îl opri un trecător să-l întrebe unde e strada Pacienții, dar el dădu din umeri și nici măcar nu deschise gura. De teamă să nu creadă ăla cine știe ce despre el? Cine știe? Găsi drumul spre cartierul vecin, exact ca-n zilele trecute, de parcă nu s-ar fi schimbat nimic în mintea lui, dar rătăci strada unde trebuia să taie crengile și unde avea de ieri depuse scările cu care să se cațere în copaci. O confundase cu alta, cu Sapienții, așa că se apucă, cu chiu cu vai, să le taie pe cele la care ajungea de jos, pe urmă suindu-se pe niște tomberoane care fuseseră scoase în stradă pentru a le fi preluat conținutul urât mirositor de mașina de la salubritate. Numai că o vecină îl văzu și începu să strige la el „Ce, mă, nu mai aveți scări? Acu’ vă trebuie tomberoanele noastre? Dă-te jos imediat de-acolo, că vin cu fărașul la tine!” Dar Grigore S. nu înțelegea o iotă din ce spunea aia, părea surd, așa că își continuă netulburat treaba, destul de dificilă și fără țipetele femeii, pe care, oricum, nici nu le luase în seamă, neînțelegând nici măcar că-i sunt adresate. Femeia nu era, însă, dintre acelea care latră dar nu mușcă („perro ladrador, poco mordredor”), așa că ieși în stradă și se apropie de tomberonul pe care se cățărase Grigore S. Acesta se trezi deodată căzut pe jos, după ce aia dăduse un picior, și nu era „un picior foarte ușor și o botină din cea mai fină”, zău, tomberonului, care, prăbușindu-se, îl lăsase pe Grigore S., o clipă, în aer. Parcă plutea, și-a spus mai târziu gospodina noastră. Iar Grigore S., după ce-și terminase plutirea de o secundă sau nici atât, mai primi și un făraș în cap, era gunoi risipit peste tot, pe stradă, pe trotuar, căci tomberonul se deschisese în cădere și-și răspândise comorile de jur împrejur. Stătea acum ca Iov în mijlocul mizeriilor și nu înțelegea nimic, astfel încât fu nevoit să deschidă gura. Bâlbâi ceva, acum înțelesese că lui i se adresa gospodina, iar aceasta îl ascultă o clipă cu gura căscată, după care rosti „ce nu spui așa?” și plecă, jenată, spre domiciliu.
„Măi să fie!”, credem noi că se gândise Grigore S. în clipa următoare plecării gospodinei, ca și cum și-ar fi dat seama că, în sfârșit, îl înțelesese și pe el cineva. Se ridică și vru să se ia după ea, ca să continue conversația abia începută și așa de brusc întreruptă, dar gospodina dispăruse pe ușa blocului, iar aceasta se închisese cu un pac ferm în urma ei. Cum Grigore S. nu știa codul, nu știa nici apartamentul în care stătea interlocutoarea lui, rămase prostit în fața ușii, probabil gândindu-se, ori, poate, doar așa, stând.
Ziua aceea se desfășură pe urmă destul de lin, nu mai fu nevoit să deschidă gura decât când avea să ajungă acasă, își terminase treaba sau, mai precis, ceea ce credea el că fusese treaba lui în acea zi, numai că pe la ora cinci după masă, familia S. fu sunată de la Spații verzi, cu întrebarea de ce n-a venit la treabă, azi, Grigore. Era șeful lui, un cetățean autoritar, cu o voce de stentor, care-o sperie pe mama lui Grigore, chiar așa, la telefon, astfel încât ea abia putu să îngaime că a plecat ca de obicei, dimineață, la serviciu. Sperase, în sinea ei, sărmana femeie, că întâlnindu-se cu tovarășii săi de muncă, Grigore își va recăpăta graiul, căci ceea ce auziseră ei acasă nu se putea numi grai. Cum șeful insista, amenințând cu tăierea unei zile din salariu și alte sancțiuni, una mai severă decât alta, se gândi că poate a pățit ceva, Doamne ferește, și îi răsări gândul și mai înspăimântător că va trebui să se ducă la miliție și să-l caute ei, dar asta însemna să mărturisească și că el nu mai știa să vorbească normal. I se făcu, deodată, rușine, la celălalt capăt al firului nu mai era nimeni, își dădu seama târziu de asta și închise telefonul, având deja lacrimi în ochi. Erau o familie onorabilă, se gândi ea, în continuare, toți copiii învățaseră, trecuseră prin școli și erau acum doar în vizită la mama și la tata. Singurul care nu se desprinsese de părinți era Grigore mamă, cel care nu prea reușise să se descurce în școală, abia trecuse din a șaptea în a opta când se blocase de tot și nu mai reușise să învețe nimic din ce i se cerea acolo, astfel încât, după câțiva ani, în care tăiase frunze la câini, Grigore fusese dat, ca să zicem așa, la Spații verzi, unde nu-ți trebuiau prea multe clase.
