comentarii critice
CONSTANTIN TRANDAFIR

ŞERBAN CIOCULESCU
sau
Vigoarea spiritului critic

Articol publicat în ediția 11-12/2022

Cea mai bună atitudine pe care o recomandă Şerban Cioculescu este admiraţia lucidă, preţuirea supravegheată: nici înverşunarea spasmodică, nici adoraţia indistinctă. Mai bună decât supraestimarea, care presupune un deficit, mai degrabă o „critică ascuţită şi sinceră”. Din simpatie, i s-a spus în fel şi chip: „Iremediabilul cartezian”, „Un amic al adevărului”, „Bibliotecarius Magnus”, „Cetăţean de onoare al Galaxiei Gutenberg”, „Şerban cel Rău”, „Şerban cel Bun”, „Ultimul cronicar muntean”, „Venerabilul critic”, „Profesorul”, „Magistrul”, „Cel mai redutabil critic român”, „Raymond Picard al nostru”. El însuşi, hâtru cum era, îşi spunea „Ultimul Mohican” – desigur al unei generaţii strălucite din care fac parte Paul Zarifopol, E. Lovinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, Mihail Ralea, G. Călinescu, Vladimir Streinu …

Încă de la începuturile prestaţiei sale critice, în 1923, în revista Facla, şi-a impus anumite principii pe care le-a păstrat cu o rară consecvenţă, pe fondul unei structuri complexe, omeneşte antinomice: bonomie şi asprime, rigurozitate şi supleţe, certitudini şi îndoieli (metodice), francheţe şi „diplomaţie”, relativitate şi precizie, gravitate şi ironie etc. Foiletonistul, relaţionat cu Paul Souday şi Sainte-Beuve, a fost consecvent în materie, de la primele cronici şi recenzii până la Varietăţi critice, Aspecte literare contemporane, Itinerar critic. Critica lui axiologică îşi trage justificarea din întemeierea şi practica judecăţii de valoare. E o critică obiectivă cu un stil al inteligenţei, marcat prin putere de sinteză şi de caracterizare. Raţionalismul l-a determinat să repudieze critica impresionistă, nu fără să recunoască meritul vibraţiei temperamentale. A vărsat mult sarcasm în combaterea „psyhiacilor” epocii: „trăirişti”,„transcendentalişti”, „agonici”, „disperaţi”, „vitalişti”, „etnicişti”, „mesianici”, „thracomani”. Şi astfel şi-a afirmat din plin alcătuirea intelectualistă, judecata lucidă, dialectica strânsă. „Contradictoriu prin însăşi structura sa”, aşa îl caracterizează E. Lovinescu. Şi în ce priveşte constantele personalităţii, acestea se impun cu unică evidenţă: raţionalism, moralism, spirit critic, ironie, pasiunea documentului şi detaliului, obiectivitate, cultul adevărului. „M-am cantonat într-o poziţie pe care aş defini-o intelectualistă şi estetică”, afirma Şerban Cioculescu prin 1941. Bineînţeles că această „cantonare” înseamnă chiar statornicia de care vorbeam, deşi nu-i de exclus o câtime de dogmatism (necesar). E destul de metodic, dar nu l-au prea atras sintezele şi, măcar că nu acceptă nici în ruptul capului, ajunge şi la… impresionism (de un tip special). Fuge de „literatură”, adică de literaturizare, şi e un scriitor veritabil; ţine cu dinţii de litera obiectivităţii şi nu rareori „militează” cu însufleţire, eufemistic vorbind. Se consideră şi este un spirit clasic, dar îl încearcă şi sirenele baroce. Adeptul controlului intelectual, al măsurii şi gustului clasic, devine un adept al ideii că „poezia este fantezie, este eliberarea duhului de viziune logică”.

