Romanul lui Cătălin Mihuleac, Deborah, Humanitas, 2019, întins în timp, aglomerează mai multe nume decât personaje, deși titlul caută și găsește în centru femeia. Istoriile sunt încastrate istoric prin sens și sex în cinci perioade dintre 1918-2018. Narațiunea sare uneori parantetic ori proleptic, în postcomunism, din anii 1942-1944.
Deborah Mătăsaru, moartă la 92 de ani, născută în același an cu Marilyn Monroe, crescută la bunici, e atrasă de băieți pe la 13 ani. Roșcată, pistruiată, suferind pentru înfățișare, visează să fie o Greta Garbo. Se iubește cu doi deodată, medicul Iancu de 26 de ani și micul Solomon, „cobaiul ei”. Prin ea, naratorul menționează că „dragostea era singurul loc din care evreii nu erau izgoniți”. Deodată cu celelalte femei, intră la menopauză în lagărul nazist din Transnistria. Ca artistă numită Rodica, la 16 ani, în perioada Celui De-al Doilea Război Mondial, se iubește cu Zavaidoc cel prea iubit și cântând pe versuri de nașul antisemit A. C. Cuza. În lagăr e obligată să-i facă felație unui medic. Cu Aurelian Leon, deportat ca evreu, Deborah are o relație pasională de „boală venerică sufletească imposibil de tratat”. Tot acum, e prinsă într-o pagină de sex straniu-dubios. Cu numele Debo Mătase, ajunge starletă la Hollywood. Prezentată ca „o babă rockeriță”, în România devine directoare de spital, primește Ordinul Erou al Muncii Socialiste, face un doctorat în Oncopediatrie, conviețuiește cu directorul Teatrului Evreiesc, e prietenă cu Dej, al cărui medic e soțul ei D. Marcovici, animată de o gelozie încrucișată cu Ceaușeștii. Moare Gheorghiu-Dej și Deborah, acum Marcovici, se teme politic și de bătrânețe. Merge des în Transnistria. „Când vorbea, împrăștia spermatozoizi vocali.” În 1976, „s-a trezit fără ciclu menstrual”. Îi moare și soțul de cancer la prostată, iar Leon de cancer la limbă. Trece prin cancer și fiica, a cărei cenușă ajunge în Nistru. În 2000, primește pensie 300 de euro din Germania pentru Holocaust, e invidiată și părăsită. Are ultima iubire în Toni Feldman (bolnav apoi de AVC), fost soț al prietenei Henrietta Birnberg, moartă tot de cancer. În 2017, „Nimeni nu mai avea nevoie de ea, nici măcar ea însăși”. După o viață „longevivă ca dictatorii”, incinerată, a dorit să fie împrăștiată în Passage du Gois, Noirmoutier, Franța.
Aurelian Leon, fiul unui învățător cărturar din Cucutenii coruptei Românii, „amărăștean cu acte”, acuzat de furt și exmatriculat, e primit la un alt liceu. Trece drept evreu ascuns din Leon Abramovici, dar și creștin, retor „aburitor” al dacității contra latinității, ofițer și șef de ziar. În anii războiului al doilea mondial, jurnalist francez la Figaro semnând Lucien Arbre, lăudat întâi că valorează cât o sută de ofițeri acoperiți, chiar devine agent, deconspirat. Publică volumul Românii din Transnistria și scrie teatru, străduindu-se să fie jucat. În timpul sovietizării României, era redactor la Cartea Rusă, stiliza texte pentru teatrul evreiesc, devenea redactor și la Gazeta literară. Fiind un soț abstinent, nevasta, Anuța, îl toarnă la Securitate, cu care el semnează un angajament. După căderea comunismului, cercetând documente CNSAS, romancierul află că fusese informator, antisemit din complezență, în dosul numelui ambiguu Leon, dublu pensionar, de la ruși și români, punându-l sub protecția așa-zis etern ironică a lui Dumnezeu. „Nu-i fusese dat să fie scriitor mare, dar crea întorsături mai luminoase ca literatura, în soarta unor personaje reale, nu fictive.” Tipologia e într-o anumită măsură preluată de autorul cărții Deborah ca ficțiune documentală. Leon se comportă echivoc, alternând ura cu iubirea, ajutând și turnând la Securitate, și față de Emilian Diaconescu: arestat în 1952, după doi ani de închisoare, intervine pentru eliberarea lui.
Emilian Diaconescu e un moralist al istoriei: „Unii scriu istorie, alții o învață; însă doar înțelepții o și scriu și-o și învață!” Căpitan în războiul balcanic, asistent al profesorului și istoricului Gheorghe Brătianu, liberal, pamfletar de talent, șovin, antisemit, scrie împotriva evreului David Fallik în apărarea lui Aurelian Leon. Trece drept „magistru” ca universitar și autor de manuale bine plătite, politician admirator al lui Hitler, scriitor. Antisemitul scrie despre Ierusalim: „Mă piș românește”, lăudând Cernăuții, orașul librăriilor, altă Viena. Prin Gheorghe Alexianu intră la Mareșalul Antonescu, favorabil „migrațiunii” evreilor din Basarabia și Bucovina. Comuniștii îl epurează din Universitate, îi iau casa, îl bagă de două ori la închisoare. Moare de cancer în 1995. În viață e „repetent la istoria personală”, dar postum e considerat un „sfânt al închisorilor”, dat drept model profesional la facultățile de jurnalism.
