Cea mai mare provocare pentru un scriitor este să-și mențină mereu vie capacitatea de uimire față de lumea din jur și față de posibilitățile limbajului de a o reprezenta și de a o transcende. Doar având această calitate care vine din copilărie (un scriitor va rămâne pentru totdeauna un copil sensibil), va putea să scrie cu energia și inocența necesare. Acea energie presupune înțelegerea profundă a vieții și, în același timp, capacitatea de a o reformula. Nu trebuie să uităm că termenul „ficțiune”, provenit din latinescul „fingere”, are sensul de „a modela”.
A scrie romane presupune a modela ființele umane, adică a da o formă concretă imaginilor, miresmelor, sunetelor, gusturilor și senzațiilor acestora. Presupune integrarea lor în scenarii și epoci specifice. Dar cred că provocarea crucială pentru orice scriitor este aceea de a se integra, simbolic, în personajele sale. Asta înseamnă asumarea identității lor. Adică, un scriitor intră în pielea și în conștiința unei ființe imaginare pentru a-i spune povestea și pentru a o face reală. Astfel, am crezut întotdeauna că experiența unui scriitor este asemănătoare cu cea a unui actor, combinată cu cea a unui regizor de teatru. Să-l întruchipezi pe celălalt până când ajungi să fii el: o realizare care împlinește una dintre ambițiile secrete ale tuturor ființelor umane. Putem spune că a citi (și a scrie) un roman înseamnă a realiza utopia de a fi altcineva.
Pentru ca această obsesie să rămână intactă este nevoie de ceva esențial. Noi, scriitorii, trebuie să ne simțim subjugați de personajele noastre. Trebuie să ne putem trezi în fiecare dimineață și, după ce ne-am băut cafea sau ceaiul sau ne-am luat orice altă sursă de energie, să încercăm să modelăm această ființă ficțională care, pentru noi, este atât de reală. O căutăm în timp ce îi povestim acțiunile, îi descriem experiențele, îi ascultăm conversațiile, pe scurt, scriem în timp ce încercăm să fim tocmai acel personaj.
Care sunt cerințele pe care trebuie să le îndeplinească un personaj pentru a ne subjuga suficient de mult, astfel încât să putem trăi cu el de-a lungul anilor necesari pentru a scrie un roman? Cred că ambiguitatea, contradicțiile, enigmele sale. Așa cum se întâmplă cu oamenii pe care îi întâlnim în viață, este esențial să ne simțim atrași de personajele ficționale, fără a le înțelege pe deplin. Ca și în viața reală, suntem obsedați doar de oamenii pe care nu prea îi înțelegem. Imaginându-ni-i, ne punem întrebări despre ei. Cine sunt aceștia cu adevărat? De ce și pentru cine și-ar da viața? Pe ce își întemeiază obiceiurile, obișnuințele, de unde vin cuvintele cele mai frecvente pe care le folosesc? Ce anume le-a determinat pe personajele noastre să ia anumite decizii? Ce ar face fiecare dintre ele în situații limită? Ce sentimente și gânduri le însoțesc singurătatea? Aceste întrebări sunt elementele ce catalizează obsesiile pe care orice scriitor trebuie să aibă grijă să le mențină vii. Dar păstrarea intimității cu personajul presupune o conviețuire în care se regăsesc și uitarea sau unele indiferențe pasagere. Cred că e nevoie de câțiva ani pentru a scrie un roman, nu din cauza nevoii de a umple câteva sute de pagini cu propoziții și fraze, ci din cauza lentorii inevitabile și a dificultăților cu care ne confruntăm atunci când încercăm să ne cunoaștem protagoniștii. Este un proces care poate dura mulți ani, deoarece a cunoaște cu adevărat pe cineva poate dura la infinit.