Nu recitase însă niciodată, cunoscutul cântecel care începea cam așa: „vino, mamă, să mă vezi,/ cum lucrez la spații verzi…”
Între timp, Grigore rătăcea prin oraș, căscând gura la vitrine, ca și cum nu le mai văzuse niciodată, deși trecuse prin fața lor de foarte multe ori, trăiau într-un oraș mic, aici aproape toată lumea se cunoștea, iar el se uita mirat la trecătorii de pe străzile pe unde – vorba cuiva – bestecăia. Pe unii ar cam fi trebuit să-i salute, dar el devenise, brusc, niznai.
Îl întâlni și un fost coleg de școală, care ajunsese între timp la facultate, la București, îl întrebă ceva, nu știm ce, pentru că Grigore nu a înțeles nimic, așa că nu a putut să-i răspundă, celălalt se miră, ridică din umeri indiferent și trecu mai departe. Venise acasă într-o scurtă vacanță de primăvară, de Paști fuseseră cu toții consemnați la facultate, ba chiar invitați cu forța la o „întrunire tovărășească”, iar asta ținuse, nu ca de obicei, până la ora zece seara, ci se prelungise până după ce trecuseră pe străzi credincioșii cu lumânările aprinse în mâini, când putuseră și tinerii să plece pe la casele lor, la cămin, în cazul celor ca fostul lui coleg. Acum, că trecuse Paștele, li se dăduse vacanță și erau care pe unde puteau, pe unde își aveau familiile.
Dar pe Grigore S. toate astea nu-l interesau, mai ales că habar nu avea despre ele. Tăcea îndârjit, rătăcind pe străzi și străduțe, ajunse la un moment dat pe lângă râu, era o apă limpede, care bolborosea cam ca el, dar nu-și dădu seama de asta, se opri pe mal ca să arunce câteva pietre în apă. Mai întâi să „încuie apa”, aruncând o piatră rotundă, cât mai aproape de forma sferică dorită, cât mai sus, astfel încât atunci când cădea, vertical, foarte vertical, ea intra în apă fără să emită (sau „emane”?) vreun strop. Asta însemna să încui apa. Pe urmă schimbă forma pietrelor, căută unele cât mai plate, cu care se străduia să „mintă apa”, adică să le facă să sară de cât mai multe ori pe luciul ei, înainte de a se scufunda definitiv. Era una dintre distracțiile copiilor din orașul lui Grigore S., dar se puteau vedea și adulți exersându-și abilitățile pe malurile frumosului râu, care urma, în câțiva ani, să devină un fel de sumă de băltoace mâloase, după ce un baraj îi tăiase calea, mai sus de oraș, la hidrocentrala „Victoria socialismului”.
Rămase acolo vreo douăzeci de minute, timp în care reuși de câteva ori să mintă apa și de alte câteva ori să o încuie, dar se plictisi și plecă mai departe.
Fu găsit, spre seară, rătăcind la poalele unui deal de lângă oraș și, întrebat de găsitor, căruia nu i se promisese vreo bună recompensă, unde stă și încotro se duce, bolborosise în felul ăla al lui, apoi o luase înapoi spre oraș, semn că avea, totuși, un rest de simț al orientării. Ajunse acasă, unde se apucă să le povestească probabil ce făcuse toată ziua, dar în zadar, pentru că nimeni dintre cei de-acasă nu înțelese nimic, ba mai mult, ei crezură că nici el nu înțelege ce spune.
Apăru și vecinul cu înregistrarea, care le împărtăși teama lui că nu va putea să descifreze mesajele lui Grigore S. și astfel toată povestea părea că se încheie în seara aceea. Putem presupune că totul s-a repetat a doua zi, dar nu avem de unde să mai știm, pentru că n-am mai fost pe-acolo de-atunci, iar eventualele zvonuri despre fenomenul Grigore S. nu au mai ajuns până la noi, căci sistemul nu avea obiceiul să dea alte știri decât cele ale victoriilor socialismului.
Dar peste puțin timp, se petrecu un eveniment în urma căruia am aflat din nou câte ceva despre soarta lui Grigore S., vorbitorul unei limbi ciudate, neînțelese de nimeni, probabil nici de el.
