Cine a trecut prin curiozitatea studiului limbilor, inclusiv străine, știe la perfecție ce înseamnă o traducere și ce e aceea o retroversiune. Deci, traducerea este DIN limba străină. Pe când retroversiunea, care, în fond, e tot o traducere, dar în sens invers, înseamnă echivalarea unui text, printr-o exprimare cât mai aproape de sensul originar, din română ÎN limba străină.
În lumea artelor, două întâmplări deosebite au reținut atenția cronicart-ului, la finele anului trecut: Simpozionul de sculptură monumentală (Ploiești, ediția a 5-a) și generoasa retrospectivă Florin Niculiu, de la Galeriile „Cornel Florea”, ale Fundației Jean-Louis Calderon.
Recurgând la un experiment, adică folosind paradigma de natură strict filologică expusă mai sus, am așezat cele două evenimente într-un raport de simultaneitate a opoziției, pe principiile unui oximoron, însă unul aproximativ. Primul eveniment mi s-a părut că ține de traducere (și chiar vom traduce în limba artelor sensul sculpturilor din acea tabără de creație), în vreme ce al doilea, adică expoziția de pictură, poate fi asemuit (și) unei retroversiuni (fiindcă trebuie să cunoști „codul”, ca să poți „traduce” tablourile în limbajul lui Niculiu).
Așadar:
Fertilizare în marmură (Traducere)
Avem de-a face cu o inițiativă care poate deveni exemplul peremptoriu că un oraș se poate trezi dintr-o somnolență ce părea eternă. Ploieștiul, înghesuit de o mentalitate retrogradă, ani de-a rândul, în paradigma culturală numită „prea aproape de Capitală”, are, de cinci ani încoace, o șansă extraordinară de a deveni un reper al artei monumentale. Șansa este concretizată prin proiectul Muzeul în aer liber de Sculptură Monumentală Ploiești, propus de Asociația Culturală 24.ph.arte. Sigur, mai sunt multe detalii de perfecționat la acest parc de 55 ha, dar, cel puțin din punctul de vedere al ideii proiectului, spațiul pus la dispoziție de Primăria Ploiești nu pare departe.
După cinci ediții ale Simpozionului, experimentul de a asigura locului o consistență peisagistică remarcabilă se poate considera că a fost un succes. Un succes care însă trebuie continuat, pentru ca Ploieștiul să devină un punct de referință al sculpturii monumentale, de reală anvergură europeană. Timp de patru ani, autorii (români și străini) au donat Municipalității lucrările efectuate în timpul celor patru săptămâni cât ține, de regulă, Simpozionul, astfel că astăzi, interesul de a vizita acest parc a crescut și prin această componentă artistică.
Protagoniștii-invitați ai ediției a 5-a, care a avut drept comisar pe Alice Neculea, director adjunct la Muzeului Județean de Artă Prahova, au fost trei artiști de mare calibru ai sculpturii monumentale românești: Maxim Dumitraș, Petre V. Mogoșanu și Constantin Ținteanu.
Maxim Dumitraș este binecunoscut atât în spațiul muzeistic (este inițiatorul și sufletul viu al Muzeului de Artă Comparată din Sângeorz-Băi, una dintre cele mai spectaculoase atracții muzeale din nordul țării), cât și, mai ales, în lumea sculpturii în piatră (e printre puținii care se încumetă să se ia la „harță” cu stânca, indiferent de sorgintea ei, marmură, bazalt, granit, andezit sau alabastru!). Lucrările lui au ceva lăuntric, o sinteză genuină între, pe de o parte, sensibil, delicat, fragil, gingaș și calin – care țin de semantica intrinsecă a oricărei opere de artă capabile să declanșeze reacția cathartică și, pe de altă parte, forță, putere, vigoare, energie și vitalitate – care, toate, țin strict de tăria pietrei. Echilibrul dintre cele două însușiri îl duce pe Max Dumitraș pe culmile înțelegerii totale a operei sale. Practic, sensul devine volatil, lilial, eteric, părăseşte volumul concret al lucrării şi intră în stadiul de esenţă a exemplarităţii. Indusă, cu bună ştiinţă, de autor, care se consideră pe sine – fără ostentaţie sau orgoliu ieftin – replica în viu a marelui ordonator al Universului. Un demiurg, în felul său.