Una dintre cele mai bune descrieri ale relației dintre scriitor și personaj apare în „Domnul Bennett și Doamna Brown”, un eseu pe care Virginia Woolf l-a publicat în 1924. În primele pagini ale acestui text, Virginia Woolf povestește apariția într-un vagon de tren a unei femei pe care o botează Doamna Brown. Descrierea Doamnei Brown, bazată pe enumerarea detaliilor exterioare (picioarele ei care abia atingeau pământul, deosebita grijă pentru propria înfățișare, aerul său de vagă suferință) demonstrează puterea de fascinație pe care o poate exercita un personaj asupra conștiinței autorului.
Adesea, originea personajelor ficționale este relația pe care un scriitor o întreține cu unul sau mai mulți prieteni sau cunoștințe. Această legătură este materia primă din care se construiește un personaj. Dar chiar și personajele din romanele „cu cheie” sau din romanele autobiografice sunt diferite față de oamenii care se presupune că le-au dat naștere. Fidelitatea în termeni artistici presupune în mod necesar reprezentarea, adică invenția. Limbajul, mai precis orice limbaj, transformă întotdeauna orice situație sau persoană reală în unele ficționale.
Aceste considerații sunt utile pentru orice roman, chiar și pentru romanul istoric. Autorul unui roman istoric nu trebuie să inventeze un personaj care provine din propria experiență, ci din realitatea unei persoane în carne și oase. Invenția sa se bazează pe realitatea istorică, împărtășită de mulți. Tocmai de aceea s-au scris atâtea romane despre Iulius Cezar, Napoleon sau alte figuri de acest gen. Cu toate acestea, personajul unui roman istoric este mai presus de toate un personaj ficțional. Natura sa ficțională este determinată de condițiile intrinseci ale romanului. Caracteristicile genului – crearea unei forme generale, organizarea relației dintre părți, integrarea tonurilor și acțiunilor – nu admit decât personaje imaginare, condiționate de nevoile cadrului estetic care le reclamă. Biografiile și cărțile de istorie sunt rudele îndepărtate ale romanelor istorice.
Aceste considerații și întrebări mi-au tot dat târcoale în ultimii ani, mai ales după ce am hotărât să scriu un roman despre un personaj care m-a fascinat întotdeauna.
În istoria peruană, există o serie de figuri extrem de atractive și deopotrivă de enigmatice, din care scriitorul poate alege. Una dintre ele este, fără îndoială, Francisca Pizarro, fiica lui Francisco Pizarro, faimosul conquistador, cel care a cucerit această țară. Francisca s-a născut în orașul andin Jauja, în 1534. Nașterea sa a avut loc la doi ani după capturarea lui Atahualpa, ultimul rege Inca, unchiul ei. Tatăl Franciscăi, după cum se știe, a fost conducătorul marii expediții de cucerire, iar mama ei, Sisa Quispe, era una dintre fiicele penultimului inca, Huayna Capac. Francisca este, deci, fiica călăului unchiului ei și a unei prizoniere de război. De asemenea, este prima metisă sud-americană. Un alt metis de seamă, scriitorul Inca Garcilaso de la Vega, avea să se nască după câțiva ani, în 1539.
Francisca a avut o viață teribil de grea. La vârsta de trei ani, tatăl a despărțit-o de mama sa, într-un act de afirmare a supremației culturale hispanice: Francisco Pizarro dorea ca fiica lui să fie educată ca o doamnă spaniolă, nicidecum ca moștenitoare a Imperiului Incaș. De aceea, a încredințat-o unei spaniole de încredere, cumnata sa, doamna Inés Muñoz, aflată pe atunci la Lima. În ciuda acestui fapt, Francisca și mama ei, Sisa, au continuat să se întâlnească. Dar Francisca nu a încetat să-și vadă nici tatăl, pentru care nutrea o afecțiune incertă.
