Munca la negru va fi o surpriză pentru cititorul de limbă română: un volum de versuri de mare forță semnat de un „minoritar” aproape necunoscut „majoritarilor”: Lövétei Lázár László. Originalul, Feketemunka, s-a publicat în Ungaria în 2021 (Kalligram kiado, Budapest). Apare acum, rapid, și în România, în traducerea meritorie a lui Kocsis Francisko.
Încă tânăr, dar deja „semicentenar” la cei 50 de ani ai săi de azi, Lövétei Lázár László e un poet cu o bogată carieră literară și jurnalistică în limba sa maternă. Parcursese în prealabil un traseu biografic al „orășenizării”, cu importante strămutări și schimbări.
Născut pe 2 februarie 1972 în satul Lövéte (în românește Lueta) din județul transilvănean Harghita, a urmat liceul la Székelyudvarhely/ Odorheiu Secuiesc (în germană Oderhellen). Până atunci, Lövétei din Lövéte fusese – deci – ceea ce se chema cândva, cu patetică încărcătură simbolică, un „fiu” al satului său, după cum ne spune chiar numele cvasi-identic cu toponimul! Ajunge în 1990 la Cluj, nu doar schimbând orașul pentru a urma aici studii universitare, ci și într-o nouă epocă, după ce „prinsese” ca elev de clasa a XII-a, la Odorhei, prăbușirea sistemului comunist. Intră la Institutul Politehnic din Cluj (ulterior rebotezat Universitate Tehnică), cu perspectiva ingineriei, și anume la TCM = Tehnologia construcțiilor de mașini. Primii ani „postrevoluționari” au fost – se știe – tulburi. Și săraci, până ca zona Europei Centrale și de Est să înceapă să se refacă după falimentul vechiului regim. Deși student, cu obligația de frecventare a cursurilor, Lövétei Lázár László pleacă în repetate rânduri la lucru în Ungaria. Fără poezie până aici…
În 1993 renunță la Politehnică și trece la Litere, tot la Cluj, la Universitatea „Babeș-Bolyai”. După cei cinci ani la care se prelungiseră în România studiile disciplinelor zise „fundamentale” după revoluție (revenite repede la cei 4 tradiționali, pentru a se reduce mai târziu la 3, conform sistemului european unificat „Bologna”), devine imediat, în 1998, redactor la revista culturală Székelyföld (= Ținutul secuiesc) din Csíkszereda/ Miercurea Ciuc (pe nemțește Szeklerburg). Redactor-șef din 2010. „Liber profesionist” din 2019. Prima culegere de poeme îi apăruse încă din studenția filologică: A névadás öröme (= Bucuria de a numi, Kolozsvár/ Cluj, 1997). Vor urma alte cărți, între care Két szék között (= Între două scaune, Pozsony/ Bratislava, Slovacia, 2005) și Zöld (= Verde, Kolozsvár/ Cluj, 2011). Obține premii literare și burse de creație. Semnează articole, cronici, eseuri și – firește – versuri în Székelyföld și-n alte reviste. Îngrijește și prefațează ediții ale unor autori transilvăneni clasici și recenți. Traduce în ungurește scriitori români contemporani.
De-a lungul acestui traseu, îl vedem pe Lövétei Lázár László transformându-se dintr-un tânăr secui cu viitor ingineresc într-un om de litere complex, cu profil degajat-contemporan, cosmopolit. Studiile tehnice, care conduceau implacabil către o carieră industrială, constituiseră oricum o formă de emancipare față de copilăria și adolescența ancorate în zona sa de proveniență, părăsită pentru Clujul universitar. Însă avea să mai evadeze acolo o dată, și nu doar către o altă facultate, ci către orizonturi culturale largi, umaniste.
