cronica literară
Ion Pop

TREI CĂRȚI NOI DE AUREL ȘOROBETEA

Articol publicat în ediția 11-12/2022

Între primele volume de poezii ale lui Aurel Șorobetea (Apărătorii, 1975, Altminteri, 1979, Anotimpuri, 1986) și cele trei, mai recente (Românimea, 2017, Străveche, 2018, Frumusețe, 2019), au trecut ani, s-au schimbat țări. Camaradul din anii ’70 de la Echinox se exprima atunci ca un ardelean de Europă centrală, atașat însă profund de toată istoria națională – o suită de eroi pedepsiți cu „despărțirea trupului de trup”, într-un discurs liric grav, lipsit de orice emfază a patosului superficial, atent la vocabularul cu sedimentări de vremuri ale rostirii și, deopotrivă, la imediatul faptului cotidian înscris cu o similară gravitate pe un orizont spiritual durabil. Simbioza dintre experiența Bibliotecii, cu lecturi solide, ca ale confraților echinoxiști ai momentului, cu simțul concretelor nu era greu de sesizat. Observam cândva că tânărul poet propunea un „univers de o mocnită, reprimată vitalitate, în care imaginile împotmolirii, ale ‚vremii oprite în răstoace’ prevalau. Conturând o natură cu înfățișări inerte, de care se lasă cuprins aparent într-un fel de cuminte abandon – scriam mai departe – eul trăiește aceeași stare ambiguă, aliaj de placiditate a privirii și euforie vitală, de elanuri extatice și sentiment al destrămării”, dar cu „o discretă încredere în logica lucrurilor, o voluptate a solidarizării cu materia, o certitudine ultimă a revelației ce va să descopere sensul mai adânc al relației dintre eu și lume, necesarul ‚Excelsior’, dubletul ideal ascensional al masivității telurice”. Subiectul liric era atunci și „băiatul cu cartea”, impregnat de livresc, cu inserții de „cugetare” cvasiaforistică și cântărind subtil valorile expresive ale cuvintelor. Mai ales în legătură cu a treia carte puteam nota predilecția spre jocul verbal chemat cumva să atenueze seriozitatea unor întrebări puse sieși, uneori cu amprentă argheziană. Dar de la Arghezi va învăța mai ales meseria de operator jucăuș al limbajului, cum se va vedea în scrisul său de peste câteva decenii.

Căci Aurel Șorobetea a tăcut destul de mult după publicarea acestor cărți de primă tinerețe, poate fiindcă a schimbat între timp, cum spuneam, și țara, așezându-se în nordica Suedie, – și nu e prea de mirare că a avut nevoie de un amplu răgaz reflexiv înainte de a-și regăsi, poeticește, limba de acasă. N-a uitat-o niciodată în vorbe, însă ca s-o scrie din nou pare că a trebuit să i se întâmple fenomenul ca și general la vârste mai înaintate, când îți revin în minte cuvinte pe care le credeai uitate, scufundate pentru totdeauna în memoria înnoptată. La Șorobetea o asemenea resurecție s-a întâmplat, după vreo patru decenii, în versurile publicate în câteva volume unde limba română e recuperată spectaculos printr-o operație pe care aș putea s-o numesc arheologie ludică. S-a (re)exersat mai întâi într-o suită de Sonete (2016), în care a încercat să-și insereze propria voce în texte eminesciene cunoscute, aducându-le, cumva, la ziua propriei sensibilități, după care a trecut decis, ca și exclusiv, la o practică de artă combinatorie în care contează în primul rând jocul verbal, solidar cu unul al ideilor.