Viața sa va continua să fie plină de suișuri și coborâșuri. Tatăl ei a fost asasinat la Lima, pe când ea avea șapte ani. Autorii faptei au fost susținătorii lui Diego de Almagro, fost tovarăș al lui Pizarro în epoca Conquistei. La scurtă vreme după aceea, fata a trebuit să fugă din oraș împreună cu tutora ei, Inés Muñoz, iar după o perioadă pe care a petrecut-o la Quito, Francisca și Inés s-au întors la Lima. Aici, Francisca a fost martoră la moartea fratelui ei mai mic. Mai târziu, a aflat că unchiul său, Gonzalo Pizarro, fusese executat. După câțiva ani, pe când avea șaptesprezece ani, Regele a hotărât ca ea să plece din orașul în care a crescut și să se stabilească în Spania. Scopul Coroanei Spaniole era ca în colonii să nu existe moștenitori ai soților Pizarro. După ce a ajuns pe pământ spaniol, tânăra a fost trimisă la Castillo de la Mota, unde unchiul ei Hernando, fratele tatălui său, și el unul dintre conquistadorii care fuseseră în Peru, își ispășea pedeapsa în închisoare. Acolo s-a căsătorit cu el. A trăit cu Hernando timp de zece ani, cât acesta a fost închis, și apoi încă zece, după ce a fost eliberat. Au avut cinci copii. După moartea lui Hernando la Trujillo de Extremadura, Francisca s-a căsătorit cu Pedro Arias, fratele nurorii ei, și a plecat să locuiască cu el la Madrid. Cazul ei este un exemplu al abuzurilor împotriva femeilor într-o epocă marcată de puterea masculină, într-o lume a războaielor și cuceririlor.
De-a lungul acestei vieți pline de cele mai neașteptate schimbări și nenorociri (și-a văzut murind patru dintre cei cinci copii), Francisca a rămas o prezență discretă. Nu se cunosc documente sau scrisori cu privire la experiențele sale cele mai personale. M-a frapat mereu această combinație a unei vieți pline de evenimente cu un comportament atât de retras. Este vorba, aici, despre un personaj marcat de destinul amestecului de rase. Despre un personaj care se naște cu o identitate complexă, diversă, marcată de cei care au înconjurat-o în copilărie. Cine a fost cu adevărat această femeie care a fost mereu victima intereselor masculine? Ce i-a trecut prin minte când i-a văzut pe tatăl său, pe mama sa, Sisa, pe Inés, tutora, pe slujnica sa Catalina? Cum oare și-o fi trăit călătoria în Spania, întâlnirea cu Hernando, văduvia și noua căsătorie?
Cu cât determină mai multe enigme, cu atât un personaj este mai interesant. De aceea m-am hotărât să mă dedic elaborării unui roman despre Francisca Pizarro. Este o sarcină extrem de dificilă, pe de o parte, deoarece încerc să recreez o perioadă istorică foarte complexă și, pe de altă parte, pentru că puține aspecte ale vieții mele pot coincide cu cea a Franciscăi Pizarro. Cu toate acestea, amestecul raselor, sentimentul de apartenență la două sau mai multe lumi este o experiență teribil de actuală pe care o împărtășesc, într-un fel sau altul, toți latino-americanii. În același timp, pentru scriitor este o mare provocare să pătrundă pe un tărâm nou și în sufletul unui nou personaj și să recunoască în ele aspecte cu care se poate identifica.
În ultimii ani mi-am dedicat mare parte din timp încercării de a-mi asuma identitatea Franciscăi și de a scrie, cumva, ca și cum aș face-o din trupul său. Interesul meu principal a fost să percep lumea prin intermediul conștiinței ei. Am încercat să fac presupuneri rezonabile, pe baza informațiilor istorice, pentru a înțelege care au fost cu adevărat experiențele și sentimentele ei. Am căutat să recreez un personaj. Cu toate acestea, sunt pe deplin conștient că e vorba despre un personaj ficțional. Deși pornește de la datele concrete ale unui personaj istoric a cărui biografie exterioară e, în linii mari, cunoscută, Francisca din romanul meu rămâne un personaj care ține de lumea imaginației.
