S-a născut în 1914, la Vilnius, într-o familie evreiască, și a crescut la Varșovia, primind aici și botezul catolic. Stabilit ulterior în Franța, a studiat Dreptul și și-a exersat uimitoarele calități lingvistice, vorbind fluent șase limbi. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, membru marcant al Rezistenței, iar pentru faptele sale de arme a fost decorat, primind chiar titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. După încheierea păcii a devenit diplomat, desfășurând o prodigioasă activitate în Europa și în Statele Unite ale Americii. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, iar numele său este, desigur, Romain Gary (cel de-al doilea Goncourt fiindu-i acordat lui Émile Ajar, adică tot Gary, adevărata identitate a lui Ajar aflându-se abia după moartea autorului). Opera sa, întinsă pe mai bine de patru decenii, e vastă, complexă și eterogenă, fiind vorba de mai mult de treizeci de volume – romane, proză scurtă și eseuri, unele ajunse la o extraordinară notorietate în Franța (de pildă La vie devant soi, cel mai bine vândut roman francez al secolului XX), iar altele intrând prematur într-un con de umbră determinat de numeroasele controverse care au izbucnit după moartea scriitorului (care se împușcă în 1980), mai ales cu privire la identitatea fictivă sub care își publicase unele texte.
Dincolo de toate aceste dezbateri și dispute, Romain Gary rămâne una dintre vocile reprezentative ale literaturii franceze din veacul trecut, un scriitor ale cărui creații nu încetează să suscite interesul publicului cititor, aducând în prim plan chiar și teme considerate adesea tabu în Hexagon. Așa se întâmplă, de pildă, în Marele vestiar (Le grand vestiaire, 1948), roman apărut la Editura Humanitas Fiction din București (în colecția „Raftul Denisei”), în excelenta tălmăcire semnată de Adina Dinițoiu – cea care, în paranteză fie spus, cunoaște foarte bine spațiul cultural francez și francofon, din care a tradus în ultimii ani, și a făcut-o la fel de inspirat, titluri reprezentative ale unor autori precum Françoise Sagan, Belinda Cannone, François-Henri Désérable, Raymond Aron sau Antoine Compagnon.
Pretextul de la care pornește Marele vestiar este, cel puțin la prima vedere, suficient de simplu, mai cu seamă în anii de după încheierea conflagrației mondiale. Luc Martin, protagonist și narator, este unul dintre numeroșii orfani pe care i-a lăsat în urma sa războiul. În vârstă de paisprezece ani, ajunge sub așa-zisa protecție a lui Vanderputte, șarlatan abil, care știe să dea impresia ca e mare specialist în toate, cel care coordonează o adevărată bandă de adolescenți pe care e decis să-i inițieze în tainele… hoției. Lucru care se și întâmplă, iar Luc contribuie, alături de alți tineri, la umplerea cu diverse bunuri a apartamentului lui Vanderputte, căci acesta e „marele vestiar”! Însă lucrurile se complică, iar Luc se va vedea pus în situații dintre cele mai dificile, câtă vreme Vanderputte se dovedește a fi un colaboraționist; mai mult decât atât, el numărându-se printre cei care, în timpul războiului, denunțaseră evrei. Pe nesimțite, pentru Luc, întregul univers pare a se transforma într-un mare vestiar, plin cu de toate, însă în care e imposibil să mai găsești veritabila căldură umană sau să intuiești drumul cu adevărat corect și calea de urmat. Situația protagonistului devine chiar mai complicată, căci se îndrăgostește de Josette, sora lui Léonce, unul dintre tovarășii săi, și el orfan, iar împreună pun la cale mai multe afaceri pe piața neagră din Paris, menite a-i îmbogăți și a-i face să semene cu eroii din filmele americane cu gangsteri pe care le adoră. Numai că realitatea este întotdeauna mult mai dură decât cea mai avântată ficțiune. Iar provocările cu care se va confrunta Luc vor deveni, pe parcurs, tot mai mari.