Tot de la început, de pe vremea „pionieratului” interbelic (la Facla, Săptămâna muncii intelectuale şi artistice, Viaţa literară, Adevărul), mai abitir la „majorat” (la Tiparniţa literară, Vitrina literară, Vremea, Revista Fundaţiilor Regale), criticul a provocat adeziuni şi riposte. Încuviinţarea avea în vedere acele calităţi numite mai sus, aflate pe atunci în stadiul de creştere, şi, în primul rând, faima, repede dobândită, de bun diagnostician şi deschiderea către noutate. Aceste două însuşiri singure pot să asigure prestigiul unui critic, fie el şi numai de 20-30 de ani. Obiecţiile au în vedere „toxinele” polemice (E. Lovinescu). G. Călinescu îi denunţă opiniile „paradoxale”, „un dogmatism cam obstinat, pe care vrea să-l confunde cu intelectualismul”. N. Iorga se irită mult de receptarea pozitivă a literaturii noi, „anormală”, a „mestecătorilor de cuvinte”, în frunte cu Arghezi. Trecând peste alte şi alte replici stârnite în focul unor tumultuoase polemici, al căror protagonist este viitorul exeget al lui I. L. Caragiale, merită consemnată una dintre primele „fotografii” datorate celei mai mari autorităţi critice a timpului, E. Lovinescu: „Pasionat cititor, mobil, bătăios, de altfel, personalitatea lui embrionică pare a se fixa, fără mijloace mari de expresie într-o atitudine ferm intelectuală, congeneră celei a lui Paul Souday, care îl împiedică de a vedea îngeri în seninul zilei, dintr-o pasiune literară incontestabilă, într-un cuvânt din alegerea unui punct stabil de orientare, dinaintea căruia se deschide drumul autorităţii.”

Concepţia şi metoda criticului decurg din poziţia raţionalistă, care implică necesarmente moralitatea, dar nu acel moralism „sâcâitor”, ci în sensul dat de La Bruyère şi de toţi marii moralişti francezi: pasiunea pentru trăsături fizice şi morale, pentru portret, iscodire a vieţii, cozerie, observarea moravurilor (mores), râsul salutar, inteligenţă, scepticism, eleganţă, discreţie. Timp de vreo 15 ani, Şerban Cioculescu a făcut aproape numai critică de întâmpinare, critică „la zi”. Începând cu acel strălucit comentariu al Corespondenţei dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol, 1935, care este şi debutul său editorial, cumpăna înclină către istoria literară. Ca să arate cât de mult ţine la obiectivitate şi pentru că asta este „figura” criticii sale, i s-a amplificat pasiunea pentru amănunt. G. Călinescu, văzându-i rigoarea benedictină, pornirea detectivistică pentru expertiza detaliilor, a lansat faimoasa frază: „Criticul prinde opera în pânză şi o suge prelung, lăsând-o inertă”. Obiectivitatea este, în general vorbind, mai mult un deziderat, de imparţialitate absolută nimeni n-a ajuns încă să sufere, ştiind care este noima subiectivităţii în critică. Mai degrabă, obiectivitatea se numeşte, aici, probitate. Pe de altă parte, „antiimpresionistul” ajunge să creadă că, totuşi, impresia poate fi punct de plecare al exerciţiului critic. Şi chiar are darul de a însufleţi datele brute, de a le inocula „mireasmă” literară, prin digresiuni evocatoare, prin stilul alert, conversativ, prin excelente portrete şi acoladele condimentate. Documentul e „povestit”, în manieră sainte-beuviană, cu scopul de a ajunge la concretul vital. E drept, cu o fantezie ţinută în frâu, cu abstinenţă plastică, dar cu vorbe bine ticluite. Ironia şi polemismul nu numai că au un rol relativizant, îi şi colorează fraza intens. Asemenea, surâsul său jucăuş are o funcţiune stilistică de prim ordin. Nevoia de profilaxie îi aţâţă mereu verva, o ironie îndeobşte cu ton de amabilitate, nicicum umoarea neagră. Ea, ironia, apare mai des ca formă de iubire şi de manifestare a jovialităţii, în spirit intenţionat caragialian. Umorul i-a rămas totdeauna tovarăş nedespărţit, indicând un hedonism întemeiat pe satisfacerea spirituală. Într-adevăr, „viaţa ar fi prea tristă dacă n-am mai râde din când în când unii de alţii”. „Nu mă consider tabu”. Şi astfel ni se luminează încă o dată de ce Şerban Cioculescu a fost cel mai fericit dintre critici.

