Istoria în genere ar putea fi considerată, după cum afirma Theodor Mommsen, o mustrare adresată timpului. Dar în cartea d-sale cu un titlu ușor vetust, Cabinetul de stampe, Ștefan Ion Ghilimescu împinge istoria literară înspre o imagine apropiată de noi, iar interesul ei sporește tocmai grație acestei mutații până la o relativizare a perspectivei temporale. Trecutul evocat devine un soi de prezent imuabil, un trecut-prezent. Fără a contesta „posibilitatea ei de dezvoltare și rotunjire estetică în funcție de evoluția gustului”, opera literară, și aici e menționat în sprijin H. G. Gadamer, „indiferent de timp, rămâne identică în sine și, tocmai de aceea, poate fi colecționată ca atare, ad acta”. În consecință, autorul nostru se dedă, în „pastilele (sau tabletele)” de natura istoriei literare ce urmează, unui exercițiu de abordare intimă a trecutului în cauză. Cunoscător cum puțini alții ai materiei acestuia, o întoarce predilect pe fețele mai puțin vizibile, luând în atenție mai cu seamă culisele, alcovurile, asocierile și disocierile, amicițiile și adversitățile personale, genealogiile, locurile, etimologiile vechimii, toate la treapta detaliilor. Face figura unui memorialist virtual, dedându-se unui comeraj sublimat. Unei „indiscreții” mântuite prin caracterul său retro. Personajele și evenimentele trecutului devin astfel accesibile printr-o concretețe, printr-o familiaritate oferite de o privire ce s-ar putea îndrepta și asupra unui existențial actual. Iată bunăoară unghiul anecdotic sub care e surprins virajul către colaboraționism al lui Alexandru Rosetti, în varianta personală a acestuia, relatată lui Gheorghe Florescu: „Mi-a zis că într-o după-amiază, prin anii ‘50, s-a trezit cu Iorgu Iordan și un colonel de Securitate. I s-a spus doar atât: «La poartă sunt două mașini: una pleacă la Canal, iar cealaltă la Academia Română. În care dorește să se urce?» «Și în care v-ați urcat, domnule profesor?» «Păi în mașina Academiei… am făcut un mic ocol însă pe la Raionul de Partid I. V. Stalin din Piața Amzei, unde am semnat adeziunea de intrare în PRM și mi s-a înmânat carnetul de Partid. Nu puteam merge toți intelectualii la Canal, era mare înghesuială»”. E menționat și sfârșitul marelui lingvist, la vârsta de 95 de ani, în 1990, ca urmare a unui accident domestic. Eu unul mi-aș fi amintit altceva. Fusesem internat la Spitalul Elias, în perioada în care se afla acolo, fiindu-mi vecin de salon, și Al. Rosetti, cu care stăteam de vorbă. Am avut impresia că sunt ultimul om de litere ce l-a contactat în acele zile finale în care nu-l mai căuta nimeni și că decesul său a survenit puțin după externarea mea, în patul spitalicesc de suferință din care nu se mai putea ridica…
În destule momente condeiul acid-amuzat al lui Ștefan Ion Ghilimescu se oprește asupra unor limitări, dificultăți, stranietăți ale autorilor pe care îi ia în considerare. Cu aceeași satisfacție a actualizării, nu o dată avansând spre senzațional. Alexandru Odobescu, „cărturarul format la școala istorică a unor Jules Michelet și Edgar Quinet, rămas în epocă străin contextului realității imediate în care a trăit. Contemporan, de pildă, cu Eminescu, Creangă și Caragiale, el nu pare a înțelege nimic din importanța acestora ca scriitori, decretându-l, cum se știe îndeobște, drept cel mai mare poet pe Sihleanu…, coleg de școală cu el la Sfântu Sava! (…) Cu siguranță Dante, Virgiliu, Horațiu, Terențiu, Plinium, Plutarch ș.a. îi sunt mai puțin peste mână…”. Iar în legătură cu G. Călinescu e reprodusă, se pare aprobativ, obiecția pe care a avut-o din partea lui Vasile Florescu, la rându-i un mare cărturar cvasineștiut în actualitate: „Călinescu greșea; antichitatea, evul mediu și renașterea nu făcuseră vreo distincție între cele două