Imediat după apariție, Marele vestiar a fost primit cu oarecare reticență de publicul cititor francez și de critica literară, scriitorul având marele curaj, pentru acea epocă, de a rosti multe (și mari) adevăruri ale anilor tulburi care au precedat și au urmat încheierea Războiului Mondial, dar și de a pune în discuție o serie de aspecte asupra cărora s-a tăcut semnificativ în Franța, destul de multă vreme. În primul rând, desigur, problema antisemitismului manifestat în Hexagon mai cu seamă înainte de Război și în prima parte a acestuia. Prin urmare, romanul nu a cunoscut un prea mare succes de librărie între 1948 și 1949, adevărata sa receptare critică producându-se abia după ce cartea va fi publicată în Statele Unite ale Americii, în anul 1950, sub titlul The Company of Men (în traducerea bunului prieten al lui Romain Gary încă din anii Războiului, și anume Joseph Barnes, care pe atunci îndeplinea funcția de coordonator al biroului pentru Europa al influentei publicații New York Herald Tribune). Iar dacă în Franța Marele vestiar a părut multor cititori de la sfârșitul anilor ’40 o mult prea nemiloasă oglindă pusă pe neașteptate în fața unei societăți care încă nu era pregătită pentru o asemenea provocare (și pentru o asemenea confruntare!) menită a scoate la iveală adevărurile, fie ele și dureroase, cu privire la o epocă atât de apropiată de prezentul acțiunii, dar și la faptele și alegerile unor oameni care nu au ezitat să-și trădeze semenii aflați în cea mai disperată situație, peste Ocean romanul lui Gary a fost citit dintr-o altă perspectivă, textul acesta risipind dintr-o dată aura de idealist entuziast pe care o avusese până atunci autorul și devenind imediat pentru marele public, după cum entuziastul cronicar literar de la The New York Times nu a întârziat să sublinieze, „replica în cheie franceză a lui Oliver Twist” (fapt neremarcat în vreun fel în Franța!), exegeții americani ai vremii evidențiind deopotrivă capacitatea lui Gary de a creiona destinul amar al unei întregi „generații pierdute” a Parisului postbelic.
Sigur, însă, că acest roman al lui Romain Gary demonstrează nu doar abilitatea scriitorului de a relua, recontextualizându-l, un important personaj al literaturii victoriene, ci și modul în care acest autor se raportează la cultura epocilor anterioare. Căci, la o lectură atentă la detalii, mica bandă de hoți din Parisul anilor de după Eliberare nu e altceva decât expresia franceză a experienței celebrelor personaje Rinconete și Cortadillo și a ucenicei lor într-ale furtului sub îndrumarea lui Manipodio, pe care le regăsim în volumul de Nuvele exemplare al lui Miguel de Cervantes. Nouă expresie a evoluției unor altfel de personaje picarești, existența lui Luc, Léonce și Josette demonstrează, așadar, și viabilitatea estetică a formulei prozei picarești, căci aventurile și întreprinderile mai mari sau mai mici ale adolescenților fascinați de cinematografia americană și de iluzoria strălucire a lumii de la Hollywood, visând la bogăție și afaceri răsunătoare, reprezintă și legătura – fie ea oricât de neașteptată, însă, în orice caz, extraordinară – pe care Gary o stabilește, peste timp, cu marile modele ale literaturii epocii renascentiste. Deopotrivă roman al condiției umane, meditație lucidă asupra singurătății omenești și asupra problemelor spinoase ale unei perioade tumultuoase și tulburate din multe puncte de vedere, Marele vestiar rămâne și un excelent efort de evaluare a raporturilor extrem de complexe între vinovățiile trecutului cu privire la atitudinea față de comunitatea evreiască mai ales, pe care unii francezi începeau să le resimtă (chiar și fără a avea și curajul de a recunoaște cu glas tare acest lucru), pe de o parte, și, pe de alta, speranțele utopice legate de un socialism biruitor și perfect organizat, de natură să salveze societatea de toate neajunsurile capitalismului…