Cariatida lui (căci chiar așa se numește lucrarea, Cariatidă) are, pe lângă binecunoscutele note specifice ale lui Dumitraș (alternanța dintre corodat și șlefuit, albastrul rupt parcă din cerul de Miazănoapte al baștinei sale, trucuri grafice ca niște rune ce povestesc întruna, incizii neașteptate în marmură, precum niște semne ciudate sau, nu în ultimul rând, eleganța formei căreia nu-i găsești nici cea mai mică urmă de imprevizibil), deci, lucrarea mai deține un atribut. Ea este parte a unui ansamblu pe care artistul l-a realizat în cele trei participări la acest simpozion, un triptic pe care l-a denumit Drumul luminii și al umbrei și în care descoperim o formă de inteligență astuțioasă. Două dintre lucrările anterioare, prin ferestrele și fantele gândite încă de la început, dețin o relație privilegiată cu lumina soarelui (ceva ce amintește fie de piramidele aztece, fie de menhirele din Bretagne sau dolmenele megalitice din Stonehenge). Apoi, urma de lumină, atunci când e soare, baleiază pe pământ, pe o platformă de piatră în arc de cerc, creând astfel un discurs concret-spațial cu o conotație spirituală, inefabilă, imponderabilă. Culoarea albastră a acestei fâșii – nu e greu de ghicit – aduce, de fapt, simbolic, cerul pe pământ.
Aceasta mi se pare a fi una dintre marile capacități potențiale ale Simpozionului de Sculptură Monumentală: operele realizate de-a lungul anilor nu trebuie să rămână izolate, risipite ici-colo, ci ele pot să devină ansambluri. Repetarea prezenței unora dintre artiștii „înaintași”, spre a-și putea realiza un discurs complex într-un spațiu unitar, poate deveni baza unei realizări muzeale și peisagistice de o excepțională valoare, nu doar pentru spațiul românesc, ci și cu rezonanță mondială. Totul rămâne însă la latitudinea organizatorilor, dacă sunt în stare să repete „experimentul Max Dumitraș”.
Lucrarea lui Petre V. Mogoșanu, deși se numește destul de prozaic Schimbarea infinită (la modul mucalit, consider că artiștii, mai ales sculptorii, ar face bine să-și aducă fiecare câte un copywriter, ca să le dea sugestii pentru titlurile lucrărilor!!), intră într-un alt registru decât cel al lui Max Dumitraș. Este o exegeză lirică despre spațiu. Un eseu poetic despre fizica torsiunii, de o plasticitate uluitoare, realizată în materia grea, masivă, solidă și robustă a marmurei. Aici, capacitatea lui Petre Mogoșanu de a transcende spațiul și de a-l plasa în alte coordonate de agregare este realmente ieșită din comun și, tocmai de aceea, extrem de provocatoare. Ceea ce pare în debutul actului privirii a fi o entropie estetică – adică o anume stare de dezordine, de repartizare fortuită și disciclică a elementelor din care, de regulă (dar, din păcate, nu întotdeauna!) se naște opera de artă – devine, prin intervenția creatoare (ba, am putea spune salvatoare!) a lui Petre Mogoșanu o performanță. Forma torsionată și derutantă, un fel de trup răsucit, dar fără conotații antropologice (interesant este că apare la privitor o anumită neliniște, căci nu știe unde să se așeze mai bine, spre a da o coerență acceptabilă și agreabilă formei pe care o vede), conturează imediat o ipoteză „de lucru”, dar care este numaidecât exclusă, odată cu schimbarea unghiului de vedere. Și tot așa, la fiecare mișcare a privirii. Practic – poate tocmai de aceea lucrarea este numită Schimbarea infinită – ceea ce reușește artistul este să propună o infinitate de conjecturi prin care poate fi decriptată izbânda sa. E un experiment de, dacă se poate spune așa, fertilizare în marmură! Apoi, poate spre a împlini intenția autorului cu realizarea concretă a lucrării, toată dinamica spațială se desăvârșește printr-o polisare perfectă a formei (oprită temporar, cu viclenie, la „subțiorile” torsului, de zone mici de rugozitate, parcă spre a poticni deliberat orice raționament înspre perfecțiunea renascentistă!), o șlefuire extrem de migăloasă, cu irepresibile tentații tactile, am zice de „tip Bernini”.