Cea dintâi lucrare compactă a lui Şerban Cioculescu, debut editorial, Corespondenţa dintre Ion Luca Caragiale şi Paul Zarifopol (1935), sesizează relaţia ideală dintre Caragiale şi exegetul şi editorul lui. Între cei doi critici există înrudiri de structură şi deosebiri de natură. Amândoi se întâlnesc în admiraţia lucidă pentru Caragiale şi în scrierile dedicate scriitorului. Deşi de vârste diferite, parcă şi-au dat mâna întru slujirea lui, inclusiv cât priveşte editarea operei caragialiene, prima iniţiativă de acest fel de valoare europeană. Cioculescu continuă ediţia. (Abia după aceea a urmat ediţia Eminescu a lui Perpessicius). Şi astfel, criticul se aliază cu istoricul literar. De poziţii adversative nu se poate vorbi decât forţând lucrurile.

Textele consacrate lui I. L. Caragiale sunt istorico-literare, criticul fiind doar subtextul interesat de creaţie, în primul rând de biografie, „una din cele mai bune biografii pe care le cunosc”, afirmă N. Iorga. Îi lipseşte darul scrisului artistic, nu şi puterea de evocare, ideologică şi critică, bine construită. Obiectivitatea lui iese în evidenţă şi când nu cade în păcatul idolatrizării, dar faţă cu Caragiale nu poţi rata însemnele admiraţiei stăpânite: „Dintre toate figurile noastre scriitoriceşti, nici una nu inspiră mai mult biografia decât aceea a lui Caragiale. Prin originalitatea temperamentului, cât şi prin aspectele variate ale existenţei, omul sugeră tot atâta, dacă nu mai mult decât însăşi opera lui. Ca şi Oscar Wilde, scriitorul român ar fi putut spune că şi-a pus geniul în viaţă şi numai talentul în operă. Zigzagurile vieţii şi risipa de spirit verbal, egoismul epicureu, cu înfrângerile suferite, conştiinţa profesională şi cinismul afişat în atâtea elemente care fac posibile interpretările unei biografii «literare», ca să nu spunem «romanţate». Caragiale îşi va găsi, fireşte, scriitorul de mare talent să-i învie chipul. În prealabil, a trebuit să-şi afle cercetătorul documentar. Sarcina nu era uşoară,deoarece anecdoticul şi legenda s-au stratificat peste liniile existenţei caragialiene, falsificând-o. A desprinde datele reale din viaţa lui, verificând cu stricteţe snoavele scrise pe socoteala ei, înlăturând fanteziile vinovate ale plăsmuitorilor profesionali, din nefericire adeseori acreditate, şi restabilind adevărul, iată ceea ce ne-am propus” (Prefaţă, 1940). Zarifopol a fost adevăratul confident al scriitorului în ultimii săi ani. Cioculescu, biograful lui ideal, cu pasiune metodică şi disciplinată. Viaţa lui I. L. Caragiale este foarte bogată în informaţii inedite, găsite în dosarele tribunalelor, în arhivele publice sau particulare şi în colecţiile ziarelor vremii. Gustul e subordonat judecăţii de valoare cu primatul raţiunii, potrivit concepţiei sale despre critică – „ o disciplină chemată să răspundă nevoii de limpezire a impresiilor confuze, stârnite de operele literare”, care are „o geneză intelectuală”. Biografia însumează o muncă titanică, n-a neglijat nici cele mai mici şi mai neînsemnate date în legătură cu viaţa eroului său. Aceeaşi prefaţă fixează contribuţia documentară a autorului: a descoperit naţionalitatea grecească a mamei scriitorului, a înlăturat neadevărul stabilirii în ţară al familiei dinspre tată, când de fapt tatăl său e născut la Constantinopol în 1812; a restabilit odinea cronologică a filiaţiei urmaşilor bunicului patern, Ştefan; a descoperit că dramaturgul a fost elev al cursului de declamaţie şi mimică ţinut de unchiul lui, Costache Caragiali, fiind propus mai târziu de Mihail Pascaly ca sufler. Efortul cel mai mare a lui Şerban cel Bun a fost să restabilească adevărul biografic, în vederea căruia a întreprins o vânătoare neobosită. Bibliografia de la sfârşitul cărţii cuprinde treizeci de pagini, unde se găsesc reproduse numeroase documente inedite, în total 423 de numere, în afară de cele bisate. Cu onestitate, recunoaşte ce n-a putut face şi ceea ce a făcut totuşi. Pasiunea exactităţii şi grija amănuntului documentar, de predilecţie cel inedit, confruntarea critică a izvoarelor – iată însuşirile sale de primă importanţă. Şi-a interzis naraţiunea şi portretistica, nu şi judecata critică, realizând o biografie documentară erudită. Ion Luca – afirmă Pompiliu Constantinecsu – „nu mai este un mit, nici o colecţie de anecdote, nici o fantoşe alcătuită din gesturi histrionice izolate”.