Sigur, Gustave Vanderputte e, în contextul cărții lui Gary, noul Fagin al lui Charles Dickens, un Fagin modern (și francez). Numai că asemănările – pe care le regăsim atât la nivelul acțiunii, cât și la acela al construcției personajelor, cu Oliver Twist nu se opresc aici. Locul lui Nancy, femeia pierdută, dar cu inimă de aur, este luat, aici, de Josette, alături de care Luc își trăiește pasiunea. Spre deosebire de Nancy, Josette moare de tuberculoză, Gary realizând aici, într-o neașteptată schimbare de tonalitate estetică, și o interesantă trimitere la Dama cu camelii a lui Alexandre Dumas. Critica literară a identificat și alte personaje construite, mai mult sau mai puțin, în oglindă cu cele din romanul lui Dickens, de pildă Sykes e reprezentat de René Kuhl, iar pe Toby Crackit îl putem regăsi, în filigran, în Sacha Darlington. Numai că trebuie să ținem seama de încă un element extrem de important. Chiar dacă reia în mod creator și reinterpretează original o serie de figuri, imagini sau situații din Oliver Twist, Romain Gary nu face acest lucru pentru a repeta modelele, fie ele și strălucite, ale literaturii anterioare, ci pentru a oferi cititorilor săi posibile noi răspunsuri la întrebările pe care prezentul ori trecutul, în egală măsură, le pot suscita. De aici răsturnările de perspectivă și reflectările în cheie diferită, ca și cum Gary ar privi printr-o oglindă deformatoare consacratele personaje dickensiene. Să ne gândim, în acest sens, la un singur exemplu. Fagin era evreu, Dickens, însă, nu. În vreme ce Gary are origine evreiască, iar modernul Fagin care e Vanderputte este antisemit. Fagin reprezenta, la Dickens, un soi de elaborată caricatură a evreului, așa cum a fost acesta descris adesea în literaturile occidentale, numai că, desigur, după Auschwitz, perspectiva se modifică simțitor – de aici și noile caracteristici ale șarlatanului din Marele vestiar. Gary e printre primii scriitori francezi care au încercat, la sfârșitul anilor ‘40 ai secolului trecut, să abordeze aceste aspecte delicate (alături de Marcel Aymé, în Uranus, unde, totuși, se evită cu grijă așa zisa „chestiune evreiască”, cu toate că autorul nu ezită să atace deschis ipocrizia clasei politice franceze după Eliberare) și să discute relațiile comunității evreiești ori pe cele ale unora dintre reprezentanții săi cu populația majoritară a Franței.
Pe de altă parte, Romain Gary reușește să realizeze și un text în care personajele tinere sunt fascinate de modelele culturale postbelice ale lumii americane. Luc, Léonce și Josette se visează noii eroi din filmele pe care le urmăresc cu pasiune. Vor să imite atitudinile lui Lauren Bacall sau Humphrey Bogart, vor să aibă bani (neapărat dolari!), să se bucure de produse americane, să trăiască după modelul unui altfel (și alt) Vis American de după Război, pe care universul strălucitor al Hollywood-ului nu ezită să li-l livreze. Între amenințarea unei utopii socialist-comuniste prost înțelese și hipnoza unor modele americane mediate de iluzia marelui ecran ce trebuie, oare, să aleagă adolescenții din Marele vestiar? Să nu existe și o altă posibilitate, să nu se poată găsi și alte modele? Iar Gary sugerează și această a treia cale, câtă vreme Luc nu e la fel de orfan ca Oliver Twist, adică, spre deosebire de acest orfan absolut al perioadei victoriene, are o amintire care e menită să-i mențină vie amintirea tatălui său. Și anume, un exemplar din Cugetările lui Pascal. Băiatul păstrează cu sfințenie cartea aceasta, o ține mereu în buzunar și o atinge sau o recitește adesea ca pe un prețios talisman, care ar trebui să-i aducă aminte în momentele de cumpănă care sunt adevăratele valori. Mai mult decât atât, pe marginile paginilor lui Pascal, tatăl său își scrisese propriile gânduri și meditații, propriile întrebări și propriile răspunsuri la marile probleme cu care, la rândul său, se confruntase. Model al sacrificiului și curajului chiar și în cele mai potrivnice circumstanțe, cartea aceasta și efigia părintelui acum plecat de mult dintre cei vii reprezintă salvarea pe care, la capătul drumului și a tuturor încercărilor care i se vor ivi în cale, Luc o poate găsi. Dovadă că, uneori, chiar și în cele mai dificile situații, literatura încă mai poate salva lumea. Sau măcar poate încerca să o facă. Iar dacă nu întreaga lume, măcar pe aceia care încă n-au uitat să citească.
Romain Gary, Marele vestiar,
Traducere şi note de Adina Dinițoiu, Bucureşti,
Editura Humanitas Fiction, 2021