Zburam cu un avion rece ca frigiderul, un Antonov sau un Tupolev. Era spre sfârșitul lui martie. Ce avion e ăsta? îl întreb pe Oleg, care moțăia în stânga mea. Avion, îmi răspunde și lasă iar capul în piept. Dincolo de interval, pe aceeași linie a scaunelor, un bărbat ținea pe picioare o cușcă din care mă priveau nedumeriți doi iepuri. Mă uit pe geam și nu văd decât nori dedesubt și cer senin deasupra. Îmi amintesc de trenul cu care călătorisem spre Zapadnaia Dvina. O stare firească a lucrurilor în partea asta a lumii. Avionul începe să urce și frigul se întețește. Iepurii ciulesc urechile. Poate simt aceeași presiune în urechi ca și mine. Îmi țiuie și mă dor. Mă dor al dracului de tare. Păsări și animale încep să se agite. Avionul pare o grădină zoologică zburătoare. Este comic transportul în comun la ruși. Sau doar necesar, definind starea unei societăți încă nevindecate de bolile comunismului. Omul cu iepurii îmi zâmbește și-mi spune că suntem deasupra Uralilor. Îi zâmbesc și eu și dau din cap. Behăie o oaie, Oleg se trezește din picoteală și-mi spune că a înghețat ca un rahat. Eu tremuram ca piftia, în ciuda bocancilor și a îmbrăcămintei groase. Numai izmene nu aveam pe mine. Carevasăzică treceam în Asia. Ai mai trecut până acum Uralii? Am fost la Novosibirsk și la Irkutsk, mormăie. Acum suntem la doișpe kilometri deasupra, poate cinșpe… În cât timp aterizăm? Culcă-te, mai ai încă două ore. Urechile sunt înfundate și mă dor foarte tare. Pe tine nu te dor urechile? Își reluase moțăiala. Nu mai aud sunetele grădinii zoologice, dar văd cum țopăie iepurii în cușca de dincolo de interval.
Norii se răresc sub avion, iar stomacul urcă grăbit spre coșul pieptului; aud pocnituri în urechi. Se desfundă încet. Un cocoș cântă ca de dimineață. Mă ridic și ies pe interval ca să-mi dezmorțesc picioarele. Oameni de toată mâna, mulți cu grija celor cărate, vietăți mici și saci cu legume. Miroase a de toate. Undeva, în stânga, disting un miros de brânză. Se vorbește moldovenește. Ce văd se așază între comedie și dramă. Drama unor oameni împrăștiați pe două continente și o comedie de situații. Întrece orice fantezie. Hai, cu trenul mai treacă-meargă, dar cu avionul… Îmi vine în minte un film rusesc, o comedie din vremea copilăriei, la care am râs ca un nebun: Toată lumea râde, cântă și dansează. Comedia era tot de situații. Oaia care behăie este un berbec și stă priponit de cureaua stăpânului; avea o traistă legată sub coadă. Iepurii bat ușor din picioare pe celofanul din cușcă, cocoșul lovește cu ciocul într-un fel de paporniță. Cartofi, fasole, ceapă… Nevoi. Un avion al nevoilor. Erau și câteva costume, paltoane, deux-pièces-uri, dar se vede treaba că sunt obișnuiți cu astfel de transport. Uniunea ridicase utilul la valoare absolută, degradând esteticul la stare de moft.
Oleg trece pe lângă mine spre coada avionului, împins tot de nevoi. În curând și eu voi porni în direcția aia. Toți suntem supuși nevoilor, supuși și creați de nevoi. Și în avionul ăsta observ cum s-a uniformizat lumea sovietică, fără ambiții, fără sclipiri, fără împotriviri. Supusă și ascultătoare. Dorințele au decăzut din rangul priorităților. O stewardesă trece cu un mop pe interval, alta se duce cu o căldare de plastic spre toaleta din spatele avionului, pe ușa căreia tocmai ieșea bizonul. Cea care șterge pe jos cu mopul ar fi impunător de frumoasă dacă nu ar face munca de femeie de serviciu. Împinge cu piciorul berbecul și curăță sub el. Este de rasă, este pentru montă, îi spune cel de cureaua căruia stă legat. Stewardesa îi dă peste căciulă și omul râde. Prin tăietura oblică, ochii se văd ca o dungă neagră. Mă uit atent la fețe și la scene, poate voi scrie cândva ceva. Omul tot vorbește și își lovește palmele. Nu mai înțeleg ce spune și apelez la Oleg. Zice că berbecul ăsta o să-l îmbogățească. Omul cu iepurii îi vorbește lui Oleg. Și ai lui sunt tot de rasă. Belgieni, cresc mari, ajung până la zece kile. Jos este lumină, soarele lovește pieziș zăpada care acoperă tot pământul. Aștept să iasă stewardesa cu căldarea de la toaletă ca să-mi fac drum într-acolo. Mai sunt câțiva care așteaptă în apropierea ușii.