Sculptura semnată de Petre V. Mogoșanu mi se pare a fi un excelent mesaj umanist – delicat, calin și sensibil – ce induce privitorului o constantă stare de extaz liric. Un fel de tihnă a ochiului deschis înlăuntru, spre căușul sufletului fiecăruia.
Constantin Țînteanu este un artist cu rezonanțe polifonice, de un eclectism seducător, nu doar prin patrimoniul divers al lucrărilor sale (de la sculptură și modelaj, la pictură, instalație sau bricolaj artistic), ci și prin natura compozită a coordonatelor prin care este incontestabil recunoscut ca un performer în lumea artelor. Este un foarte talentat critic de artă, exigent, avizat și savuros sentențios (cronicile sale din Tribuna și din Ateneu stau oricând mărturie), apoi, un curator de un profesionalism desăvârșit (a curatoriat multe expoziții cu simțul său estetic și cu intuițiile sale artistice deosebite) și, totodată, dar nu în cele din urmă, un colecționar pasionat (experiența câștigată în anii petrecuți la Londra se metamorfozează în palpitul și activitatea de excepție ale galeriei sale, KARO, o veritabilă instituție de artă din Bacău).
Lucrarea lui, intitulată Turnul (a se vedea paranteza de la începutul considerațiilor despre Petre V. Mogoșanu!), trece de inerenta aparență a simplității caduce. Poate că în asta constă, de fapt, și subtilitatea intențională a autorului. Un paralelipiped erect cu trei mari cavități cubice, ca niște ferestre ce răspund dintr-o parte în alta, pare că oscilează, la prima vedere, între un stereotip formal (firește, fatalmente monoton!) și un truism vizual, ca un accident estetic lipsit de inefabilul parfum al genuinului. Dar, trecând de fluiditatea unei priviri pasagere și apropiindu-ne cu migală ochiul de acest „turn”, facem prima observație: una care privește un oximoron foarte dibaci prezentat. Un turn înseamnă ceva gros, plin, masiv și viguros, pe când „turnul” lui Țînteanu e găunos, scorburos, fragil, bașca îi lipsește, ca să folosim un cuvânt la modă, reziliența, adică un element esențial al unui far, de pildă… (sau închipuiți-vă un coș de fabrică, spre exemplu, construit din cavități!). Observația e urmată de alte detalii ce asigură lucrării variate câmpuri semantice. Spre exemplu, cea mai de jos cavitate e obturată de material, nu se vede nimic dincolo. La următoarea, perforarea e parțială, se vede dincolo, dar mai există încă multă materie remanentă. Pentru ca a treia fereastră, cea mai de sus, să ajungă să fie aproape perfectă, cu o vedere dincolo, stingherită doar parțial. E firesc ca a patra fereastră, inexistentă, doar ipotetică, dar intuită, să asigure imaginea perfectă și liberă a ceea ce e „Dincolo”. Avem aici parabola zborului sau Calea spre Absolut? Avem. Se poate decripta aici alegoria izbândei prin strădanie, caznă, travaliu? Se poate. Este posibil să înțelegem aici apologia ascunsă a năzuinței, a speranței? Este… Astfel că artistul, aidoma privirii sale, rămâne un cavaler rătăcitor şi un peregrin care, cu vrednică socotinţă a uităturii şi durabilă înţelegere pentru tocmelile lumii, caută cea mai potrivită așezare, cea mai cuviincioasă. Căuşul perfect.