O suită remarcabilă de Himere valahe concretizează aceste experiențe în care sunt probate foarte liber disponibilitățile de metamorfoză ale cuvintelor și înțelesurilor lor, provocate la asocieri dintre cele mai insolite, cu convocarea unui foarte larg repertoriu al vocabularului recoltat din toate epocile istoriei limbii noastre. Dar mai ales în cele trei cărți publicate în anii 2017-2019, Românimea, Străveche, Frumusețe (toate la Editura timișoreană Triade, alcătuind, cu titlurile citite împreună, o propoziție ce spune mult despre reînvierea unui patriotism ce nu se teme de minimalizările la modă ale acestui sentiment fundamental). În ele, Aurel Șorobetea se întoarce nu doar spre fondul lingvistic arhaic, căutând și redescoperind în memoria din adâncuri straturi verbale surprinzătoare, materii deloc fosilizate, ci, dimpotrivă, readuse la suprafață în stări de agregare de o neașteptată prospețime, plasticitate și fluență. În poetul atent pe vremuri la culoarea unor vocabule vechi remodelate, evocator de „mitteleurope” cu tradiții comunicante, redesenând pe înnoite pergamente figuri voievodale ori momente de istorie stilizate ca în anluminuri și caligrafii înflorite în palimpsest, s-a trezit meșteșugarul verbal înviorat de puteri noi ale imaginației, de data asta aplicate pe materia sonoră care oferă ingenioase combinații de sunete, cu rezultate adesea incantatorii ori de pură virtuozitate miniaturală.

Amintirea Istoriei ieroglifice a lui Cantemir e deosebit de productivă acum, căci feluri și feluri de „struțocămile” sonore defilează în pagini, cu o pasiune barochizant-manieristă ce pare inepuizabilă. Printre spiritele tutelare ale acestor noi poezii este fără îndoială amintitul Arghezi, mai ales cel din Hore, la care se face și trimitere pe alocuri, – reper ușor de identificat, dar mai curând catalitic, în compozițiile ludice articulate degajat, cu simț de comediograf al limbajului și și cu o fantezie asociativă deloc comună. La celălalt capăt al acestui spațiu liric ar putea fi numit, cred, Șerban Foarță (și el pomenit într-un text intitulat simpatic, Demonstrație de Foarță) cu ale sale „tautofonii” ce atrag în mișcarea combinatorie contiguități surprinzătoare care unifică melodia lirică și amalgamează substanțele fluide ale cuvintelor într-un joc cameleonic mereu inventiv. (Ne putem gândi, desigur, și la cuvintele-valiză ale unui Lewis Carrol). Se redesenează, însă, în aceste cărți și câțiva dintre „apărătorii” din cuprinsul volumului din 1975, – Mihai, Tudor, Horea, Ion Vodă cel Cumplit, evocați, observ abia acum, în versuri coborând parcă pe trepte de stâncă, reminiscente de prin Aron Cotruș. E în ele o solemnitate supravegheată, o sobrietate frumoasă, bărbătească.