Începe să se întunece. Trec de la lumină în amurg. Vine noaptea? îl întreb pe basarabean. Ai trecut pe alt fus orar, mai ai nițel până la destinație. Mă uit la ceas. Zburam de mai bine de trei ore. Peste o oră, când aterizăm, să-l dai pe ora de aici, îmi zice arătând spre ceas. Eram amorțit, o oră înseamnă un pustiu de timp. Ies iar să mă dezmorțesc. Pe interval mai sunt vreo zece care fac același lucru, dau din picioare. Ajung, în sfârșit, la toaletă. Apă pe jos și hârtii aruncate la întâmplare. Sfera metalică pentru săpun lichid este cu gura în jos, coșul de hârtii fusese golit de stewardesă. Oala veceului este curată. Se aude până aici sporovăiala de dincolo de ușă. Toți sunt prieteni, chiar dacă s-au cunoscut doar azi. Nu se zice că nevoile te apropie?! Mă opresc lângă berbec. Seamănă cu țurcana din părțile mele. Omul cu ochii oblici îmi spune ceva și-l prinde de coarne. Mă prind și eu de coarnele berbecului, când avionul se înclină primejdios de tare. Se pare că ne apropiem. Cele două stewardese trec printre scaune și ne spun să punem centurile. Se aude și vocea pilotului. Vă vorbește căpitanul, sau ceva de genul ăsta.
*
Aveam doar câte o sacoșă, nu veniserăm cu gândul să stăm prea mult. Numai cât să luăm pulsul Siberiei. În planurile noastre intra, în primul rând, acel Kovrijnîi, producător de mobilă și fost prim secretar al regiunii Tomsk. Albert Mihailovici ne aștepta în compania unui bărbat de aleasă ținută, drept, de înălțime medie, privire pătrunzătoare, față luminoasă, ochi cenușii. Ivan Karmazinov, îl prezentă Albert, iar în secunda următoare aveam să simt puterea mâinii lui Karmazinov. Aerogara stătea, ca și avionul, sub semnul utilului, lipsită de strălucirea esteticului. O cafenea neispititoare, un bufet cu plăcinte, chioșc de țigări și de ziare. Ivan Karmazinov o ia înainte și ne conduce la o mașină Niva. Era deja întuneric, acea zi nu ținuse decât patru ore jumate, cât durase zborul de la Moscova la Tomsk. Este frig și zăpada încă suverană. Ivan conduce, Albert ocupă scaunul din dreapta, eu și Oleg, pe bancheta din spate. Mergem printr-un oraș din care nu văd mare lucru. Câți locuitori are? Vreo cinci sute de mii, apreciază Albert, este centru universitar. Chiar mai mult, vorbește și Karmazinov, dacă adaugi și Tomsk 7. Ce este Tomsk 7? Este orașul închis, îmi satisface curiozitatea Karmazinov, centrul militar-industrial, un fel de oraș strategic care are teatru, operă, școală, spital și ai cărui locuitori pot ieși în afară, dar cei din afară nu pot intra. Ciudat, îmi zic. Și cine sunt locuitorii din Tomsk 7? Militari, cei de la fabricile de armament, oameni de știință, comisari politici, ofițeri din servicii și încă alții. Rămân la fel de nedumerit. Nici Oleg nu pare să înțeleagă. Șaptele ăsta, se hotărăște el să întrebe, este în mijlocul orașului? Vine din lateral și intră ca un arc de cerc în orașul mare, dar este bine delimitat de străzi pe care umblă miliția. Discret, dar oamenii știu unde le este locul. Și traiul este mai bun în Tomsk 7, mai adaugă.