Personajele politice sunt prezentate în roman jurnalistic. C.Z. Codreanu, antisemit pus pe fapte de dincolo de logică și inteligență, închipuit urmaș voievodal, e la Câmpulung, unde acționează Frății de Cruce fanatizate. Mareșalul Antonescu dă ordine dure de ucidere în Odessa, vine în Transnistria, e constipat și agreează istoriile deocheate. În treacăt, el e distribuit în personaj epic prin Cehov, iubitor de cai, nu și Blecher, descoperit de soție drept evreu sadic în Vizuina luminată, unde niște tineri introduc cozile bicelor în vulvele iepelor. Evreii sunt uciși la nuntă în Pașcani, „agresați” la Cernăuți în 7 octombrie 1926, în Câmpulungul legionaroid sunt învinuiți de trădare a nemților în Primul Război Mondial, deportați (Antonescu spunea: strămutați) în Transnistria. Ajung, constată în notă comică autorul, ei înșiși o afacere pentru alții. Fallik e ucis de Nicolae Totu, apărat în tribunal ca erou sfânt. Netotu e un „devorator” de evrei, așa cum un deputat, Grămadă, e un „prăjitor” al lor. Stalin e, chipurile, „umanistul biruitor”. Am spus că Dej e prins anecdotic. Bodnăraș, agent sovietic, era cunoscut bine la Câmpulungul apariției lui Codreanu.
În prolog și epilog, autorul explicit, din 2017 secretar oral al femeii care-i împrumută titlul cărții, se legitimează narator: născut când murea Marilyn Monroe (1962), și-a dat doctoratul cu un studiu despre pamfletul care lasă urme adânci și-n roman, aprins de gândul că pamfletul, jurnalistic, dar și literar, schimbă lumea. Naratorul-autor, un conservator estetizant, critic, sceptic, livresc, e un veritabil personaj vorbitor, teatral („cuvântul e sterp fără gest”), prezent și așa zicând ontologic nu doar retoric, implicat, cum scrie, „mortal” în destinul femeii. Pare însă un emul al personajului Emilian Diaconescu, cel care le cultivă elevilor „talentul retoric, combinând arhaismele cu neologismele și limbajul academic cu argoul” și constată că elevul său preferat, Leon, „mânuia bine verbele”.
Autorul, pretins documentat, imaginează în epilog o confruntare postumă între Leon și Diaconescu. Ei se acuză reciproc de delațiune la Securitate, se bat și se împacă. Cei doi au nume care înving, postum, nedrept: „Cred că romanul meu va deranja un pic această armonie. Am hotărât să îl public, pentru că posteritățile mai trebuie și zgâlțâite. E unul dintre motoarele care împing de la spate progresul.” Teza lui finală e moral(ist)ă, antiteologică la limita blasfemiei, în dispută cu un Dumnezeu „cu ironia lui mefistofelică”.
Cătălin Mihuleac scrie cu umor jurnalistic, anecdotic, în dialog, cu sarcasm virulent, în narațiune. Prea implicat lingvistic, citează eseistic (de exemplu, din Henry Kissinger: „puterea e cel mai eficace afrodiziac”). În exces de „pitoresc” lingvistic, forțează actualizarea limbajului: „Chiar și lui Isus i-ar fi prins bine un curs de management al resurselor umane”. Stilul memorialistic, de marcă interbelică, mi-l amintește pe un Constantin Beldie, nu doar în sarcasmul față de Dina Cocea, amantă a ambasadorului Von Killinger și a lui Dej. Angajat drept „gigolo de conversație”, frecvent anecdotic, înclină polemica în fața pamfletului, dezvelind lipsa culturii closetului în Ucraina ori enunțând: „Homosexualii își întemeiază familii, mai puțin în țări ca România, unde biserica le vâră sfânta cruce-n cur.”, „caca înseamnă viață” etc. Manifestă în genere un simț comic erectil ieșit din norme, credincios unui Dumnezeu ironic, care întoarce faptele și făptuitorii ei.
E cugetător moralist: „Sexul înseamnă supraviețuire.”; „Prea multe în-
semnau viața.”; „Mintea omenească e de-un sadism incontrolabil.” Pe Deborah o judecă pentru că luptase cu naivitate. Își află și el „bacăul”, fiind acuzat de crimă asupra unei adolescente în Franța, dar confuzia se lămurește, îl sustrage ca atare ironiei divine.
Naratorul îmbracă straiul etnicit-național(ist) al gazetarului în tragedia antisemitismului și holocaustului: „Dacă România ar fi fost populată nu cu români, ci cu nemți, nici un evreu n-ar fi scăpat întreg din cele ce-au urmat.” În anii războiului mondial pornit de Hitler, prinde holocaustul în cheie tragicomică.
Naratorul dă, în perspectivă estetică, o înțelegere (im)proprie dadaismului, proiectându-l la modul baroc: „Oroarea și surpriza, măreția și durerea, umilința și plăcerea atingeau praguri pe care doar dadaismul le-ar fi putut exprima, dac-ar fi amestecat într-un singur muzeu erotismul cu arta bisericească.” Are certitudini în teritoriul ideilor, ca gigolo de conversație: „La omul dăruit cu talent, ideea mică anunță ideea mare.”
Limbaj e slobod, argotic, sexual, într-o sintaxă personală. Stil: inventiv și isteț, cronic-figurativ, ludic, pitoresc în marginea ideii, colorat memorialistic, aplicat portretistic.