noțiuni, cum nu disociaseră nici între literatura artistică și restul scrierilor. Pe atunci, conceptele de cultură și literatură erau suprapuse, nu evoluau alături, nu exista între ele ceva mai mult decât simple raporturi de atingere”. Ultima parte a vieții lui Grigore Alexandrescu stă încă în umbrele deciziei de suspendare a lucidității ce s-a abătut asupră-i: „După 1860, derobat aproape din toate funcțiile oficiale și părăsit de toți, în urma comportamentului straniu datorat intoxicării cu beladonă (cf. diagnosticului pus de doctorul Carol Davila), însă nu e mai puțin suspectă graba cu care autoritățile și chiar familia l-au pus sub interdicție! (…) poetul și-a pierdut rațiunea, manifestându-se violent”. Iar înmormântarea sa n-a fost nici ea scutită de scandaloase tangențe: „faptul aproape obscen că dricul modest al poetului făcea o teribilă discordanță cu «măreața și zgomotoasa petrecere»”, sunt cuvintele singurului prieten care i-a mai rămas, Ion Ghica, „spre același loc al unui bărbat de stat, din aceeași generație, «fost de zece ori ministru, acoperit de jos și până sus cu cruci, stele și cordoane»”.
Viața intimă a scriitorilor constituie unul dintre punctele de atracție aparte ale curiozității insațiabilului cercetător. O încrengătură de preciziuni ar putea părea pedantă, dacă o subtilă melancolie n-ar nuanța-o: Alexandru Vlahuță „se desparte de Margareta Dona în 4 martie 1896, în urma unei intrigi cu destule amănunte rămase misterioase până astăzi. Ceea ce se știe sigur este că Margareta se va mărita, după pronunțarea sentinței de divorț, cu vărul ei primar, doctorul Alceu Urechia, unul dintre cei doi băieți ai istoricului V. A. Urechia, căsătorit el însuși, după moartea primei soții (Francisca de Plano), cu mondena Zettina Dona, devenită celebră grație nudului (unul din primele nuduri din pictura românească!) Femeie pe malul mării, realizat de Nicolae Grigorescu și al cărui model a fost”. Unica fiică pe care a avut-o Costache Negri, „pe care viitorul mare om politic a recunoscut-o și a adoptat-o de la bun început, Jozefina, căreia Negri s-a străduit și i-a asigurat o educație strălucită (…), a fost toată viața înconjurată de afecțiunea unui tată sensibil, atent și generos, un părinte care va fi pus în sentimentele pentru acest unic copil toată tandrețea și nevoia sa de iubire”. Atitudine pusă în paralel cu cea a domnitorului Cuza, care l-a adoptat pe Alexandru, fiul Mariei Obrenovici, astfel comentată într-o scrisoare ce i-a trimis-o Costache Negri: „trebuie să ispășim aceste vechi păcate și nu vă voi demonstra aceasta decât prin ceea ce am făcut eu însumi”. Doar că în legătură cu misterioasa mamă a fetei, scriitorul „a păstrat spre lauda sa o discreție desăvârșită”. Numele „concurente” care s-au anunțat au fost cele ale sopranei Sabina Heinefetter, ale altei cântărețe, Giuseppina Berti, al baronesei Dontoru. Iar Anna de Noailles, „era fiica lui Grigore Brâncoveanu, unul dintre cei șapte copii ai domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu cu Zoe Mavrocordat – adoptată Brâncoveanu – și ai Ralucăi Musurus, de origine greacă, fiică la rându-i lui Musurus-Pașa, ambasadorul Turciei la Londra prin 1850, și Anei Vogoride, reputată pianistă, apreciată, printre alții, și de Ignacy Paderewski”. Celebra poetă franceză și-a vizitat țara strămoșilor o singură dată, când, la vârsta de 9 ani, a participat la înmormântarea părintelui său. Iată tabloul capitalei noastre creionat în amintirea sa: „Zăream un oraș aproape asemănător celorlalte orașe cunoscute, mai plin de culori însă, deasupra căruia domneau un climat și o atmosferă ciudat de parfumată, cu miresme pe care le deslușeam fără să mă impregneze, oraș al cărui vocabular înscris pe clădiri și magazine mi-era necunoscut”.
