Rezultat al unei minuțioase cercetări datorate Margaretei Feraru, avem o ediție exemplară, în două volume, a scrierilor Izabelei Sadoveanu (1870-1941). Nume în prezent căzut în uitare. Critic cu o activitate posedând „o longevitate istorică”, diferită de cea calendaristică, spre a ne folosi de o sintagmă a lui Paul Valéry, Izabela Sadoveanu a atins performanța de a-i fi întâlnit pe Ion Creangă și I.L. Caragiale și de-a fi scris totodată despre Mircea Eliade. Destinul ce i-a fost dat de a trăi în timpul unei nu o dată rapide succesiuni de orientări în viața literară i-a îngăduit a-și aduce contribuția defel neglijabilă la materia acestora. Ele s-au reflectat în paginile sale, nu o dată empatice, cu scăpărări ale imaginilor, ilustrând, în pofida unor rezerve cărora nu li se acorda un loc central, scrupulul permanent al unui tandru echilibru.
Începutul prestației neostenitului critic feminin s-a situat sub semnul idealurilor socialiste, cu un romantic elan pe care și-l admite în anii senectuții, adnotându-l astfel: „…ceea ce era dumnezeiesc în sufletul acestei generații era sinceritatea credinței în idealul ei și dezinteresarea nemărginită cu care dorea să o servească”. Ca și: „Am trăit clipe unice, pe care generațiile care nu știu nici să creadă, nici să admire trebuie să ni le invidieze cu scrâșniri de dinți”. Participând la cercul din Sărărie al lui I. Nădejde, l-a vizitat și pe Dobrogeanu-Gherea, pe care-l fixează într-un portret emoțional, în măsură a surprinde umanismul „gratuit” al personalității acestuia, din păcate invocate în anii proletcultismului drept precursor al abuzurilor totalitare: „Nu am întâlnit niciodată un om care să împrăștie atâta seninătate și împăcare în jurul său ca Ioan Gherea. (…) Te silea și pe tine ca, măcar atât cât ești în cercul magicei sale influențe, să te ridici deasupra meschinăriilor vieții și să fii la unison cu el: îngăduitor și împăciuitor senin, dar nu din impasibilitate intelectuală, ci din caldă și largă simpatie atotînțelegătoare. (…) El era maestrul care știa să găsească în sufletul tuturor celor din jurul lui coarda care trebuia să vibreze la unison. (…) Am trăit mai târziu printre marii învățați ai lumii, la Geneva, dar nicăieri n-am mai găsit acea înălțare de idei, unită cu o exaltare atât de fericită, ca în acele adunări în jurul lui Gherea la Ploiești”. La fel strânsă afectiv s-a prezentat relația tinerei autoare cu G. Ibrăileanu, pe care l-a cunoscut încă de pe când era elev de liceu, „un băiat frumos, având faima că-i foarte citit și cult, neobișnuit de ironic, dar îngrozitor de timid”, cu următoarea înfățișare majestuoasă la senectute: „mai spiritualizat decât oricând, cu chipul său palid aureolat de păr alb, cu ochii mai arzători decât în tinerețe, cu o ținută de om absolut deasupra mizeriilor boalei, care nu se preocupă decât de probleme de estetică și de înaltă cugetare, astfel a ținut G. Ibrăileanu să-mi apară și să-și apară, mai ales, lui însuși, acum câteva luni, când l-am văzut pentru ultima dată”.
