noua generație
Iulia Miu

poeme

Articol publicat în ediția 11-12/2022

La coasă

„Aiuiuiui” – gura bunicii.
Nimeni nu răspunde de peste dealuri.
Doar ecoul, în cercuri,
Tremură aerul și fânul uscat.
Peste pădure e iarba înaltă și capul lui tata, puțin aplecat.
Brațul încordat scoate gresia, gresia intră în teacă,
Coasa dansează cu tata de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta.
Mâna se retrage în grabă. „Șarpe!”
„Dacă vrei să scoți veninul cu gura, trebuie să n-ai nicio rană”, zice tata.
Și, din mijlocul poloagelor secerate,
„Mâna de om e mai înspăimântătoare decât capul de om și
Capul de om – mai înspăimântător decât capul de șarpe.”

Ceașca de cafea a mamei

E primăvară, păsări râcâie cerul,
Vântul fâșâie pe la urechi.
Stau chircită, cu capul plecat, adun cioburi.
Ca pe niște obraji de copii despărțiți de părinți
Mângâi bucățile frânte de porțelan.
Mângâi mișcarea cerceilor la întâlnirea ceștii cu buzele,
buzele deschise pentru povești și flăcăruia ochilor ei.
E primăvară, zgâmăi pământul.
Îngrop cioburile. Aștept ca de mâine să încolțească ramuri de cești.

Libertate și gol

Nu l-am cerut.
– Ține-l!
Un balon alb, legat cu o ață.
Cel mai frumos și cel mai
G
O
O
O
L
Joc – mie mi-a fost sortit.
– Ai grijă să nu se spargă! Un balon așa gras de aer trebuie ocrotit.
Ața mă taie, mâna transpiră, cedează, eliberează.
El tot mai sus, eu tot mai jos,
Între noi,
G
O
O
O
L.

Pisica sălbatică

Corneea ochiului de lumină – în desprindere
de verdele ierbii.
Te-afunzi, te înmoi în grădină ca într-un uter de fecioară.
Pe linia de sus a dealului, lângă alun, se oprește, aidoma trezirii din vis,
Sălbăticia.
Sălbăticia se uită cu ochi ficși la tine.
Te-a învins.

30 +

Doar câteva frunze levitând pe Gheorghe Magheru
La trei dimineața.
Când treci de treizeci de ani,
Somnambulii, cu craniile lor palide, își golesc bulevardul.
Numai tu, mers apăsat de pantof, zdrobind remușcarea,
Intri în non-stopul din colț
Să îți alegi cea mai puțin kitschoasă sacoșă de cadouri,
Pen’că
La treizeci și ceva de ani gusturile se cizelează.

La Mama Ioana

„Ca să faci pietricică, e musai să zgâlțâi nisipul”,
Asta își zice copilul când bea din apa pârâului de dinainte
De galbenul cu miros hieratic de ceai.
Trebuie să ajungă la Mama Ioana, să-i aducă mălai –
În Mama Ioana cântă depărtări ca jelirea de câini,
Încleștare-descleștare de pumni, așteaptă și tânguiește.
Lili merge încet, se oprește, doboară cu bățul trestii mai înalte ca el.
Ocolește Lacul fără fund, unde Mama Ioana i-a zis că
Dacă-ți afunzi piciorul, ai dispărut.
Mama Ioana stă singură în căsoaia din câmp și e oarbă,
Când vine la ea, copilul se joacă, îi dă lingura goală să soarbă.
– Acu’ vii?
– Mama Ioana, ești prea departe,
Întotdeauna departe, la tine, e mai târziu.