Sistemul, până atunci proclamat victorios pe toate gardurile (în copilărie, pe vremea când te mai puteai înțelege cu el, i se spusese și lui Grigore S. că nomina stultorum ubique locorum, dar copilăria trecuse, precum și comunicarea directă), sistemul cel victorios deci, zic, făcu loc unui alt tip de regim, deviat din cel vechi, dar botezat democrat, căci așa era moda pe-atunci în lume. Însă pentru Grigore S. toate astea erau departe, foarte departe, el continua să trăiască în lumea lui, unde era singur, poate carantinat, așa cum aveau să fie cu toții peste câteva decenii, prilej de manifestații și apariții de noi partide politice radicale, patriotice mai ceva decât cele dinainte.
Îl puteai vedea uneori pe străzi, rătăcind, cam ca-n seara ultimei lui zile lucrate la Spații verzi, fără să bage de seamă ce-i spuneau unii și alții, ba despre conducătorii liber aleși, ba despre vremea care era tot mai puțin amabilă cu lumea, gerurile survenite în toiul primăverii însorite arzând, asemenea focurilor din verile care urmau, viitoarele recolte de fructe și struguri, adică de țuică și vin.
Soarta lui Grigore S. fu, însă, pecetluită de un eveniment neașteptat în familia lui, ba chiar și-n orășelul care adăpostise nașterea și ascensiunea lui spre acest nou limbaj, inaccesibil nu numai familiei și vecinilor ei, ci și necunoscuților care-l auzeau, ceea ce i-a făcut pe unii să-l coopteze într-un nou partid, foarte supărat pe toate celelalte – și nu erau puține, deci supărarea avea o mare întindere – ba mai mult, se gândiră să-l și promoveze, adică să-l propună pentru funcția de primar al micului târg transilvan, sau dobrogean poate, pentru ca mai târziu să-i agațe de gât și o candidatură în parlamentul acelei țări necunoscute nouă, dispărută de multă vreme de pe toate hărțile, dacă o fi existat vreodată. Propus și ales.
În marile adunări populare, tuna și fulgera de la tribună, ridicând în aer când pumnul drept, când pe cel stâng, iar strigătele lui, deși neînțelese prea bine de cei care-l ascultau, le dădeau acestora impulsuri revoluționare și vindicative. Așa că strigau și ei ce li se păruse că auziseră, crezând că repetă lozincile lansate de candidatul lor, atât cât le ajunseseră lor la urechi. Au fost, probabil, cele mai reușite adunări electorale din toți anii aceia de lupte pentru putere, supranumite de luptători „pentru binele țării și al poporului”. Așa că ajunse în parlament destul de ușor, odată cu partidul său, căci acum era un lider recunoscut nu numai de colegii de partid, ci chiar de televiziuni, unde își desfășura cu același succes vorbirile sau ce erau alea, spre nedumerirea interlocutorilor săi, făcuți mat în două mutări, ba am putea spune chiar într-una, și anume prima din partida respectivă, căci cum deschidea el gura, chiar dacă până atunci emiseseră și ei vreo frază sau vreo propoziție măcar, toți ceilalți rămâneau cu gurile căscate, ca în fața unor adevăruri de necontestat. După care îl aprobau entuziaști chiar și cei din alte partide decât al lui.
Își ținea și în parlament discursurile altădată de neînțeles, care nu se deosebeau cu nimic de cele de-atunci, din dimineața aceea când uimise o lume întreagă, numai că acum toată lumea se prefăcea că-l înțelege sau chiar îl înțelegea, cu toții vorbind cam aceeași limbă, nu de alta, dar ca să poată spune mai târziu, când promisiunile lor aveau să fie dovedite mincinoase, că nu-i adevărat, alegătorii n-au înțeles ce le-au spus ei la marile adunări preelectorale.
După câteva mandate, Grigore S. era deja celebru, dar și cam bătrân, un senior al partidului său, care împinsese de mai multe ori țara la dispariția ei de pe hartă, guvernând-o, cineva, un editor de școală nouă avu ideea că ar trebui editată o carte cu discursurile parlamentare ale liderului absolut Grigore S. Cartea apăru, se spune, în scurtă vreme; discursurile au fost transcrise chiar de vecinul intelectual al familiei S., vă aduceți aminte, cel de pe la începutul acestei relatări a unui fapt senzațional dintr-un secol care nu avea să mai vină; intelectual care, și el, era acum, adică atunci, în parlament, astfel încât putu să-și facă însemnările pentru cartea lui Grigore S. Folosise un foarte ciudat alfabet, care făcu impresie asupra concetățenilor autorului și ai transcriitorului, deși nu înțelegeau mare lucru din mâzgălelile alea. „Da ce? Parcă din cărțile așa zișilor scriitori înțelegi ceva?!” se rățoi cineva la altcineva care punea la îndoială valoarea cărții. Se vându în vreo câteva mii de exemplare, pe urmă fu tipărită (?), poate chiar tradusă, și în alte părți ale lumii, făcând astfel cunoscut poporul care-i dăduse naștere lui Grigore S. lumii întregi, deși partea lui de lume locuită nu mai figura de mult timp pe nici o hartă. Se propuse chiar, la un moment dat, să fie adaptate hărțile lumii la noua realitate, fură adaptate, și astfel patria lui Grigore S. și a partidului său reapăru.