Pentru a înțelege cum și de ce s-a produs metamorfoza. trebuie să ne reîntoarcem la primii ani postcomuniști ai României, ai Ungariei și-ai întregii Europe Centrale. Insist asupra acelei perioade nu doar de răsturnare istorică, ci și de reorientare personală fiindcă reconstituirea biografică ajută la buna înțelegere a Muncii la negru. Valabil în ambele sensuri: la rândul ei, poezia depune mărturie asupra experienței de viață din perioada „cotiturii”, clarificând-o (ceea ce înseamnă că, pe lângă puținele informații pe care le-am obținut direct de la autor, în completarea celor, sumare și ele, accesibile în spațiul public, mă folosesc în această interpretare „biografistă” și de mărturia poeziei).
Să ne imaginăm situația tânărului abia ajuns la majorat în 1990. Tatăl său, miner, se pensionează. Oare să fi lucrat și la Lövéte/ Lueta, unde a existat o veche tradiție a extracției de fier? în Munca la negru sunt menționate etapele de lucru la mina de caolin de la Harghita-Băi și la cea de lignit de la Albeni, în Gorj. Acum, în 1990 – retragerea. Abia în 1997 vor avea loc primele închideri de exploatări subterane cu acordare de „salarii compensatorii”. Soția, mama viitorului poet – casnică, deci fără venit. Familia o duce greu. Țara e zgâlțâită de convulsiile „tranziției” de la dictatură la democrație. Începe exodul spre Vest, spre statele occidentale prospere, unde se poate găsi de lucru pe mai mulți bani decât acasă.
În schița de situație a momentului, nu va fi fiind exagerat să aducem în discuție și „mineriadele” din ianuarie, din februarie și mai ales din 13-15 iunie 1990, când asupra Bucureștiului are loc un asalt șocant, provocat de forțe obscure, probabil din fosta Securitate, poliția politică a statului comunist, dar și din rândurile noilor guvernanți proveniți și ei din „aparatul” vechiului regim, speriați de proiectul de liberalizare bruscă susținut de contestatarii lor. Timp de două zile, pe 14 și 15 iunie, Capitala a fost invadată și terorizată de hoardele de mineri din Valea Jiului, manipulați și instrumentalizați „paramilitar”, dezlănțuiți împotriva partidelor de opoziție, a intelectualilor și-a studenților. Momentul a polarizat societatea românească. Ținând cont de faptul că generațiile tinere erau în mare parte favorabile democrației liberale, ni-l putem închipui pe adolescentul de 18 ani Lövétei din Lövéte, fiu de miner, conectat la tensiunea acelor zile traumatice, răvășitoare. Nu puțini au fost compatrioții, mai ales tineri, care au cerut atunci azil politic în Vestul Europei.
Granițele se deschiseseră după revoluțiile din 1989, dar, pentru ca să ajungi „în Vest”, erau necesare vize de călătorie. Nu se obțineau ușor, era nevoie de o invitație nominală din partea unui cetățean al statului de destinație. Etnicii maghiari au beneficiat de o situație specială: li s-a permis accesul facil în Ungaria, țară și ea fostă comunistă, însă mai dezvoltată în acel moment. Raportul se inversase de-a lungul ultimului deceniu comunist. Până în 1980, așa-numitul „mic trafic de frontieră” (permis și atunci cetățenilor din localitățile limitrofe, deși granițele erau în rest închise ermetic, chiar și între țări vecine comuniste) aducea mai ales unguri la cumpărături în România, care crescuse economic mai rapid după 1965 și-n anii ’70. Tendința s-a inversat apoi, pe măsură ce dictatorul de la București, Nicolae Ceaușescu, a impus austerități greu suportabile, obsedat de ideea de a returna băncilor străine datoria externă a țării. Orientată preponderent spre exporturi cu orice preț, indiferent de prețuri, fie și de „dumping” (adică sub costurile de producție), fără întreținere și investiții, economia națională s-a prăbușit, ca și nivelul de trai. Până în 1990, Ungaria își devansase clar vecina, sigur că departe de dezvoltarea Vestului, dar devenise oricum atractivă și pentru „majoritarii” de la noi, și – bineînțeles – pentru „minoritarii” maghiari, în condițiile în care magazinele din România etalau mai mult rafturi goale decât produse de vânzare.