Lupul

  • Pe jos am venit atunci de la Bâlea Lac.
    Era zăpada mai mare decât genunchiul.
    Am stat o săptămână de zile la pat.
    Bălanul și Pișca latră rupând pământul.
  • În noaptea asta ne dau iară târcoale lupii…
    Lasă jarul în pace! Ce tot îl zgândărești?
  • Ce frige!”
  • Dă-l oleacă să ți-l răcesc!
    Doi și cu opt înmulțit cu cinci.
  • 50!
  • Ia să te mai gândești!
  • A zis mica să nu stau mult…
    cică are nevoie de mine.
  • Mai stai și mâine, poate mă bați la Tabinet.
    Degetele galbene de la fumat pe coaja neagră-a cartofului
    Se pregătesc de un nou joc de cărți.
    „Ai umblat la foc, uite lupul!”
    Pișca schelălăie, socotelile sunt stricate de tot.

Ultima romantică din Biblioteca Academiei

Aștept Adevărul pe 1920 și mă plictisesc.
Azi mi-am luat fustă scurtă.
(Câte ceva, deci, și despre încadrarea-n context.)
În dreapta, o pereche de ochelari mici lăsați pe o carte.
Ochiul meu drept, ochiul meu stâng. Îi ating.
Dincolo, arama-n cădere activează privirea
De ultimă romantică fustă scurtă din sala numărul unu a Bibliotecii Academiei.
Binecuvântat fie geamul la grea așteptare!
Frunza unu, frunza doi, frunza 43 – mă răsfoiesc
Și Doamne-ferește, și Doamne-ajută, mă confrunt cu ceea ce sunt și n-am reușit să fiu.
O pereche de ochelari pe nasul doamnei blonde, cam încruntate, cam încrezute
Că am crezut că nici nu e vorba de custode,
vine din ce în ce mai aproape
Și cu o mișcare de expert netulburat
Îmi pune ziarele cerute pe masă.
Privirile deformate de ultimă romantică cu fustă scurtă din sala numărul unu a Bibliotecii Academiei parcurg rapid, ca pe facebook, 7 octombrie 1920:
„Partide noui”
„Guvernul și magistrații”
„Petrolul salvator ”
„Desamăgita desperată”
„Ghete fine durabile”
„Bulion de tomate”
„Curse Grătare”…
Câte și mai câte. Titluri…
Scot capul din ziar, în geamuri sunt eu – o poză de profil – și cu frunzele.

Întâlniri

Și zdrung, și zdrang, și bârrr și mârrrr.
„Treci oleacă la dreapta!”
Și zdrung, și zdrang, și bârrr și mârrrr.
Mâna pleacă să întâlnească transpirația de sub ceafă,
Ochiul abia crăpat se închide la loc.
„Cine te-a învățat să parchezi așa, băi, frate!”
Zgomotele așezate în imaginea mașinii de gunoi te deșteaptă de tot.
Telefonul spune ora 6 jumate.
Picioarele fac corp comun cu papucii, se pun în mișcare,
Mâinile bâjbâie după întrerupător, se găsesc,
Poc!
Fața întâlnește oglinda.
În bucătărie, mici semne de ieri.
Ibricul întâlnește apa, lingurița – cafeaua.
Cafeaua dă în foc și te arzi.
S-a făcut schimb de ștafetă.
Azi e azi.

Poemul metroulifer

În numele tatălui, al fiului…
Strigi?
Numele cui?
Nici nu știu să răspund.
Trage-mă mai bine de mână.
N-aud când mă-ndop cu resturi de fericire și
scotocesc în buzunare pline de zaruri,
Pe care normal că nu le arunc.
Pot oricând.
Dacă sunt zgâlțâită, s-ar putea să pice ceva.
Imaginează-ți că mi-am închis gura cu mărul de aur,
Imaginează-ți că țin păsări rare, culorile curcubeului,
Imaginează-ți câte cuști de lei
…. românești, completezi, tu probabil.
Imaginează-ți cum îmi imaginez că sunt
A nimănui, oricând, într-un metrou lung, de la cer la pământ.

