miscellanea
Iulian Bitoleanu

Alexandru Busuioceanu și prestigiul exilului

Articol publicat în ediția 10/2022

Apariția volumului Poezie și cunoaștere (Editura Aius, 2021) de Alexandru Busuioceanu a fost posibilă datorită unui dublu efort, cel al fraților George (1918-1993) și Alexandru Ciorănescu (1911-1999), adevărați prieteni, care în epistolele lor au amintit de confratele din străinătate, și mai ales, apoi, prin răbdarea, strădania, tenacitatea Crisulei Ștefănescu, redactor nenumărați ani la Europa Liberă, care a scotocit prin biblioteci după date, urme concrete cu privire la tema și subiectul ales, punând în ecuație multele/puținele mostre, dovezi recoltate în timp… În acest fel, din elemente disparate de puzzle, cartea a crescut pas cu pas, căci s-a indus și studiul lui G. Ciorănescu despre amicul comun, precum și Introducerea lui Alexandru Ciorănescu la ciclul liric Nenumita lumină. Cel prezentat a fost un intelectual de vază, cu distincții europene, cu domenii forte – poezia, eseul, critica de artă… Nu numai corespondența menționată îl validează pe Alexandru Busuioceanu, ci și un contact direct, nemijlocit, evident, rezultat al unor întâlniri de un dramatism nefardat, în care mai vârstnicul coleg se descurca rău cu banii, se lamenta, chiar schițase o nuanță de grimasă, de invidie profesională că întârzia gloria lui, că nu participa la elevate conferințe. De reținut că fiecare scrisoare – prima datând din 26 nov. 1949 – inserează măcar un moment emoțional. Apar detalii spirituale referitoare la doctoratele fraților în științe politice, literatură comparată, sau șansa de titularizare la Universitatea București. Falii de existență girată de ghinion: ,,La Paris, l-am văzut – scria fratele mai mic – pe Busuioceanu chitrit ca oricând… (în) stare de descompunere, amăreală… (ca) la un proletar, care își vinde cărțile din bibliotecă” (pp. 16-17) ori de reveria deliciilor culinare de la manifestări somptuoase, galante, animând papilele gustative ale exilatului ba spaniol, ba francez. De la străbunicul său, un boier pașoptist și patriot liberal, Alexandru Busuioceanu (1896-1961) a preluat înclinația spre arte și atașamentul față de patria lui Cervantes. În tinerețea-i vulcanică, de ziarist, a colaborat la Lumina nouă (București), alături de Crainic, Ralea, apoi, la Arena (Iași, redactor-șef), cu migrări ideologice de la extrema dreaptă la cea stângă, dintr-o redacție în alta. Alte escale jurnalistice: Luceafărul (N. Crainic-director), Lamura (sub direcția lui Vlahuță și Al. Brătescu-Voinești), Dacia. O pauză motivată: între 1916-1918, când ,,schimba penița pe pușcă” – p. 34). În 1921, împreună cu Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, fondează gazeta Gândirea, iar vocația scriitoricească se ramifică în eseu, critica și istoria artei. Este autorul unor portrete de scriitori (Pierre-Jean Jouve, Jean Paulhan în periodicul madrilean Insula). O coagulare a trudei intelectuale se află în cartea Etnos, 1941, București. Doctoratul (în Litere) început la Viena (1920-1922), continuat cu un stagiu la Roma, va fi concretizat la Universitatea din București, în 1925, urmat, apoi, de cariera academică. Din postura de traducător, l-au atras marii creatori ce au revoluționat limbajul poetic, în special Walt Whitman (1925), Rainer Maria Rilke, Tagore, dar și Poemele lui San Juan de la Cruz. Vasile Pârvan l-a influențat pe linia dacismului, a răspândirii acestui filon în alte culturi romanice, inclusiv la spanioli și romani, fapt învederat și de cercetătorul Rodrigo Jimenez de Rada, un apologet al regilor daci Decebal și Burebista și al preoților Deceneu și Zamolxis. Pe urmele ctitorului Academiei di Romania de la Roma, mitul dacic a dăinuit, sever cu denigratorii străbunilor noștri, prilej de a-l ,,condamna” pe cuceritorul și distrugătorul statului antic cu capitala la Sarmisegetuza la uitare, un mileniu. Omul de acțiune, de largă reputație internațională, dincolo de tribulațiile reale sau inventate, a fost adoptat în foruri cvasi inaccesibile precum Academia de Științe și Litere Paris sau Academia Regală de Istorie a Artei din Toledo; a fost profesor universitar la Madrid, Ministerul Afacerilor Străine. Cele 3 plachete de versuri în spaniolă (ultima, apărută în 1954) confirmă că poetul reprezintă o autoritate în două literaturi, adept al metaforei, al funcției estetice și al frumosului – poartă cognitivă, ,,cu nimic mai prejos decât cunoașterea metafizică, mistică, istorică” (p. 50). Studiul Poezie și epifanism glosează despre idiomul poetic din sec. al XX-lea, unul conotativ, cu reverberații filosofice (pp. 92-97), încât pe drept cuvânt arta poate fi echivalată cu ,,înălțarea spre epifanie” (p. 98).