Cu toate aceste date de viață personală și de moment istoric, junele Lövétei Lázár László, student la Cluj, chiulește de la cursuri și pleacă să lucreze la Budapesta și pe unde se mai nimerește. Se caută forță de muncă necalificată. Dacă e și maghiarofonă, cu atât mai bine! În primii ani postcomuniști, până la noi elaborări legislative, se pogorâse pe pământul țărilor noastre Raiul noilor patroni profitori de situație, zgârciți cu angajații, evazioniști, lipsiți de orice scrupule. Să obții permis de muncă era complicat, așa că mulți unguri ardeleni au lucrat atunci „la negru” pentru asemenea „capitaliști” improvizați: „feketemunka”.
Întors la Cluj și, după absolvirea studiilor universitare, la Miercurea Ciuc, Lövétei Lázár László începe să-și descrie experiența budapestană într-un soi de poeme-„reportaje” (așa le consideră). Suntem în anul 2000. Se va vedea curând silit să întrerupă proiectul: i se detectează un cancer. În fața pericolului de moarte, nimic altceva nu mai contează. Face tratamente. Se operează. Scapă. Despre această mare încercare va scrie, tot în versuri, în amintita carte Két szék között (= Între două scaune, 2005).
Trec alți ani de literatură, de viață de redacție, de poeme proprii și de traduceri. Mai încoace, în 2019, primește o bursă literară de trei ani și se hotărăște să se întoarcă la amintirile din prima tinerețe: renunță la șefia de la Székelyföld și reia munca la… Munca la negru. Avansează rapid. Cum am notat din start, termină și publică Feketemunka după doar doi ani, în 2021. Coperta, preluată acum de ediția românească – o pagină din propriul său pașaport cu ștampile aplicate în anii ’90 la intrările în Ungaria. Titlul – imprimat pe o dungă diagonală care sugerează mai degrabă accesul interzis.
O graniță ușor permeabilă sau una mai puțin prietenoasă, cu controale și ștampile dincolo de care se deschidea o piață a muncii nu tocmai generoasă?…
Recapitulare a unei etape din viață, de-acum îndepărtate, plonjon în trecut, autoscopie retrospectivă. „Poeme-reportaje”. Teribile. Lövétei Lázár László face în cartea sa o relatare crudă, în tușe „negre” și ele, ca să jonglăm cu sensurile calificativului: se aplică și muncii ilegale, neconsemnate nicăieri și nefiscalizate, și descrierii neconcesive a condițiilor mizerabile în care lucrează „clandestinii”, tratați cu dispreț de patroni și de șefi, de grăniceri și de polițiști, prost plătiți, cazați în spații insalubre. Nu e de mirare că protagonistul și-l amintește pe tatăl său întorcându-se acasă de la mina de lignit după „zile de muncă literalmente negre”, negru-negru el însuși: „N-ai văzut în viaţa ta un muncitor atât de murdar (de negru)” (confesiune deghizată în persoana a doua subiectivă).
Subtitlul, „(O lună)” (în paranteză), indică un interval limitat dintr-o experiență mai îndelungată. O sinecdocă sau o litotă: pars pro toto. Oricât de brutal-realiste, oricât de „reportericești”, esențialmente narative, secvențele rămân poematice. Portretele și situațiile evocate sunt decupate în așa fel încât să producă efecte cât mai intense. Reducțiile, elipsele, finalurile retezate sunt alte procedee de densificare a mesajelor. Autorul recurge și la expresivități lexicale fruste, drept care descrierile de personaje, locuri și scene „pot afecta emoțional” (cum sună mai nou avertismentul-standard pe care televiziunile sunt obligate să-l afișeze înainte de a difuza imagini șocante…). Ceea ce nu exclude infiltrațiile livrești, aluziile culturale, citatele din și parafrazele după nume mari ale istoriei literaturii.
