cronica literară
MIRCEA V. CIOBANU

Reinventând timpul sau Până ajunge blitzul la țintă…

Articol publicat în ediția 1/2023

Parcă nu ar trebui să mă plâng pe destinul de critic, autor de cronici literare (care se hrănește doar cu tipărituri proaspete și, prin înțelegere cu revista: de producție autohtonă), de vreme ce la Chișinău fabrica de poezie/ proză/ eseu nu își reduce turațiile nici în vreme de criză. Dar vine un timp al alegerii și lucrurile nu mai par atât de optimiste…

Angajat, de câțiva ani buni, să scriu despre aparițiile editoriale recente ale basarabenilor, am descoperit că nu e deloc simplu să aleg cele 10-12 cărți pe an, care să-l intereseze pe cititorul din țară (fără să-mi fi propus acest scop, îmi iese un fel de canon anual al cărților ce și-ar merita locul pe raft, alături de tipăriturile confraților regățeni). Nu o spun dintr-o modestie provincială exagerată, dar nici dintr-o exigență ieșită din comun, e doar o încercare, de fiecare dată, de a prezenta acele (proaspete!) oferte editoriale care să nu-l dezamăgească pe cititorul care, eventual îndemnat sau ghidat de propunerea criticului, va deschide cartea. Este motivul pentru care sunt mai generos (uneori, repetitiv) cu autorii cu adevărat interesanți (chiar dacă au mai fost prezentați publicului cititor) și mai reticent la cărțile unor nume proaspete de confrați de condei, care însă rămân în umbră, vina fiind, desigur, a gustului subiectiv al subsemnatului.

Scriu aceste rânduri în preajma Zilei Naționale a tuturor românilor, constatând, cu un nedisimulat optimism, că pe segmentul performanțelor literare/ editoriale indubitabile suntem parte a unui spațiu valoric comun, al Țării Literelor Românești. Dar și constatând că mai avem multe restanțe și discrepanțe valorice.

Arcadie Suceveanu e poetul cu care îți e ușor să ieși în lume. Șlefuindu-și măiestria la școala parnasienilor (pe de o parte, un fel de neo-clasiciști, ripostând dezmățului romantic, dar pe de alta proiectând, prin discipolii-pasageri de genul unor Baudelaire, Mallarmé sau Verlaine, un parcurs nu doar modern, ci de-a dreptul modernist), A. S. s-a impus mai întâi ca un anti-romantic antisentimental. Un melancolic rațional, saturnian desăvârșit, identitate confirmată și prin poemul care deschide noul său volum, Terasa galbenă: „Eon, eon sunt,/ eon în inelul lui Saturn” (Perle și scoici). Și tot aici, după emanația particulelor divine, ca o reverență făcută unui alt model al său, Valéry, un mesaj din lumea pură a poeziei, de după „despărțirea de sine”: „v-aș putea trimite perle și scoici/ din Cimitirul marin”. Poezia este dedicată lui George Meniuc, poetul basarabean cu școala făcută la interbelicul (modernist) românesc, iar finalul prefigurează întoarcerea la origini, ca aflare a suportului solid al existenței: „Încet, am devenit ceea ce am fost, melcul ce, după o scurtă absență,/ își află, din nou, cochilia”. Or, parnasian mai înseamnă și asta: replică antiromantică… prin revenirea la formulele eterne. Iată un așa neo-modernist ciudat, pe care critica literară derutată nu putea să-l definească altfel decât postmodernist.

