Oricât ar căuta și ar scotoci cineva după numele Ivan Cosma nu-l va găsi nicăieri, doar în romanul Crime la Elsinore (ediția a treia, definitivă, editura Neuma 2022), semnat de Horia Gârbea. Adevărat, crimele la care face referire scriitorul sunt altele, mult mai puțin sângeroase, mult mai puțin înspăimântătoare și care, de fapt, dacă ar fi aruncate în fața publicului la ore de maximă audiență, nu ar strânge mai multă atenție decât un banal furtișag de pe linia unui autobuz STB cu traseul prin cartiere rău famate. În fapt, singura victimă reală din paginile romanului este însuși teatrul, titlul volumului reprezentând un proiect dramaturgic de mare amploare al personajului principal, „un colaj din toate crimele premeditate și sinuciderile accidentale din operele lui Shakespeare”, proiect care ar fi lăsat întreaga Europă cu privirea buimacă de uimire. În realitate, Ivan Cosma nu este altceva decât un impostor grotesc care-și ascunde lipsa de valoare și-și construiește meticulos mitul de regizor de talie universală la Teatrul Național „Străbunul Dromichetes” din Călărași. Modificând piesele cu de la sine putere și fără intenția de a demasca, pe model hamletian, vreun Claudius, „când voia să pună în scenă un Shakespeare parcurgea atent capitolul respectiv din «Povestiri după piesele lui Shakespeare» de Charles și Mary Lamb, într-o ediție ilustrată pentru copii. Odată prinsă acțiunea, o reprezenta ca pe un scenariu de film polițist în care intercala, pentru derutarea adversarilor, fragmente alese absolut la întâmplare din Molière sau Euripide”.
În fapt, temele pe care le alege autorul nu reprezintă nimic nou sub soare, mai ales dacă dăm crezare ipotezei că în literatură s-a scris și s-a spus totul – într-o societate găunoasă din anii de final ai secolului XX, tipologia încoțopenitului care a driblat sapa și își construiește o imagine poleită, strălucitoare în ochii mediocrității înconjurătoare. Și, chiar mai mult, tipologia individului care din nimicnicia amenințătoare să-i devină stigmat ajunge canalie în numele visului, în hotărârea împlinirii lui și în goana nestăvilită de a-și satisface foamea de grandoare personală.
Alături de „tartorul” Ivan Cosma apar și alte personaje care mai de care mai pestrițe, în multe locuri ilare, în altele dezgustătoare, toate fiind, așa cum se menționează în textul de pe coperta a patra, „negative, atinse de viciu și de nebunie, de orgolii sterpe și incompetență absolută”. Acesta este, în realitate, unul din punctele forte ale romanului, autorul construind un cadru crepuscular în care nu apare nicio rază de lumină, niciun personaj pozitiv, niciun Bruce Willis armagedonian, nicio speranță de salvare sau de final fericit caracteristic doar Hollywood-ului. Dacă, însă, spectrul disperării sigure poate fi îndulcit de senzația morții cu zâmbetul pe buze și cu hohotele de râs adânc împlântate în stomac, din nou se poate spune că autorul și-a îndeplinit scopul urmărit. Gil Motancea, profesorul cu alură cabalină hotărât să devină un Al Pacino de Dunăre cu emfatica replică, aproape memorabilă, transformată din „crapă, bestie” în „crapă, bă!”, poate un răspuns concis la dilema shakespeariană „to be or not to be”, actorul Iacint Manoil, antitetic lui Brad Pitt sau Johnny Depp, care impresionează femeile prin urâțenia lui, Camil Deleanu, inginer hârșit pe șantierele patriei ajuns primar al Bucureștilor, care sponsorizează din fonduri publice elucubrațiile lui Cosma, toți stârnesc repulsie și în același timp râs molipsitor prin absurdul pe care-l întruchipează.
Dacă în fața scenelor nu ar fi fost prezent mai mult dezinteresul decât publicul, cu siguranță fantasmagoriile pe care le reprezintă Horia Gârbea ca piese de teatru ar fi devenit o formă nouă de rezolvare a problemei suprapopulării lumii, arme de distrugere în masă și, de ce nu, de genocid cultural. Ceea ce ar fi făcut invidios orice criminal în serie, poate chiar pe tătucul Stalin, pentru care moartea devenea doar statistică. Însă, întrucât „în sălile de teatru sufla un crivăț urlând a pustiu”, victima certă, căreia i se poate elibera certificatul de deces, rămâne Thalia, bătută, violată, mutilată de mastraponții care în virtutea libertății obținute la sfârșitul secolului trecut se comportă cu arta teatrală asemenea unui Ted Bundy cu vreo tânără abia trecută de vârsta majoratului.
Citit mai în profunzime, Crime la Elsinore oferă o surpriză și pentru cunoscătorii mai de seamă ai lui Shakespeare. Ei vor regăsi trimiteri la personajele hamletiene, în această direcție, ca exemplificare, putând fi menționate personajele feminine Paloma și Alunița care prezintă identificări evidente cu Gertrude, iubita unui uzurpator lipsită de dilemele morale provocate de fornicație în perioada în care bărbatul de dinainte zace pe catafalc, în groapă proaspăt săpată sau pe patul de spital fără să-i ducă cineva portocale, respectiv cu Ofelia, o tută neinstruită bănuită, la sute de ani distanță de la scrierea lui Hamlet, de erotomanie. Inclusiv în modul de exprimare, autorul respectă misoginia atribuită lui Shakespeare, aceea care a fost invocată pe alte meleaguri, pe lângă alte motive, ca îndreptățire pentru eliminarea dramaturgului din programa de studiu a unităților de învățământ.
Mai mult, limbajul folosit de Horia Gârbea este unul modern, proaspăt, sprințar, fluent și, în destule rânduri, fără perdea, potrivit complet cu libertatea caracteristică lumii teatrului. Vulgaritatea, însă, nu este deranjantă întrucât nu e forțată și nu e împinsă la rangul de bravadă. Dimpotrivă, este potrivită textului, utilă și adaugă valoare umorului de care mustește volumul. Un umor pe alocuri trist, un haz de necaz care rămâne plăcut în loc să se transforme în cruntă depresie. Înfrângerea, sub o lună încă nedevenită plină, o recunosc pe treptele teatrului până și personajele lui Shakespeare ce „așteptau mute (…), ca niște școlari veniți la examen”. Clar, nu animate de dorința de a demasca vreo crimă, mai degrabă dezamăgite că Ivan Cosma rămâne triumfal pe scaunul de regizor în loc să fie închis pe viață sau pus la priză, pe scaunul electric.
Horia Gârbea, Crime la Elsinore, ediția a treia, editura Neuma, 2022