În zilele noastre, când literatura pare a fi din ce în ce mai departe de centrul viu al actualității, mai ales după importanța pe care i-o acorda, în mod viclean, regimul comunist, întrebarea din titlul acestor rânduri ar putea lămuri multe lucruri sau n-ar putea lămuri nimic.
În anii ’30 ai secolului trecut, 1934, 1935 și 1937, au apărut în revistele și ziarele vremii câteva anchete pe această temă: „De ce scrieți?” Ca să nu pară că mă erijez într-un scormonitor de presă veche pe la Biblioteca Academiei, declar de la început că voi prelua în rândurile ce urmează răspunsuri ale unor scriitori despre care se mai știe și azi, date lui N. Car.[andino] pentru revista Facla. Extrag sau rezum aceste răspunsuri dintr-un volum apărut în 1998, la Editura Polirom, datorat cercetătorilor ieșeni Gheorghe Hrimiuc-Toporaș și Victor Durnea.
Se practica pe-atunci, în anii ’30 ai secolului trecut, ca și, adesea, astăzi, o sinceritate amestecată, poate, cu ipocrizii subterane când era vorba de o întrebare ce punea o problemă – nu-i așa? – capitală. Dar noi vom lua de bun tot ce spun scriitorii, închizând ochii la gestica publicistică a unora sau la cea pur și simplu stilistică a altora.
Iată, pentru început (căci criteriul alfabetic e rege), ce credea despre scrisul său Ion Barbu, marele poet și matematician: „Am început să scriu în vederea unui singur cititor, Tudor Vianu, însă un Tudor Vianu adolescent și mai aparent genial, elev în clasa VII-a liceală și tânăr maestru…”
Putem să-l credem pe Ion Barbu pe cuvânt, dar putem și interpreta afirmația sa, în sensul că dorința de a-i plăcea colegului său de liceu a putut fi doar un îndemn ascuns al ființei spre o cale care îi era hărăzită. Asta dacă mai credem în destin. Oricum, dorința liceanului de a-i plăcea colegului său, devenit ilustru peste câtva timp, n-a făcut decât să înzestreze literatura română cu o direcție poetică până atunci absentă.
Întrebarea este dacă trebuie sau nu să-i credem pe scriitori atunci când încearcă să exprime asemenea gânduri, de multe ori nu tocmai conforme cu purul adevăr.
E. Lovinescu scrie pentru că nu poate face altceva, o mărturisește singur în ancheta revistei Facla: „Scrisul pentru mine este o fatalitate, pe care nu am a o discuta, ci numai a o suporta ineluctabil […]; pasiunea literară se mistuie și nu lasă nici o cenușe […].” „Aș putea-o numi pasiune pură…” continuă marele critic, pe un ton neașteptat de sincer.
Tudor Arghezi observă și se întreabă: „Enormă întrebare! Într-adevăr, de ce-oi fi scriind […]? De ce m-am apucat de meseria asta, după ce m-am lăsat de altele, o grămadă, și de ce mă țin ca scaiul de ea? Atât timp cât voi mai putea mișca un deget și se va găsi o scânteie de lumină și o dioptrie pentru nasul meu încălecat de un ochelar, simt că nu mă voi lăsa.” După cum se vede o afirmație tranșantă nu transpare din răspunsul marelui poet. Dar ceva tot transpare, chiar dacă poetul n-ar vrea să se întâmple asta, și anume impulsul său irezistibil spre scris, inexplicabil pentru moment, dar, pentru noi, pe deplin explicabil: pentru a da literaturii române pagini memorabile.
Camil Petrescu, nici el, nu răspunde direct, dar extrage din întrebarea lui N. Car.(andino) o alta, și ea la fel de semnificativă: „de ce public?” Nu știm, azi, dacă în vremea lui Camil Petrescu existau oameni care mărturiseau că scriu doar pentru ei și, mai ales, nu știm cât de sinceri sunt aceștia.