Cu aceste trăsături, Munca la negru se așează în descendența unor poeți postmoderni maghiari din Transilvania, de la Szőcs Géza la – să zicem – Sántha Attila și destui alții, alături și de poezia narativ-memorialistică a lui Markó Béla din volumele mai recente (nu din cele mai vechi ale tradiționalistului și-ale sonetistului). Teritorii vecine, obligatoriu de menționat, sunt și poezia germanofonă, de asemenea de-o directețe „reportericească”, a sașilor din Ardeal și a șvabilor din Banat, de la Anemone Latzina, Franz Hodjak, Werner Söllner și Hellmut Seiler la Klaus Hänsel și de la Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner, Rolf Bossert și Gerhardt Ortinau la Helmut Britz și Helmuth Frauendorfer, lângă care pot fi adăugați alți și alți colegi ai lor. Poate că cel mai apropiat reper e cel al volumului lui Johann Lippet Biografie. Un model (publicat în 1980 în limba germană și-n 1983 în traducere românească). Cel mai vast teritoriu conex fiind cel al postmodernilor „majoritari” care au impus de-a lungul anilor 1980 poezia narativă și „biografistă”, în prelungirea unor „pionieri” autohtoni precum M. Ivănescu, Nora Iuga, Petre Stoica, Florin Mugur, Constantin Abăluță și alții. Din generația lansată în deceniul al nouălea, îi putem indica drept epicizanți mai direcți pe Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Mariana Marin sau Andrei Bodiu, cei mai aparent-neutri „realiști” ai primului „val” românesc asumat-postmodern, continuați de numeroși autori din seriile următoare, până azi. În ce-i privește pe colegii noștri de etnie și de limbă maghiară, aș adăuga că ei fac parte și din literatura patriei lor lingvistice (nu uit nici modul special în care, și-n Ungaria, și-n afara ei, „națiunea” e înțeleasă ca identitate transfrontalieră…), așa cum scriitorii sași și șvabi români constituie o filieră extra-teritorială a literaturii germane și, prin imigrare, s-au și integrat în cultura-mamă, fiecare cât și cum a vrut și a putut. Însă se regăsesc cu toții, germani, maghiari, ca și ceilalți colegi ai noștri „minoritari”, vorbitori de alte limbi materne precum sârbo-croata, ceha, rusa lipovenească ș.a.m.d., și-n literatura română, într-o accepție largă, în care idiomul majoritar nu mai este – n-ar mai trebui să fie! – criteriu de apartenență exclusiv.
Munca la negru – în construcții, pe șantiere.
Ironic sau – mai exact – sarcastic, în nota dominantă a întregului, primul text din carte descrie categoria într-un CV de barabor. Ciudatul cuvânt, cu varianta „barabel”, ar fi consemnat într-un Dicționar Etnografic Maghiar și-ar veni „din popularul nemţesc Baurauber/ Adică «figură de ticălos lucrător în construcţii»”. „Rauber” sau „Räuber” înseamnă în nemțește „hoț” sau „jefuitor”, iar „Bau” – construcție, folosit și-n diverși compuși. Vechi de peste un secol, apelativul ar circula încă „în limbajul muncitorilor/ străini din construcţii/ în ultima vreme cu sensul/ De muncitor străin care acceptă orice fel de lucrare”. Precizări terminologice suplimentare: „am fost numiţi şi muncitori necalificaţi la lucrări sezoniere/ de construcţii dar şi lumpenproletari/ Nici dracu nu se mai descurcă”. Detaliile ne aduc înspre situația autorului-personaj-narator, uneori la persoana întâi, alteori disimulat: „baraborii ies din rândurile muncitorilor declasaţi/ în mod special dintre intelectualii decăzuţi”. Poemul-CV, chipurile respectuos, de fapt disprețuitor, e adresat dirigintelui de șantier, cu trimiteri bibliografice la fel de persiflante: Dicționarul… amintit, un poem al transilvăneanului Áprily Lajos (1887-1967) în care e pomenit un „lăţos tăietor de lemne şi aspru barabor” și două foto-albume cu muncitori, mai mult ca sigur compătimitoare față de ei și acuzatoare la adresa celor care profită de pe urma lor, unul realizat de un fotograf ungur și publicat la Budapesta, celălalt – al unui brazilian, editat în America.