În Românimea apar noi „himere valahe” despre care într-o poezie cu acest titlu ni se chiar oferă un soi de rețetă pentru a face, nu un „poem dadaist”, ca în cazul lui Tzara, ci niște figuri (de limbaj) compozite: „Vrei să faci himere?/ Te ajut cu plăcere:/ iei cuvinte românești,/ de jivine,/ – autohtone și străine,/ de alte himere,/ de la alții, de la noi,/ de moroi/ și de strigoi/ de zei/ și de zmei,/ de fantasme de prin basme/ vechi și noi,/ apoi/ le potrivești/ să se lege bine,/ așezi atent/ accent pe accent/ și le unești…// Eu propun idei,/ tu le fă cum vrei.” – Am citat toată poezia pentru că ea oferă modul de întrebuințare al acestor noi „cuvinte potrivite” concentrat, ca mai tot ce face ca gest configurativ autorul „himerelor” cu potrivirile și nepotrivirile calculate ale textelor sale. Sunt într-adevăr produse de artizanat realizate cu vădită plăcere și cu o poftă de joc ce pare nesecată. Rezultă figuri precum cocorb, vulporc, țânțarmăsar, țânțarcă, berculbec, măogar, cocosturz, corcozărzărdrușe, cosnpstârcă, ba chiar, supralicitând osmozele literale, superpituzibehermebibiciocârlince – și multe altele, crescute din altoiuri insolite ce au parte și de noi mici „explicații” privind procedeele asociative , – tot atâtea invitații la joaca sonoră. Se ajunge o dată și la o alcătuire precum cea din titlul Ghicimilitoare, sugerând desigur și operația de descifrare a neobișnuitelor ecuații verbale. Tot aici, un poem precum cel generat de o întrebare, cunoscută de studenții clujeni, pusă cândva de un simpatic profesor de lingvistică – Este vocativul un caz? – prilejuiește o suită de întrebări derivate, angajate de asemenea în jocul sonorităților și care pune semne de întrebare legate, când mai surâzător, când mai serios, de relativitatea multor lucruri și evenimente printre care trăim. De pildă: „Este ceapa verde sora celebrului praz?/ Este răstimpul repaus, răsuflu, răgaz?/ Este valul de mare – mai mare – talaz?/ Este piatră prețioasă numitul topaz?/ Este neadormitul treaz/ Este decretul – tot un răstit de ucaz/ Este netemătorul – îndrăznețul – viteaz?” Cum se poate destul de ușor vedea, toate aceste interogații lejere, antrenate de o simplă rimă la „caz”, pot stârni întrebări complexe și grave, alături, desigur, de zâmbetul ironic sau nu al mânuitorului de cuvinte. În mica suită de poeme „cu diacritice” (Cu diacritice, firește, … iarăși…, firește…, mereu”) atribuite lui „A lu’ ȘoroBoroș, ce speculează, la nivel formal, pe tema autosuficienței subiectului, respectiv a textului poetic, – soiuri de „Uroboros”, șarpele care-și mușcă coada –, se reia cam același procedeu, dezvoltând propoziții în care similitudinea sonorității unor cuvinte supuse schimbărilor de accent, de topică și, mai ales, de semne diacritice, se ajunge la salturi spectaculoase de sens, de cele mai multe ori comice, în orice caz surprinzătoare, dezvăluind maleabilitatea formală și multiplicarea sensurilor ce i se datorează. Doar câteva exemple spicuite din aceste texte: „brânză bună și făină faină, dar burdufu-i de câine”, „zicală isteață, matură, mătura nouă mătură tot”, „când bați la albuș cu telul, țelul e să-l faci spumă”, „înveți multe din cărți, nu tot cârti împotriva lor” „certate cu legea, ele trei ‚grații’ erau după gratii”, „porcarii pot face și porcării”… Hazardul lucrează cu spor în asemenea simple intervenții grafice, probând încă și încă o dată neobișnuita deschidere spre sensuri multiple a formelor de expresie rostite sau scrise. Câte un poem precum cel intitulat Cântă, da nu te cânta, exploatează sensul regional transilvan al formei reflexive a verbului a cânta, care se schimbă total, însemnând plânsul, cântarea dureroasă de sine. E un poem ce merită citat în întregime, expresiv și prin apelul la tiparul folcloric de versificație: „Doară n-o să mi te cânți…/ doară n-ai de gând să plângi…// Am de gând…/ da’ nu mă cânt…/ plâng/ tăcând/ da’ nu mă plâng…/ nu mă plâng/ și nu mă cânt…/ numa’ cânt/ din când/ în când…/ (s)pun cuvânt/ după cuvânt…/ scriu pe vânt,/ șoptind în vânt…” Gradul de sugestivitate e remarcabil în asemenea compuneri în care se mizează deopotrivă pe ambiguitățile de sens, pe efectul muzical al rimelor, fără a uita recursul la metaforă. Câte un cuvânt reluat de mai multe ori în final de vers poate deveni foarte expresiv balansându-se între sensul propriu și cel figurat, ce acoperă o arie largă a unui discurs de factură protestatară, – vezi poezia Cu noi, cu dedicația jucăușă „9 tuturor”, text ale cărui două secvențe sunt alcătuite din chiar… nouă versuri și unde cuvântul gunoi se referă în egală măsură la poluarea mediului și la impuritățile morale ale lumii de azi: „În case gunoi…/ pe-afară gunoi…/ pe drumuri gunoi…/ pe țărmuri și-n larg de oceane gunoi…/ roind pe orbite, în ceruri, gunoi,/ într-una cu noi, pretutindeni cu noi,/ gunoaie năvală, gunoaie-puhoi// Avem monopol absolut pe gunoi,/ doar specia noastră produce gunoi” etc. O altă categorie de poezii propune mici „reportaje” evocatoare de momente din biografia poetului și a familiei sale, uzând de data aceasta de un limbaj colorat local, deplin concordant cu universul uman și obiectual, ca în Câtă frunză și iarbă (Românimea) sau Mama (din Frumusețe).