Două „terase” sprijină temelia acestei construcții poematice: una e Terasa galbenă, poemul care a dat titlul cărții („Aici e aici sau aici este/ dincolo? –/ îndrăznești să întrebi, în timp ce/ Viermele miop și foarte verde te conduce spre/ terasa galbenă (zisă și tunelul oranj – trimiterea la poemul lui Stănescu este evidentă, n.m. – mvc),/ făcându-ți semn să vorbești mai încet:/ «Să nu se încrețească oglinda/ de partea cealaltă…»”). Alt contrafort îl constituie poemul BUS (Terasa „La scriitori”). BUS este „Barul Uniunii Scriitorilor”, abreviere cunoscută inițiaților pe parcursul mai multor decenii, ca loc de polemici, simposioane, sindrofii de sfârșit de săptămână ale celor din sfera de influență a literelor basarabene: scriitori tineri și consacrați, cititori, artiști, intelectuali, dar și stâlpi de cafenele. Sacru și, totodată, păgân, locul e sfințit nu atât de licorile bahice, cât de prezența unor spirite înalte. Aceste două terase alăturate în carte au ca pandant o a treia, în care se întâlnesc spiritele imediate ale literaturii din Basa, personajele etern opozante pe scena bătăliei cărților din Chișinău, „martirul de profesie” și „fracturistul” (spre deosebire de primul, acesta are nume: D.C.), personaje ale Istoriei deschise… a lui Cimpoi, fapt fixat ironic și în finalul acestui poem (cu un titlu explicativ-narativ, Polemică postmodernistă dintre predinozauri și postdinozauri): „brusc s-a pornit iarăși vântul!/ Dar mai închideți/ această mult prea deschisă/ istorie!”

Despre spectaculoasele sindrofii scriitoricești, ca și despre nu mai puțin faimoasele localuri – din toate orașele unde se întâlnesc minim trei literați – s-au scris biblioteci. Despre aceste tabieturi, la Chișinău, cea mai memorabilă pare pastila (de leac) a lui Eugen Lungu, intitulată Barul cu elogii. Or, nu pentru beții se adună oamenii acolo… „Vinul te face generos nu numai la palavre, ci și la elogii. Acum încep vorbele mari, laudele crețe, cu zulufi aurii. Convivul adaugă în talent ca fătul din poveste în ani. Un opuleț cât un sfrâncioc devine mare operă, o înfloritură de condei – stil, iar un gândăcel mai răsărit idee profundă. Măgulit, elogiatul se topește, leșină de extaz ca sfânta Tereza din marmura lui Bernini.(…) Asta e clipa cea mare a serii: spune-i unui autor că l-ai citit și că ți-a plăcut și este al tău – îl poți împături și-l poți lua cu tine în buzunar.” Tabloul are și reversul său, dar acesta iese din perimetrul terasei: „Îl vei purta în buzunarul de la piept până vei afirma contrariul. Atunci vei afla ce forme monstruoase poate lua uneori o inocentă băsmăluță!” Dar să nu ne înecăm în digresiuni…

Poemul despre BUS al lui Arcadie Suceveanu nu este o radiografiere poetică a fenomenului barului/ terasei, ci, mai curând (fără a abandona, totuși, acest subiect), un panteon profan, personajele invocate fiind scriitorii trecuți la cele veșnice, (re)veniți în spațiul sacroprofan „în prima săptămână după Înviere”. Ce mai surprinzătoare și ce mai palpitantă amintire despre scriitori, decât prezența lor – vie, da! – în neoficialele și nemuritoarele simposioane, evocând sensul primar al acestui grecism. Toți cei plecați sunt „bucuroși să revină,/ pe cât se poate,/ în enigmatica și dulcea/ terestritate”… deoarece „li s-a urât viața prin dicționare,/ sunt dornici să citească poezii pe viu…” George Meniuc vine, firește, „din Itaca românească”, iar Serafim Saka, nonconformistul, are plină tolba cu replici acide: „Meseseriși (de la MSSR, abrevierea rusească pentru Moldova sovietică – n.m., mvc), sămănătoriști,/ deghizați în unioniști!/ va trebui iar să-l chemați pe Marx, să vă îndulcească ceaiul –/ că uite, v-a plecat, s-a duuus/ tramvaiul”. Parada va continua cu bucovineanul Ion Vatamanu, cel care vine la braț cu Walt Whitman și Robert Frost, poeții americani din care a tradus masiv. Având în vedere și trecutul de deputat al lui Vatamanu, A. S. îi promite – „cu trimitere la Nichita, desigur, și – la «președintele Baudelaire»” – că-l va vota și la următoarele alegeri „la cele de-aici și la cele din cer”. Cartea e doldora de referințe culturale, în primul rând, literare: podul Mirabeau (avându-l responsabil de siguranța acestuia, bineînțeles, pe „infanteristul Apollinaire”), casa de pe „avenue Émile Zola”, unde locuise Paul Celan, apoi „un Kamadeva de neon călărind/ pe un papagal de neon”, „un mic Montpellier de soare și impresii”, „râul lui Heraclit”, „omuleții lui Magritte” (care „apar de niciunde”, „între somn și trezie”), Veneția (cu piața San Marc, cu Canal Grande, dar și cu sonetul eminescian, ca unul dintre personaje), bietul Yorik…