Urmează o secvență cu o marcă de detergent în titlu, Tide: despre precaritatea amintirilor traumatice, care nu se pot – totuși – „spăla” („Păcat că Tide-ul nu curăţă amintirile”). Vasăzică, după ce fusese precizată categoria umană și profesională de care se va ocupa cartea, e schițată și „specia” literară, tipul de discurs: memorialistica traumatică. Poematică, tăiată-n versuri, vezi bine!
Preliminariile sunt completate de un Beton. În loc de ars poetica, unde sunt avansate, tot „oblic”, parabolic, premizele construcției cărții. Peste ani, tatăl (autorul) se joacă de-a șantierul cu băiețelul său de cinci ani, care n-are cum să înțeleagă că sunt astfel resuscitate amintirile muncii „la negru” din junețea maturului. Rețeta amestecului produce acum un „Beton-joacă”, însă noi simțim că părintele-povestitor rememorează viața dură de pe șantierele reale, căci „Betonul nu-i poezie”. Totuși, anumite indicații de compoziție din rețetă, gen „găleata să nu fie prea mare” sau „Betonul poate să rămână un pic mai moale”, sunt formulate foarte aproximativ, „Fix ca în poezie”, ceea ce sugerează omologia dintre construitul concret și cel textual. „Poezie-reportaj”, dar cu autoreflexivități deghizate narativ și livrate „în loc de ars poetica”…
De-aici încolo – secvențe preponderent portretistice, începând cu cea evocatoare a tatălui-miner, deja amintită: Muncitor la negru. Vor mai fi presărate ici-colo confirmări ale statutului „biografist” al cărții: autorul e mai întâi student la o facultate inginerească („Ai susţinut cu succes examenul la facultate din studiul/ materialelor ecuaţii diferenţiale matematici speciale”), apoi trece la Filologie, probabil în combinația Maghiară-Română (de unde consemnarea antifrastică: „în urmă cu circa un an ai susţinut şi tu pe jumătate beat/ examenul de restanţă la dialectele limbii române”).
În Iubire se împletesc mai multe fire reale și imaginare: drumurile în Ungaria la muncă, dragostea pentru viitoarea soție, un film al fraților Taviani, vulgaritățile unui șef de șantier și-ale unor povești de viață cu trădări și disperări, fantasmele unui sas care-i ia pe tinerii autostopiști îndrăgostiți în mașină, ca-ntr-un „road movie est-european”, după ce ezitase, temându-se că băiatul ars de soarele de pe șantiere ar putea fi țigan…
Lali din Lali e șoferul pensionar, ungur-ungur, al unui camion încărcat de el, muncitorul-poet-evocator, Loți (Laci sau Lați), și de ceilalți muncitori la negru, considerați „români”, deși etnici maghiari (temă la care revin deîndată).
În Piulițe-fluture sunt colecționate alte vocabule tehnice, denumiri de unelte necunoscute „novicelui” care trebuie să învețe nu doar ritualurile de muncă ale „sectei”, ci să se și inițieze în limbajul necunoscut al construcțiilor, al materialelor și sculelor de șantier: „șuruburi simple cu cap de ciocan”, „piuliță-fluture”, „cofraj”, „tiplu” sau „diblu”, „șpaclu” sau „mistrie” („Înveţi de zile întregi limbajul”). Totul – recuperat acum ca-ntr-un insectar, dacă citim la figurat denumirea piuliței titulare.