Meserie și spleen de secol 21

Poezie?
Craniul găurit al ideii,
Limba știrbă ce refuză să fie vorbită,
Perdeaua fără perdea și vocea perfidă și sâsâită.
Scânteia de tremur și zâmbetul din spatele lui „a fi”.
Câinii urlă și vouă nu vă pasă!
Să sparg arta cu târnăcopul.
Să iasă scântei. Poate o exploda.
Să închid ochii. Meseria de om mi-ar plăcea.
Până când arta de a nu spune nimic?
M-am plictisit.
Cine nu știe că moartea e la fel de veche ca viața?

Amelia

Amelia, fată cu unghii murdare,
blondină lungană, cu liniști nervoase
și noduroase
a fumat multe din țigările voastre, morților!
(Virgula e opțională, nu mai strigați așa, cu gură ovală!
Ea vi le șterpelea din pachete.
Întindea fără menajamente
degetele livide cu care adunase fasole și mâncase stafide
ca să agațe un sticks, un fard, un rid.
Reușea. Se considera norocoasă. Lăuda pe Domnul pentru prag, pentru casă.
Consuma cu plăcere, nu rata niciun fum.
Nu suporta, vai, să asculte corul de corbi croncănitori.
Nici martori vegetali, văratici sau hibernali.
De aceea, când fumează, se întâmplă uneori să-i revină plăcutul miros infernal
și să-și spună cu milă: „Proastă copilă, cum i-ai trădat tu pe toți!
Da, dar niciunul n-a visat vreodată că va mai fi cineva
să se gândească la ei cum o fac eu acum.
Era Mitică, văcaru’. I-am furat o țigară când ne tăia porcul.
Mai era Ioniță. A murit în vara asta. Mi-a zis tata.
El venea vara.
Și Mungurel, cel cu borcanul de gem
în care am adăpostit doi fluturi.
Cred că erau depresivi de se tot loveau de pereți
ca iepurașul sălbatic care s-a sinucis
din cauză că nu putea să mănânce din pădure bureți.
În sfârșit, hai să pun punct. Mi se fumează țigara.

Târziu

Dumnezeu a stricat jucăria.
Suspin din inerție.
Asimetrii repetate.
Ar trebui să te oprești.
(Ar trebui să-ți repeți asta zilnic)
Ar trebui să-ncepi dracu odată!
(Să-ncepi asta zilnic)
Începi și te oprești când niciodată nu începi
și nicicând nu te oprești.
Ar trebui?
Târziu…
E deja prea târziu!
Târziu începe sau se termină?

Care nu se cunoaște

Nu spune nimic despre gângăniile
(lasă-l „pe care”)
Mănâncă cu tine
Din tine
Nu spune
NU
despre ronțăielile
răsuflările
fojgăielile lor
despre omul de la miezul nopții care
(Rolul lui „care”)
doar te privea
Nu
Nu spune nimic despre preoți
Nu i-ai crezut o secundă –
deși au cântat
Au zis că pot alunga dracii sau ce sunt ăia de sar și consumă CU ori DIN tine
I-ai înjurat
„Le-am dat o grămadă de bani”
Nu spune nimic
Nu se cunoaște
Nu spune nimic despre patul de crăci
Ăla pleacă cu tine
„Unde sunteți, bă?”, „Unde mă duceți?”, „Băăă, băăă?”
Despre căruța de la locul de veci
„Băăăăă, vă sparg capu’, vă ia dracu’, băăă, unde sunt băăă?”
„Ești în dormitor”, zice puștiul ce tocmai a trimis cuiva un mesaj de „La mulți ani fericiți”, deși el nu știe ce e fericirea.
– Ești cu noi, Tică”, zice ea.
– Scarpină-mă, sucește-mă, învelește-mă, dezvelește-mă!”
Nu spune nimic
Nu se cunoaște
Răspunde frumos la telefon. Nu se știe…

Mai mult decât cuvântul e urletul
Mai mult decât urletul e durerea