Ultimul Mohican” l-a cunoscut pe Arghezi în primăvara anului 1926. Până atunci, citea cu aviditate tot ce publicase în periodicele la care colaborase. Ştia pe de rost câteva poezii, Litanii din Agate negre în primul rând, poate cea mai baudelairiană din toate. În Viaţa literară din mai 1926 criticul scrie două articole de fond „şi mai ales de entuziasm” despre poezia lui Arghezi. Tot în acest an, dar în iulie, la Capşa, Vladimir Streinu i-l prezintă poetului care „vorbea întocmai cum scria”, – o uriaşă trâmbă de metafore, într-o emisiune verbală voit lentă. Apoi l-a vizitat acasă. Gospodărirea Mărţişorului l-a oprit să mai frecventeze cafeneaua, dar între cei doi scriitori s-a accentuat relaţia. Eugen Ionescu scria în Nu: „La Adevărul, la Acţiunea, la Viaţa literară, la Vremea etc., d. Şerban Cioculescu nu scrie decât despre T. Arghezi, adorator suav şi tandru, iubindu-l ca pe-o amantă, interpretându-l, ghicindu-l şi apărându-l (mai ales) ca o tigroaică, ori de câte ori cineva îi scarmănă idolul sau numai se uită urât”. Când apăru Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, criticul i-a oferit un exemplar numerotat care a fost apreciat în Tablete: „Cu alte cuvinte, poezia Creaţiei are nevoie de un spirit abil, iscoditor şi înzestrat cu o meticuloasă răbdare, ca să dea la lumină toate obscurităţile biblice, într-o carte deosebită; de un Şeban Cioculescu, vigilent, nuanţat, stăpân şi pe echivoc, pentru rafinamentul căruia nu ar scăpa nimic, ci dimpotrivă, s-ar învedera şi sămânţa ultimă din sâmburele unei presupuse intenţii aproape absente”. Într-adevăr, „Introducerea” argumentează o posibilă apropiere de semnificaţiile ascunse ale operei argheziene. Este Arghezi un poet obscur? se întreabă criticul încă de la început. Sunt „intenţii poetice” ascunse din cauza unui văl de „ceaţă artificială”? Ca un fel de răspuns, se proiectează lumini asupra textului poetic, după ce l-a supus unei analize minuţioase. Acţiunea istoricului literar constă în descoperirea unor argumente care explică „rezistenţa” poeziei lui Arghezi la o lectură obişnuită: „O veritabilă gramatică a poeziei se edifică şi o străbatem împreună cu autorul eseului, el însuşi un cititor dispus să intermedieze pătrunderea noastră în universul poetic al creaţiei lui Arghezi (…) Cititorul are chiar sentimentul că depăşeşte prin efort interpretativ dificultăţile textului…” (Ion Vlad).

Introducere în opera lui Dimitrie Anghel (teză de doctorat) concentrează biograficul, comparativ cu celelalte cărţi avute în vedere până acum, şi extinde interpretarea: Evoluţia lirică, Metrica versului, Artistul, Viziunea plastică. Lectura cioculesciană îngăduie o depăşire a înţelegerii scriitorului doar ca „poet al florilor” prin redimensionarea contribuţiei sale. Influenţa lui poate fi văzută în două sensuri: în poezia florilor şi în direcţia fantezistă, a viziunii caleidoscopice. Afinităţi structurale cu Arghezi şi cu lirismul intim şi impresionist: „Cu discreţia aristocratică a temperamentului său, poetul fantezist a ales din simbolism ceea ce i-a convenit: inspiraţia mediteraneană, limpede şi calmă, iar nu ceţurile celtice, notaţia intelectualizată, impresia poetică îndrăzneaţă, simbolul în locul confesiunii directe, într-un cuvânt, libertatea şi varietatea în inspiraţie”.

După cum declară, Şerban Cioculescu a susţinut totdeauna structura axiologică a criticii: judecata de valoare este esenţială.