Scriu acest roman deoarece cred că cel mai mare pericol ce se poate ridica în fața unui roman istoric este de a permite ca informațiile istorice să sufoce personajele în carne și oase. Deși contextul epocii este esențial, cel mai important lucru pentru scriitor este să reușească să mențină individualitatea personajului și capacitatea acestuia de a-și determina propriile peripeții. În acest sens, ponderea fidelității față de faptul istoric nu poate trece peste capacitatea de a relata istorisiri plăcute, menite a defini personajele ca actori ai acelor peripeții. Istoria nu poate anula niciodată istorisirile. Iar pentru a realiza acest lucru, personajul istoric va trebui să devină un personaj ficțional. Vocea, emoțiile, îndoielile, pielea și chipul personajului dintr-un roman trebuie să fie întotdeauna unice și irepetabile. Sarcina noastră ca scriitori este să aflăm ce anume le singularizează.
Ceea ce-l pune mereu în mișcare pe scriitor este dragostea (sau poate ar fi mai bine să spunem obsesia profundă) pentru personajele sale. Uneori, la Lima, mă plimb pe străzile și prin piețele pe unde știu că a trecut Francisca. Mă simt bine astfel, alături de ea, și mă întreb cum trebuie să fi fost pentru ea, cu veacuri în urmă, să vadă acest cer alb care ne acoperă în cea mai mare parte a anului. Încerc să o fac să mă însoțească și fără îndoială am învățat deja să o iubesc, să mă recunosc în ea, deși nu o cunosc pe deplin. De aceea rămânem împreună. Este ceea ce mă leagă de un personaj ficțional, dar care este real, cel puțin pentru mine.
Și așa vom trăi până când va veni ziua în care povestea ei se va termina, până când voi încheia acest roman despre ea și va trebui să ne despărțim. Din fericire, încă nu a venit momentul acela, și suntem încă împreună. Nu știu ce mă voi face fără ea, când va veni clipa. Probabil voi căuta un alt personaj care să o înlocuiască. Dar va fi greu.
Prozator, eseist şi teoretician al literaturii, Alonso Cueto (n. 1954, Lima) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori peruani ai prezentului și una dintre vocile de seamă ale literaturii latino-americane contemporane. După debutul literar cu volumul de povestiri La batalla del pasado (Bătălia trecutului, 1983), bine primit de critică şi de publicul cititor, Cueto va publica romane: El tigre blanco (Tigrul alb, 1985), El vuelo de la ceniza (Zborul cenuşii, 1995), Grandes miradas (Priviri adânci, 2003, ecranizat de regizorul Francisco Lombardi, pelicula purtând titlul Mariposa negra / Fluturele negru, recompensată cu numeroase premii internaţionale), proză scurtă: Amores de invierno (Iubiri de iarnă, 1994), Palido cielo (Cer palid, 1998) şi eseistică (un excelent volum de acest gen, apărut în anul 2009, este dedicat scriitorului uruguayan Juan Carlos Onetti, iar altul, La piel de un escritor. Contar, escribir y leer historias, publicat în 2014, are în vedere diverse aspecto ale relației dintre scriitor, text și cititor), impunându-se ca punct de referinţă pentru literatura de azi a continentului sud american. Opera sa a fost tradusă până acum în cincisprezece limbi. Romanele sale La viajera del viento (2016) și La pasajera (2015) alcătuiesc, împreună cu Ora albastră, o trilogie a violenței care marchează istoria peruană. Cele mai recente romane ale sale sunt La segunda amante del rey (2017), La Perricholi (2019), Otras caricias (2020). În anul 2005 a primit prestigiosul premiu literar Herralde pentru romanul La hora azul (Ora albastră, tradus în limba română şi apărut în anul 2010 la Editura Humanitas Fiction din București), după ce, în 2000, fusese recompensat cu Premiul Anna Seghers. În 2019 i-a fost decernat Premiul Juan Goytisolo pentru roman pentru Palabras de otro lado. Este profesor de literatură la Pontificia Universidad Católica del Perú, fiind și membru al Academiei Peruane.
Prezentare și traducere de Rodica Grigore