În alte secvențe – portrete de șantieriști de toate felurile, un Imn către o lopată construit ca o bășcălie la adresa rugăciunilor creștinești, o transpunere a realității La Liliputan sau, la finalul cărții, „aici în Liliputan”, pe urmele lui Jonathan Swift, inventatorul lumilor alternative, între care cea a pigmeilor, Liliput-ul descoperit de Gulliver-călătorul. O Ungarie șantieristică „mică”, smochinită moralmente, ca o țară de pitici (sub)umani.
Deși dominant rămâne discursul sarcastic, aspru, colțuros, referințele culturale se tot adună: reluări mitologice, parabole biblice, trimiteri la texte literare ori la filme. Până la colosalul Gulaş cu cartofi, poem-piesă, pus pe replici versificate, despre pregătirea cinei de către șantieriștii clandestini, cu alte două nivele suprapuse: evocarea răscolitoare a foametei de pe vremuri, din război și de mai încoace, despre care vine vorba în pălăvrăgeala altfel mitocănească a personajelor, și tiradele Primului muncitor (autorul!), care le citește celorlalți, carnavalesc și totodată cinic-disprețuitor, nici mai mult, nici mai puțin decât parodicele rețete culinare vrăjitorești din Macbeth, piesa lui Shakespeare (preluate în traducerea românească din versiunea lui Ion Vinea)!
Și tot așa, cu o Egipteană, un De profundis și mai multe „studii de cap”, adică tot portretistice. Mereu în alternanțe de existență crudă și reverii livrești, de limbaj al realității brute și brutale, cu agresive oralități vulgare, dar și cu aluzii la o serie întreagă de poeți, majoritatea maghiari, plus Baudelaire, Nerval și alții. Chiar dacă secvențele șantieristice sunt alese doar dintr-o lună, acolada se extinde și spre trecut, spre scene recuperate din memoria afectivă a copilăriei, precum și spre viitorul scrierii cărții, de unde autorul privește când spre lumea din jur, când înapoi, amestecând planurile temporale, cu subtile efecte nostalgice.
Între poemele „propriu-zise” sunt intercalate și numeroase Viniete culese cu litere cursive („italice”): secvențe orale sau monologale, de cele mai multe ori crochiuri portretistice din care se deduce drama omenească toată, cu câte un moment tragic care te înmărmurește (un „cumătru” se spânzură, bunăoară…). Sau cu un diagnostic drastic aplicat șefilor: „Târfa asta de lume n-a mai văzut/ Capitalişti aşa de mizerabili”. Sau cu alte referiri acide la religie, și la textul biblic sau la rugăciuni, și la cucerniciile exhibate, de felul pelerinajului anual, de Rusalii, de la Şumuleu Ciuc…
Aș mai insista câteva clipe asupra a două teme deja semnalate: cea autoreflexivă și cea identitară.