Cât de mare e apetitul lingvistic al poetului ne spune foarte convingător poezia Omnivor(b)e, unde jocul verbal devine sugestiv încă din titlu pentru bogăția vocabularului aflat la dispoziția celui care-l întâmpină cu voluptățile unui Arghezi ce acorda cuvintelor însușiri materiale într-un text cunoscut, ca Scrisoare cu tibișirul: „Corpurile noastre sînt/ carnivore,/ ierbivore,/ omnivore -/ înghițim cam de toate.// Mințile, și ele, ne sînt/ carnivor(b)e/ ierbivor(b)e,/ omnivor(b)e -/ flămânde/ și însetate/ de vorbe,/ de toate cuvintele/ ce ne răsar în minte/ aspre și blânde,/ dulci și sărate,/ înflăcărate,/ înaripate,/ mângâietoare,/ usturătoare…” – ca să sfârșească printr-o constatare cam prozaică totuși: „Mințile noastre sînt/ ahtiate/ după cuvinte,/ flămânde, însetate,/ fascinate, siderate/ de a lor infinită diversitate”… Acest soi de alunecări în expresia seacă mai apar din loc în loc, mai ales în compunerile foarte scurte, de câteva versuri, cu aer sapiențial, însă nu întotdeauna convingătoare. Unele texte, precum Grai românesc (din Frumusețe), se încheie plat-exclamativ: „ce grai încântat,/ ce cânt minunat!”, după ce exploatase totuși valorile unor sonorități specifice care amintesc de poemele ce valorifică expresiv „diacriticele” limbii noastre: „Ce grai împănat/ cu ăuri/ și îuri, / cu țîuri/ și țâuri/ ce țiuie,/ șuieră,/ gâlgâie,/ hăuie-n hăuri…”

Arta combinatorie, cu precădere ludică, a lui Aurel Șorobetea din aceste cărți ar putea fi exemplificată cu nenumărate alte titluri și versuri în care dexteritatea artizanală, prodigios inventivă a poetului, se manifestă plenar și original. Rostiri în răspăr, zicale întoarse pe dos, poante subtile, reacții de chimie a sonurilor cu precipitate neașteptate pot fi găsite la mai toate paginile celor trei cărți comentate până aici. (Nu se cade să uităm, citind asemenea versuri, de un mic poem dedicat de echinoxistul Aurel Șorobetea aniversării a cincizeci de ani de apariție a revistei al cărei prim număr apărea în decembrie 1968 și la care a fost cândva redactor, text unde se mișcă sprinten între cuvintele Echinox, echinocțiu: „ – Ah, dragul, mândrul Echinox!/ – Vorbești de care echinocțiu,/ de primul, cel de primăvară,/ de-al doilea, cel de după vară?/– Vorbesc de-acela din decembre./ Voiai cumva să spui septembre?/ – Deloc, voiam să spun decembre./ – Aha, vorbești de Echinox”)…

Într-un asemenea tip de poezie cu miză majoră pe jocul formal al cuvintelor, este inevitabilă și un fel de monotonie, a repetiției mecanice a modurilor lor de asociere, explicate, cum am văzut, ca niște procedee presupuse a fi aplicabile de oricine și oricând. Și este firesc ca straturile grave, pretinse și prelucrate programatic în discursuri-elogii ale limbii române, ale românimii, vechimii și frumuseții ei, să fie din când în când sabotate cu voia sau fără voia meșterului verbal, furat chiar de mecanismele puse la lucru. Degustate secvențial, aceste poeme au însă o savoare particulară și încântă prin ingeniozitatea și grația cu care poetul-prestidigitator, alchimist al verbului, comediograf al limbajului, le pune în valoare fără să dea prea multe semne de oboseală.

Aurel Șorobetea, Românimea, 2017,
Străveche, 2018, Frumusețe, 2019,
Editura Triade