Mai aproape de noi, Ștefan Ion Ghilimescu devoalează un delicat aspect din sfera scriitorilor Vieții Românești: „ar trebui amintit spre știință, măcar en passant, că la respectivul periodic, nu o dată, Topârceanu, dar și M. Sevastos, îi «corectau» manuscrisele lui Ibrăileanu însuși: Ibrăileanu, la rându-i, pe cele ale lui Calistrat Hogaș… Același Topârceanu, plus A. Philippide și M. Sevastos, manuscrisul romanului În preajma revoluției semnat de C. Stere!!! Sevastos («gramatic, stilist și corector»), încă o dată, chiar manuscrisul romanului Demonul tinereții al lui Mihail Sadoveanu”. Așa să fi mers realmente lucrurile? Cu magnanimitate cercetătorul înregistrează și câteva impardonabile uitări. Una e cea a lui Emil Gârleanu, prozator încă nelipsit din manualele școlare ale copilăriei mele: „Scriitorul gingaș care a înzestrat ca și Sfântul Francisc din Assisi ierburile, gâzele și florile, gângăniile și animalele cu o lumină omenească atât de dragă vârstei edenice a copilăriei a fost șters rapid și pe nedrept din memoria posterității imediate, deși E. Lovinescu se jura că «nimeni din generația sa n-a uitat încă pe Emil Gârleanu, Emilgar, fostul ofițer cu chip de negustor armean din bazarul Stambulului»”. Similar injustă apare și indiferența contemporanilor față de cuplul fratern Petre și Vasile V. Haneș, vrednici istorici literari, victime ale regimului de după 1944, când „comuniștii au reușit cu o râvnă dementă să strice, să murdărească și să demonizeze tot ce se adunase firesc și funcționase normal în viața socială și culturală românească. În locul recunoașterii și prețuirii oneste a meritelor, bătrâni și neputincioși, acuzați de «uneltire contra ordinii sociale» (!!!), frații Haneș au fost arestați amândoi în 1957 și condamnați la ani grei de detenție în închisorile de la Gherla, Jilava, Galați și Botoșani (…) În postcomunismul de tranziție, atât de lăbărțat, pe cine să intereseze contribuția întemeietorilor primei școli de istorie literară bazată pe recuperarea și studiul textelor vechi?”. Îngăduită fie și subsemnatului o amintire. Surprins de faptul că, la 9 ani, pronunțam numele câtorva scriitori, unul dintre liceenii pe care-i întâlneam în parcul Târgu-Jiului mi-a dăruit Istoria literaturii românești a lui Petre V. Haneș, apărută în 1924. A fost cea dintâi scriere de acest fel care mi-a căzut, prematur, în mână…
Ocupându-se cu paciență și acribie de atari chestiuni mai mult ori mai puțin ocolite, dacă nu pur și simplu ignorate, Ștefan Ion Ghilimescu vădește, s-ar putea spune, inclusiv o aristocratică rezervă. Saturat de informații innumerabile, nu-și propune totuși un studiu de ansamblu, o cercetare așa-zicând exhaustivă, ci o serie de episoade separate, „niște operații de stampare într-un sui-generis cabinet de… istorie literară, cum stă, iată, scris pe frontispiciul cărții de față”. E trăsătura de ordin moral în raport cu rodul bogat al cercetărilor cărora li se consacră. Laborios, meticulos, cu o constantă dorință de-a preciza detaliile „întregului”, păstrează o distanță în fața acestuia, aidoma unui melancolic omagiu. Amintind postura unui benedictin de odinioară, o discretă retragere într-un trecut pe care îl actualizează lăuntric. Trecutul-prezent se însoțește astfel, compensator, și de reflexul unui prezent-trecut. Personalității lui Ștefan Ion Ghilimescu i se cuvine o caldă prețuire.
Ștefan Ion Ghilimescu, Cabinetul de stampe, pagini de istorie literară,
Editura Aius, 2021, 398 p.