Întrebarea dacă aceste „felii de viață” sunt sau nu poezie/ literatură plutește peste tot prin aer și revine în diverse formulări efective. E problema „clasică” a așa-numitului „naturalism”, care a și lansat sintagma „feliilor…”, rămânând bine-mersi în istoria literaturii și răspunzând astfel dubiilor de-atunci, de oricând. Încă din Tide aflăm că autorul a ținut și un jurnal pe vremea când muncea la negru. Sunt – oare – notele zilnice din tinerețe și versurile evocatoare de-acum literatură sau nu?: „Ai ţinut jurnal/ Poţi să şi citezi din el/ Oare a mai avut vreun muncitor necalificat răbdarea de a ţine/ jurnal după descărcarea unui vagon de azbest ondulat/ Este oare posibilă o (re)amintire literară «obiectivă»/ sau fiecare amintire se transformă de îndată/ ce se aşterne pe hârtie în literatură?”. Autor – de pildă – în volumul său Zöld (= Verde, 2011) de egloge în hexametrii cultivați de Teocrit și de Virgiliu, unele dintre ele dramatizate, „pe roluri”, sau de sonet shakespearian pornit chiar de la un vers dintr-unul compus de marele Will (XXII), Lövétei și-a modelat în Munca la negru, dintr-o materie clisoasă, murdară, din viața lumpenă, „din bube, mucegaiuri și noroi”, o cu totul altă formulă poetică, în care intră și punerea ei în cauză, dubiul continuu. Prelungit și-n alte locuri, de pildă într-un text din 2011, Ce va fi cu tine, adresat fiului său: „îţi spun, nu-i poezie ceea ce scriu,/ ţie n-o să-ţi scriu poezie niciodată,/ şi nici această non-poezie nu ţi-o scriu ţie”, cu ulterioare reverberații în „această non-poezie” și, din nou, „în această non-poezie” (traducere de același Kocsis Francisko). Iarăși autoironii antifrastice despre o manieră poetică de-o autenticitate acroșantă, densă, copleșitoare.
Cât despre tema identității etnice… Ea e încriptată în conturul zimțat al muntelui de-acasă, splendid descris în Harghita cristata, transpunere improvizată a „Harghitei crestate” într-o simili-latină, „ca să sune mai elevat”: „De tare de mult n-a mai fost atât de frumoasă Harghita/ Spui cu voce gâtuită/ Fix de o lună n-ai văzut-o/ O lună de zile nu-i chiar aşa de mult timp/ Acuma te bucuri totuşi/ Adică te bucură muntele/ Mai ales aşa că-i într-adevăr frumos” etc. – după absența de o lună anunțată în subtitlul cărții (poate din 1996, an menționat în câteva poeme).
Până acolo, e semnalat din când în când paradoxul tratamentului de care au parte maghiarii din Transilvania în Ungaria, unde sunt considerați „străini” și uneori li se și spune „români”, încât într-un poem sunt menționați „consângenii mei/ Maghiari (citeşte: români)”! Un personaj dintr-o „vinietă”, om simplu care a simțit schizoidia și dramatismul celor două ipostaze, zice: „aici bozgor şi acolo român”. Iar la final, într-o Vinietă de rezervă, la întoarcerea dintr-un alt stagiu de muncă în Egipt, unde se declanșase „primăvara arabă” din 2011, cu mari pericole, vocea naratoare notează la aterizarea la București: „Eu am sărutat zău aşa/ Binecuvântatul pământ natal românesc”. Nuanțe prețioase într-o discuție neșablonardă despre „raporturile interetnice” din patria noastră comună.
Tușe finale:
Lövétei Lázár László e un poet curajos și impetuos, dovadă atacul frontal din Munca la negru asupra unei tematici incomode, aparent „neliterare”. Descriptor de trăiri crâncene și scotocitor prin straturile de limbaj corespunzătoare, își construiește – de fapt – atent cartea, aproape muzical, cu motto-uri și inserturi-„viniete”, gradându-și efectele, rotunjind la final o imagine a biografiei recuperate idealistic prin revenirea în „Harghita cristata”. Încât putem spune și despre el, ca despre atâția artiști sfidători, că e un sentimental disimulat, un „dur” care lasă mereu să i se întrevadă sensibilitatea. Trecut prin experiențe-limită, s-a dezvăluit ca om profund și a devenit scriitor de anvergură.
O surpriză – spuneam – pentru noi, cititorii români necunoscători de maghiară. Un poet adevărat, puternic, impresionant. De reținut numele lui Lövétei Lázár László!
(Postfață la Munca la negru de Lövétei Lázár László,
în curs de apariție la Editura Pro-Print, Miercurea Ciuc)