Familia S. era în centrul atenției concetățenilor, mai puțin părinții lui Grigore, care-și dăduseră obștescul sfârșit înainte ca gloria să-l fi sorbit din sânul ei pe fiul lor și să-l fi făcut să facă el însuși din patria sa ceea ce era acum. Dar frații lui, și surorile firește, profitau din plin de celebritatea lui Grigore S. și deveniră în scurt timp ei înșiși cunoscuți și curtați, ca rudele cele mai apropiate ale acestui nou profet al poporului său. De-acum, partidul lui Grigore S. avu locul mereu „în fruntea bucatelor”, cum se spunea acolo, în lumea aceea perpetuu flămândă și unde toate interioarele miroseau a ulei prăjit și a alte feluri de mâncare, iar Grigore S. părea că nici nu înțelege despre ce e vorba și mai ales cum profitau de pe urma lui concetățenii săi, aceiași, chiar și unii care-l luaseră peste picior când erau colegi de școală iar el era doar o loază, dar și după aceea, pe când lucra la Spații verzi: îi strigau, de câte ori îl vedeau, „vino, mamă, să mă vezi, cum lucrez la spații verzi!”, însă el nici măcar nu înțelegea că despre el era vorba și că, în plus, era o batjocură ceea ce se auzea, căci de auzit, se pare, mai auzea chiar limba lor, deși n-o mai pricepea de foarte multă vreme.
Gospodina care-i dăduse un picior tomberonului pe care se cocoțase viitorul lider absolut pe când era doar lucrător la Spații verzi, avu, foarte târziu, revelația care-i marcă restul vieții: și când te gândești că eu l-am pocnit în cap cu fărașul… Oare-l mai am, fărașul ăla, să-l ascund, să-l fac uitat, să nu-și aducă aminte, să nu cumva să-i pună pe gealații lui să-l caute și să mă pedepsească pentru ce i-am făcut… Dar Grigore S., cuminte, vorba lui Nenea Iancu, nu avu cum s-o recunoască, pentru că acum frecventa alte lumi și nici dacă le-ar mai fi frecventat tot pe alea, nu cred că și-ar mai fi amintit, după atâția ani, de cea care-l aruncase între gunoaie, ca pe un nou Iov, atunci, demult, când toaleta niște copaci care mai fuseseră toaletați în dimineața aceea de un coleg al lui de la Spații verzi, dar el habar nu avusese.
Cât timp mai rămăsese în parlament, Grigore S. începuse să aibă adepți, și unii chiar se străduiau din răsputeri să-l imite. Cum ajungeau la tribună, vorba aia, la „înalta tribună”, începeau să vitupereze într-o limbă necunoscută, vag asemănătoare cu aceea în care se adresa lumii Grigore S., doar gesturile cu mâinile prin aer, când la stânga, când la dreapta, erau bine copiate, de ziceai că le făcea chiar modelul lor. Nu erau mulți și nu făcură școală, ca să zic așa, căci în scurtă vreme moda se stinse, fapt care, poate, l-a și determinat pe modelul lor să nu mai candideze a nu știu câta oară și să dispară încet-încet din peisaj. Nu i-a fost ușor, vorba aia de altădată („stimați tovarăși, nu ne-a fost ușor”), pentru că toți cei care profitaseră de gloria lui și în primul rând familia, frații și surorile, în număr de vreo cinci, n-ar fi vrut să se șteargă și ei din peisaj, așa cum își dorea, pesemne, Grigore.
Dar toate astea nu sunt decât deducții, pentru că, nici după atâta vreme, nimeni nu se putea înțelege omenește cu el, nici măcar să mai scrie nu era în stare așa cum știau ei, făcea doar niște desene bizare pe care chiar intelectualul din vecini mărturisea că nu le înțelege, deși ajunsese la o vârstă venerabilă. Ori poate dacă ar fi fost mai tânăr…
4-5-11 aprilie – 5 august 2021