Turnul lui Constantin Țînteanu e o victorie polisemantică a inteligenței imaginative asupra monotoniei posace provocată de impresia fulgurantă.
Proiectul Niculiu (Retroversiune)
Și acum, vom recurge la o traducere inversă, ca un palindrom (!), ca să vedem cu ochii proprii și auzul nostru cum ar „suna” același material sensibil în limba unui pictor. Nu unul obișnuit, ci un mare pictor. Și nu întâmplător am folosit un verb al sonorității, tocmai fiindcă Florin Niculiu a fost un remarcabil artist al picturii muzicale. „Încerc pe cât pot să captez, în tot ce realizez, existența acestei impalpabile zone componente a aerului, care este Muzica, această aură a vieții noastre prezentă întotdeauna, dar nu întotdeauna auzită, în intimitatea umană, vibrând adeseori în cele mai umile forme ale existenței noastre, în colțurile ei cele mai neînsemnate. (…) Muzica, așadar, rămâne fluidul în care plutim cu toții, deși nu toți o aud. Unii aud mai mult, alții preferă zgomotul” – scria el în revista ARTA, în 1986.
S-a născut în 1928, la Hudești-Dorohoi și a murit la vârsta de doar 69 de ani, în plin avânt creator, dar, totuși, autor al unei impresionante opere picturale. A avut privilegiul, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, să-i aibă mentori pe Nicolae Dărăscu, Alexandru Ciucurencu și Camil Ressu, din exemplaritatea cărora Florin Niculiu a dedus pasiunea pentru natură și peisaj, materializată în cele două mari teme ale picturii sale, Grădinile și Țărmurile infinite.
Însă nu vom trece prea repede peste biografia sa, presărată cu numeroase momente dramatice, care pot să explice poate tensiunea vieții sale, o viață trepidantă, cu arderi ale unei chimii existențiale particulare (și-a pierdut de timpuriu soția, apoi, i-a murit fiul, ba, chiar și sfârșitul lui a fost unul surprinzător). Numai așa poate fi înțeles balansul, oscilația continuă a operei sale, încărcate, de pe o parte de un vitalism considerabil, ca marcă revelatoare, și, pe de altă parte, de o simbologie proprie, ce esențializează realul și distilează natura în simboluri încărcate de o misterioasă substanță semantică. Lumea lui Niculiu este una bipolară, hipersenzitivă, ca un joc de cache-cache, una care se află și aici, și dincolo. Nenumăratele transgresii din real în oniric (cu mesaje criptice greu de definit) și, de aici, din nou, înapoi în realitate (cu o dependență bogată de culoare, forță și parfum greu de uitat), sprijină această fizică nonconformistă. Fabuloasele lui grădini rămân un reper inconturnabil nu doar în opera sa personală, ci și în cea a altor artiști seduși de frumusețea hipercosmică a acestora. Îmi amintesc de un tablou de-al lui Horea Paștina, intitulat chiar așa, Vedere în grădina lui Florin Niculiu, pe care autorul – și el, un îndrăgostit de grădini – pusese pecetea sa indelebilă: acel aer de sacralitate, acea lumină transparentă, ușor cețoasă, albă și diafană ca un voal, ce învăluia întregul peisaj, reunindu-se în cele din urmă în dovada clară a unui gest de admirație și devotament pentru opera de excepție a congenerului său.
Pictura lui Niculiu trece dincolo de vizualitatea directă, în ea realul e proiectat într-un fel de sinonimitate în spațiul alternativ-fantastic, cu dimensiuni surprinzătoare și conotații insolite. Reprezentările se deschid, se efilează – printr-o retorsiune imprevizibilă a cosmosului – într-o inflorescență semantică foarte derutantă, dar nu mai puțin încărcată de savori vizuale.