După o oră de mers, mașina oprește în fața unei clădiri cu trei etaje. Zăpada prinsese crustă deasupra. Din holul hotelului nu lipsește shop-ul cu țigări, băuturi, cafea, ciocolată. Albert și Ivan se salută amical cu personalul hotelului și cu câțiva clienți ai barului. Observ aceeași excesivă socializare. Urcăm pe scări până la etajul al doilea. Albert descuie ușa și aprinde becul, Ivan scoate o cutiuță pe care o plimbă pe lângă pereți. Ce face? întreb. Metehne vechi ale KGB-ului, îmi șoptește Albert. Aceeași isterie ca și la noi, îmi zic. Se oprește în două locuri și, cu vârful unui cuțit, scoate două chestii mici care ar putea fi microfoane, unul din dormitor, dintre paturi, altul dintr-un fel de cameră de zi de trei metri pe trei metri, de sub masă. Mai trăiește KGB-ul sau a rămas numai legenda? Ăsta nu va muri niciodată, își schimbă doar numele, îmi zice Karmazinov. A fost CEKA, a fost NKVD, a fost KGB, acum e FSB. De unde știai de chestiile astea? îl întreb. Oleg îmi traduce că Ivan locuiește în Tomsk 7, a fost maior în armata sovietică și are prieteni în serviciile rusești din Tomsk. Acum are o firmă privată de protecție și pază. Și cum merge? întreb. Face o figură din care nu știu ce să înțeleg. Albert Mihailovici ne spune că jenscina lui, Katerina Mihailovna, ar fi bucuroasă dacă le-am fi oaspeți în acea seară. Dacă vrem să facem un duș, ne vor aștepta la barul din holul hotelului.
*
Familia Mihailovici locuia într-un bloc terminat cu doi ani în urmă, la marginea orașului. Dincolo de bloc începe pădurea de mesteceni. Ne-am dorit această legătură cu natura, se confesează Albert, arătând cu mâna dincolo de balcon. Ivan Karmazinov întârzia într-o îmbrățișare prelungită cu Katerina Mihailovna. Sunt frați, ne lămurește Albert. Ea, încă blondă, cu ochi albaștri, trăsături blânde, el șaten, ochi cenușii, față colțuroasă. Katerina Mihailovna arată spre cizmele și spre costumul din stofă gri, atent alese la Zapadnaia Dvina de soțul său. Le pusese special pentru acea întâlnire. Îmi mulțumește și mă îmbrățișează. Îi ofer ciocolata și cafeaua cumpărate de la shopul hotelului, Oleg îi oferă un buchet de flori. Doamna trebuie să fi fost frumoasă în tinerețe. Nici acum, la cincizeci de ani, nu arată rău. În apartament este cald, așa că ne dăm jos paltoanele și încercăm să ne simțim de-ai casei. Pe masa din mijlocul sufrageriei, încărcată cu felurite platouri, pusesem sticla de whisky lângă alte câteva sticle cu băuturi specifice locului. Între ele ar trebui să fie rachiul de ienupăr. Apartamentul este tapetat în culori tomnatice, purtătoare de melancolii, sufrageria este largă, bucătăria, dintr-o privire aruncată discret, spațioasă. Câteva tablouri agățate pe pereți, cu flori albe și frunze lungi, armonizau cu tonurile pereților. Cineva în casa asta avea gusturi și simțul proporțiilor, ceea ce era surprinzător, măcar din ce văzusem până acum dintr-o Rusie care cultivase nevoile imediate, inhibând rafinamentul. Tot ce vedeam stătea sub semnul bunului gust, chiar și mobila care nu încărca excesiv sufrageria unde începusem să ne întreținem amical. Nu uit să fac o laudă celui care gândise armonia în care se exprima acea casă. Spasiba balșoi! îmi mulțumește doamna Mihailovna. Foarte frumos, Katerina Mihailovna, continui să o laud. Îmi cere să-i zic Katerina, sau Katea. Apoi, mișcându-și mâinile cu grație printre platouri, tacâmuri, farfurii și sticle, își întreabă fratele ce bea. Vanea arată spre sticla de JB, whisky-ul adus de mine. Traian, Oleg? Îndrăznesc să întreb de rachiul de ienupăr. Parcă Albert asta aștepta, că fața i se destinde și se ridică plin de bucurie, întinzându-se după sticla cu rachiu. Ăsta se numește samagon și se bea în Siberia dinainte să se fabrice vodca. Dacă veți merge și mai jos, la Baikal, la buriați, veți bea samagon de cea mai bună calitate. Te întinzi pe gheața lacului, faci o groapă mică în care torni samagon și-l bei cu paiul. Și, tot aproape, ai porția de pește afumat sau marinat, pește gras care să întârzie efectul băuturii. Au un pește bun, colagon se numește. Închinăm pentru prietenie și ciocnim paharele. Oleg