Dar Margareta Feraru ține a remarca frecvent o trăsătură imanentă Izabelei Sadoveanu și anume independența de spirit. Fără a recurge la asprimile polemicii, aceasta ținea să-și precizeze punctul de vedere diferențiat de cel al scriitorului comentat sau al unuia cu care se afla într-o apropiere redacțională. Astfel studiul său consacrat simbolismului, apărut la Viața Românească, în 1908, primul semnificativ în literele noastre pe subiectul în cauză, marchează o disociere de G. Ibrăileanu, dispus a socoti curentul drept unul „decadent”. E puțin probabil, consideră editoarea, ca perspectiva adoptată de autoare asupra creației simboliste să-l mai fi „entuziasmat” pe Iorga, cel ce o lăudase cu doi ani înainte, pentru intenția „de a se da un caracter original și adânc românesc tuturor creațiunilor noastre”, dar ea a beneficiat de o apreciere recuperatoare la celălalt pol, din partea lui Ovid Densușianu. Textul său, scria acesta, „răspunde tendințelor mentalității noastre actuale”, punând problema dificilă de „a împăca simbolismul cu formula poporanistă”. Iată cum orizontul Izabelei Sadoveanu se lărgește. Cu un punct de plecare socialist și etnicist, condeiul i se detașează de critica mai curând dogmatică a lui Ibrăileanu, avansând spre comprehensiunea estetică a criticilor interbelici. În tot mai înalt grad, Izabela Sadoveanu se sincronizează cu succesorii săi în ordinea generațiilor. Colaborând la Adevărul literar și artistic, publicație condusă de Mihail Sevastos, într-un spirit de libertate pe care nu-l avea la Viața Românească, ea remarcă, evident, cu un simțământ de ușurare, că aceasta „n-are doctrină, nici program tiranic și nici un fel de cenzor sau vameș cicălitor și exigent…”, de asemenea că „nu are pretenția de a reprezenta un curent literar. Programul său este mult mai vast și mai precis. El este un film variat și viu, o frescă aruncată în linii mari și repezi pe pânza vieții sufletești, reprezentând diverse aspecte ale cugetării contimporane, în ce are mai de valoare, mai sănătos și mai trainic”. Această „instruită femeie”, vorba lui G. Călinescu, intuiește fără greș inclusiv imaginea haotic cuceritoare a suprarealismului: „Humorul și sarcasmul subliniază strigătul strident al culorilor din tablouri și poeme, din artele plastice și din cele ale cuvântului. Nu prin figurație și reprezentare a realității, ca în trecut, se exprimă arta și literatura de azi, ci se servește de «simbol» și «semn», spre a adăoga înțelesul ei propriu la realitate”.
Putem constata cum sensibilitatea Izabelei Sadoveanu devine treptat tangentă la limbajul clasei critice lovinesciene, cu virtuți corespondente unei creații paralele. Sadoveanu: „Stilul din descrieri, bogat, plin, căzând în largi fraze muzicale, plin de fiorii necunoscutului și ai misteriosului, e mlădios și știe să curgă și repede, frânt, nervos, disonant, așa cum se cere de la un scriitor ce concepe și redă viața ca o mișcare veșnică”. Arghezi: „Antagonismul violent dintre poezia aparentă și realitatea adevărată a acestei primitivități, dintre spiritualismul inefabil al monahiei și brutalitatea grosolană a firii celor ce o practică, apropie sublimul cu trivialul, și niciodată dialectica îndoielii n-a fost împinsă mai departe în revoltă ca în aceste simple, și de o atât de anodină tratare în aparență, icoane de lemn”. Blaga „își ia adesea din realitatea intelectuală, ca și din realitatea sensibilă, materialul imaginilor, metaforelor și simbolurilor sale. Dar aceste imagini sunt dezbrăcate de înțelesul lor conceptual și devin, ca și imaginile sensibile, material care să întrupeze intuițiile din clarobscurul lumii sale poetice, să dea formă reacțiunilor sale interioare – sunt lexicul lumii sale proprii, al unei lumi de dincolo de realitatea sensibilă, mai mult trăită însă decât gândită”. O situație aparte o ilustrează caracterizarea Hortensiei Papadat-Bengescu, sub unghiul romanului Logodnicul, ale cărui personaje iscă, „cum zice foarte bine d. G. Călinescu, o nedumerire. Soarta lor n-are nici un înțeles, ele apar ca niște «larve» și nu inspiră nici un fel de sentiment, pentru că nu au nimic omenesc, nici gust de viață, nici inițiativă, nici o patimă și nici o palpitare vie”. Cu toate că o atare situație „nu împiedică, bineînțeles, ca romanul d-nei Hortensia Papadat-Bengescu să fie printre cele mai bune opere literare ale noastre”, întrucât, chiar „faptul că ele provoacă antipatia, ne sâcâie și ne ațâță mânia, dovedește talentul autoarei și puterea sa de a însufleți aceste personagii moi și fără nici o culoare”.
Concluzia? O trage pertinent admirabila editoare, dar și exegetă Margareta Feraru, înscriind-o pe Izabela Sadoveanu într-un cadru firesc al așteptării: „Instanțele justițiare ale viitorului îi vor face poate dreptate: vor spulbera clișeul criticului obedient față de G. Ibrăileanu și îi vor recunoaște statutul de independență intelectuală (cucerit în timp); vor identifica amprenta spiritului ei comprehensiv, cultivat și deschis mutațiilor estetice ale veacului – în numeroase pagini critice risipite pe parcursul unui lung, sinuos, dar mereu ascendent traseu literar”. N-am putea decât subscrie.
Margareta Feraru, Cărți și idei. Pagini de critică literară I, II. Ediție, prefață și note de Margareta Feraru, Fundația Națională pentru Știință și artă. Academia Română. Institutul de istorie și teorie literară „G. Călinescu”, 2001.