Spiritul acid al lui Eugen Ionescu (încă scriitor român) nu pierde ocazia de a-și ciupi colegii care, după părerea sa, scriu din alte motive decât cele (care?) firești: Cioran ar scrie ca să capete burse, Șerban Cioculescu „pentru că nu are ce scrie”. În schimb, răspunsul său e demn de luat în seamă: „…literatura a fost marea mea pasiune; literații marii mei idoli.” Cartea sa din 1933, declară scriitorul, „a fost magnetul înjurăturilor anului trecut.” Dar asta nu numai că nu l-a descurajat, ci l-a susținut: „mai scriu însă din deprindere; dintr-un obicei prost: dintr-un viciu contractat din copilărie. Și am să mai scriu, pentru că, neputând face politică și nefiind filozof, trebuie să-mi trec timpul cu ceva până la moarte, ca s-o uit și ca să nu mă plictisesc de tot.” Și, până la urmă, știm azi cu toții, a îmbogățit literatura lumii cu câteva autentice capodopere. Deci nici el n-a scris degeaba, cum n-au făcut-o nici cei citați mai sus.
Interesant pentru revista noastră este o parte din răspunsul Hortensiei Papadat-Bengescu: „Am trimis […] la „Viața românească” [sic]. O schiță. Se numea Viziune. I-am aflat ulterior odiseea. Secretarul de redacție o aruncase la coș odată cu toate celelalte manuscrise primite prin același curier. D-l Topîrceanu, mirat însă de sărăcia excesivă a contribuției colaboratorilor, a răscolit prin hârtiile cocoloșite. Și a scos la lumină Viziunea.” Colegul nostru, în timp, G. Topîrceanu, a salvat astfel o scriitoare care, probabil, totuși, că nu s-ar fi lăsat de scris în urma unui insucces provocat de secretarul de redacție (nu cumva chiar G. Ibrăileanu, care n-a avut altă funcție la revistă?) și ar fi dotat literatura română cu scrieri dintre cele care nu se perimează.
Dar ancheta Faclei se adresează și unor scriitori astăzi necunoscuți, precum Radu Dragnea, sau unora cunoscuți, dar nu esențiali pentru literatura română, precum Sașa Pană, care zice că „scrie ca să nu fluiere”. Iar Victor Eftimiu fiindcă nu e „capabil de altceva.”, în timp ce N. Crevedia scrie „ca să se bucure”, răspuns selectat chiar în titlul paginilor care-i sunt dedicate. I. Peltz scrie „pentru că acesta e destinul său”.
Un poet suprarealist care a îmbogățit literatura franceză, dar și-a început cariera, dacă putem să-i spunem așa îndeletnicirii literare, în literatura română, Gherasim Luca, are un răspuns demn de un avangardist autentic, dar și de un, cum îl numește chiar Facla, „activist”: „Scriu pentru că trăiesc epoca cea mai formidabilă și mai revoltătoare din istoria acestei țări, cea mai plină de motive care să-mi ațâțe și dinamiteze sensibilitatea.” Iar mai departe:
„…scrisul devenind astfel o activitate concretă, cot la cot cu viața, cu flăcările care incendiază continentele, cu oamenii flămânzi, goi sau în uniformă, pe care-i vezi înșirați prin fața gurilor de tun.” Comentariul revistei este clar: „Considerăm răspunsul lui Gherasim Luca – manifest.”
Nu departe, ca ton, de Gherasim Luca este Mihail Sebastian: „Personal, consider scrisul drept un act foarte responsabil – și aș fi dezolat dacă acest comentar al meu ar părea glumeț sau sceptic. Dar nu văd în literatura noastră care este scriitorul atât de tragic, atât de macerat, atât de demonic robit, încât scrisul să fie pentru el un act de salvare, fără de care ar muri![…] Dacă n-ar exista edituri, tipografii, ziare, reviste, public – dacă n-ar exista, cu un cuvânt, o industrie literară – câți din «stigmatizații» scrisului ar mai scrie?”
Această ultimă întrebare a lui Mihail Sebastian ar fi bine să ne-o punem cu toții, cei care, azi, mai practicăm încă scrisul și, mai ales, publicatul, în ciuda faptului că vedem cu ochii noștri cum cititorii se răresc, așa cum observă, tot azi, chiar mulți dintre cei care practică profesiunea aceasta.
Revenind, cartea mai cuprinde și răspunsuri ale altor scriitori, unii deveniți clasici ai literaturii române, însă spațiul ne constrânge să renunțăm la a-i cita. Poate într-un număr viitor, când vom lansa și noi ancheta cu aceeași întrebare ca aceea a Faclei lui Ion Vinea-N. Car.[andino].