și Katea beau coniac. Apoi, Katea ridică un deget și o ia spre bucătărie, de unde se întoarce cu un castron și un platou cu pâine prăjită. Castronul alb, din ceramică emailată, este cu icre negre, iar lângă el, pe un alt platou, o bucată de vreo jumătate de kilogram de unt gălbui. Bîstro, bîstro, ne îndeamnă ca să nu se răcească pâinea. Ne grăbim doar după ce mai golim câte un pahar. Nimeni nu se oprește la prima tartină. Pe a doua o savurez. Katea ne urmărește și ne umple iar paharele. Mă uit în platouri: pește cu carne roșie și pește cu carne albă, ciuperci cu maioneză, un fel de salată de cartofi cu smântână, cu ou și poate cu țelină, două feluri de salam, mușchi afumat; pe alt platou, carne din nu știu ce. Întreb ce carne este. Pastramă de ren, adusă de Vanea. Este pastramă făcută la aburi, completează Vanea, nu la putină, cum o fac siberienii. Este foarte fragedă. Oleg nu mai prididește cu tradusul. Ia să înveți rusește, mă pune la punct. Asta încerc, bizonule, dar oricât de deștept aș fi, n-o pot învăța în câteva luni. Vanea laudă whisky-ul, recunoscând că n-a mai băut din Grenada, insula din Antilele Mici. Într-o misiune de recunoaștere am ajuns în Port of Spain, din Trinidad Tobago, în altă misiune secretă, până în Caracas, capitala Venezuelei. Ce dracu’ ai căutat acolo? îl întreabă Oleg. Războiul, îi spune, că Uniunea n-a ajuns numai în Cuba, a ajuns și în coasta Americii de Sud. Dar americanii nu la Caracas ne așteptau, ei erau deja în Atlantic, și mai sus de Antile, și mai jos. Am plecat cu coada între picioare, după ce-am murit jumătate, și din jumătatea rămasă, un sfert eram răniți. Eu am rămas fără tibia, acum am una din platină. Hai, pentru prietenie, ridică el paharul, și pentru pace. Îl privesc cu admirație. În Afganistan ai fost? Am fost. Râde. N-am avut mână bună la războaie. În Afganistan am crezut că va fi ușor, pe americani îi bătuserăm în Vietnam, numai că n-a fost așa, n-am prevăzut armamentul lor. Ne-au topit cu rachetele STINGER. Și au avut populația de partea lor, noi nu am știut să ne apropiem oamenii simpli, ba chiar i-am făcut dușmani. N-o să vă vină să credeți, un măgar antrenat să transporte armament costa mai mult ca o mașină. Nici măgari n-am avut. Un război se pierde sau se câștigă prin lucrurile mărunte. Uniunea era și secătuită la acea vreme, trebuie să recunoaștem, adaugă Albert. Acum e și mai secătuită, zice Vanea.
Mă ridic și ies pe balcon să fumez. Luna se revărsa albă peste pădurea de mesteceni. Totul era argintiu în jur. Simțind mirosul de fum, vin și ceilalți. Cunoșteam obiceiul: scot pachetul de Marlboro și-l pun pe măsuța pe care se afla o scrumieră. Katea prevăzuse totul. Oleg scoate pachetul de Camel și extrage gânditor o țigară.mPoate se gândea la metalele nevândute. Rușii vorbeau despre Victor Kovrijnîi. Într-un timp, chiar m-am gândit că-l voi găsi aici, sau că urma să vină. Katea vine cu băutura. E frig, trebuie un păhărel. Din sclipirea lunatică a zăpezii creșteau mestecenii ca niște copii ai iernii. Katea pune o mână pe umărul meu și întreabă dacă-mi place. Ca o poveste… Vanea proptește și el un picior pe zidul balconului și bate cu palma mai jos de genunchi. Îi spune ceva lui Albert despre tibia lui de platină; înțeleg că frigul îi amorțește piciorul. Piciorul lui îmi aduce aminte de proteza lui Pavel Todorov. Vărs un strop în memoria lui. Parcă înțelegându-mă, Oleg face la fel. Pentru ce? întreabă Albert. Le povestesc, așa cum mă pricep – când nu reușesc să mă fac înțeles, mă completează Oleg –, despre războiul din Transnistria și despre Pavel Todorov, cel care și-a lăsat un picior în Afganistan. Și a luptat cu proteză? întreabă mirat Vanea. Pe tot parcursul războiului. Și a fost cel mai bun luptător din acel război, îi mărturisesc. Brava luptător, murmură Vanea, brava luptător! Mă întreabă ce mai face acum. E mort. Tace. Tăcem și noi. Ai luptat și tu acolo? mă întreabă într-un târziu. Nu, am fost numai corespondent de război. Mă bate pe spate. Hai să bem pentru pace și pentru prietenie.
Fragment din romanul Siberia
de la capătul drumului
(partea a patra), în pregătire