Dar această brodare cu firele trecutului (glorios) literar – jocul amintind de zilele de-aur a scripturilor din Epigonii – este doar însăilarea construcției, de o manieră aproape religioasă (religie, la originile sale latine, trimite deopotrivă la relectură și reconectare). Jocul detașat ironic e construit cu fire de capron modern, trainic și în același timp transparent, etalând jocul, nu speculându-l în alte scopuri… Panteonul acesta teluric, alias masa de pomenire a predecesorilor, e, cum spuneam, un fel de Epigonii (partea I, versiune postmodernă), cu (re)constituirea canonului literar Suceveanu: Mihai Ursachi, Matei Vișniec (Corabia lui Matei Vișniec), Lenau (Un link de la Lenau), Paul Celan (Lebăda neagră Paul Celan), Baudelaire (fie „președintele Baudelaire”, fie, altă dată, invocând Albatrosul acestuia), Dali (alături de Mureșan: „purtam cu toții mustața-scripete a lui Dali/ și veseli ne fotografiam cu pălăria alcoolică/ a lui Ion Mureșan…”), amestecul de opere, personaje, scriitori și epoci fiind marca ecumenică a proiectului poematic: „nu lipseau – poemul din care citez (nota mea, – mvc) se numește „Vânătoare în delta Dunării” – nici Enchidu, nici Hemingway, nici bunul Nichita (de la el învățasem pe rând din câte fragmente se compune pușca”)

Penultima carte de poezie a lui Arcadie Suceveanu, Ferestre stinse de îngeri, un florilegiu de elegii scrise la moartea mamei, anunța – se părea – o abandonare a jocurilor teatral-postmoderniste în favoarea lirismului pur, primar, doinaș-elegiac, al poeziei de începuturi. Terasa galbenă, pur tehnologic e mai curând o revenire la jocurile poetice superioare, deopotrivă barbiene și dimoviene, un soi de ludic-postmodernist Biedermeier, doar că prin structurile oferite și prins substanța lirică evocatoare, poetul continuă broderiile elegiace, iar, în registrul artefactului postmodernist, evocările pioase fiind înrămate în parafraze ironice. Un joc re-combinatoric cu literatura (și cu literații), un joc de-a literatura, de-a reciclajul (ecologic) postmodern.

Parafrazele sunt recognoscibile fie prin trimiterea explicită la sursă, fie prin modernizarea imaginii, ca într-o oglindă, irefutabil deformată, a timpului: „Până ajunge blitzul la țintă/ chipul îmbătrânește,/ fața se umple de riduri”, iar în final, niște clasice și – se părea – inamovibile imagini eterne, precum, de exemplu, La steaua, redesenată pe un ecran literar: „Până ajunge blitzul la țintă,/ prologul cel tânăr ajunge-un/ bătrân epilog”. QED.

Paradoxul Suceveanu: pe de o parte, pe cărțile sale poți demonstra ce înseamnă evoluție a poeziei (unui autor), în pas cu timpul, cu timpurile (și cu timpii propriei respirații și sensibilități), iar pe de alta, autorul e unul dintre poeții cei mai recognoscibili, în fiecare poem, în fiecare secvență, dovada nu doar a unui stil, ci și a unei poetici. Așa cum îl recunoști ușor pe Topîrceanu, pe Minulescu, pe Barbu, pe Vișniec, îl vei deduce din vers și pe Suceveanu: „– Unde ții calea, navigatorule?/ – Spre Steaua chimerică, spre insula Silogismelor… Acolo, acolo,/ vom întoarce râul lui Heraclit îndărăt/ și vom reinventa timpul…”. Universul re-creat de el având întotdeauna resorturile bine plasate, explicite, într-un final, cu detaliile tehnice afișate, pentru cei care îi vor testa durabilitatea: „…vom desface, ca pe un ac de ceasornic (subl. mea, – mvc),/ râul lui Heraclit/ și vom reinventa timpul”.

Arcadie Suceveanu, Terasa galbenă,
Editura Arc, 2022, 136 pag.