Să luăm, de pildă, un tablou fundamental al operei sale, de fapt, o guașă, realizat chiar în anul dispariției (1997) și intitulat – cu dibăcie, aș zice – Pădure infinită. Este un peisaj de iarnă, în care satul colinar, pe care-l vedem ascuns după vălul primei impresii silvestre, pare bulversat de un dinamism realmente fascinant, parcă o forță extraterestră răsturnând peisajul, spre a deruta privirea. Căci, da, la o uitătură mai atentă, bănuim că el ascunde o taină. Și nu întâmplător am spus „extraterestră”, fiindcă energia vitală ce „mișcă” tectonic peisajul în întregul lui nu e deloc pământeană. Htonicul presupus al așezării (cu case, cu copaci, cu drumuri, cu ogoare, cu ostrețe, capătă dintr-odată un aer eteric, inconsistent și imaterial, trimițând sensul vizual într-o altă zonă a înțelegerii. Satul acesta, care ar fi putut fi o așezare cuminte de pe dealuri (cine știe, poate chiar Hudeștiul originar, păstrat viu în amintirea pictorului!), surprins într-un moment straniu, adică brusc devastat de vijelia nebună a unui crivăț – căci așa îl vede Niculiu – devine, de fapt, un tărâm sugerat. Și astfel, „satul infinit” se transformă, printr-o translatare subtilă ce are loc în mecanica adâncă a minții, în „tărâmul celălalt”. Rece, glaciar, represiv și opresiv (în plus, descoperim, ici-colo, formele acelea geometrice, grafeme bizare sub formă de triunghiuri sau piramide, cercuri sau sfere, pe care le include autorul și care fac parte din „cosmologia” celuilalt loc comun al lucrărilor lui Niculiu, „țărmurile infinite”). Tabloul – tocmai de aceea mi se pare a fi un punct cardinal al operei sale – poate fi înțeles, așadar, și ca o alegorie a extincției. Fără teama de a greși (repet: lucrarea e datată 1997, anul morții lui Niculiu), putem decripta tâlcul ascuns al lucrării drept o pre-viziune, o premoniție, o profeție a dispariției, în general, și a lui, în particular. Iar, ca o curiozitate (sau, cine știe, poate chiar din superstiție, asta n-o s-o aflăm niciodată), tabloul descoperim că nu este semnat!
Într-o cronică despre opera lui Florin Niculiu, regretatul critic de artă și profesor Dan Grigorescu scria: „Nu cred că pictura lui se revendică, așa cum s-a spus, dintr-o stare de spirit romantică, elegiacă; viziunea lui este aceea a unui analist lucid, ale cărui imagini nu sunt proiecții ale unei stări de visare, ci ale unei acute stări de veghe care transcende visul și-l preface în imagine coerentă, pe deplin explicabilă. (…) Universul acesta e un univers posibil, el se alcătuiește din alăturarea unor detalii aparent arbitrare, fiecare dintre ele părând a-și păstra autonomia într-o construcție riguros articulată; de fapt, numai o lectură literară a picturii lui Niculiu se opune, însă, unui asemenea tip de lectură; ea se constituie din însumări metaforice ale priveliștii reale: o metaforă nu se citește ca o frază a unui reportaj.”
Sigur, se poate spune că „proiectul Niculiu”, prin care toate reprezentările reale trec într-o impoderabilă a pluralității fantaste (și unde totul stă sub semnul „infinitului”, al nemărginitului), a fost un succes. Nu doar național, ci și (altminteri, extrem de meritoriu pentru vremurile acelea de dinainte de ʼ89!) în afara țării. Mărturie stau expozițiile din Havana, Istanbul, Praga, Varșovia, Frankfurt pe Main, Tunis, Moscova, Budapesta, Cairo, Tallin, Alexandria, Torino, Bruges, Sofia, Florența, Barcelona, Berlin, Lisabona, Glasgow, Cagnes-sur-Mer, Atena, Leningrad sau Haga.
Într-o virtuală istorie a artei românești din a doua jumătate a secolului al XX-lea, locul lui Florin Niculiu este unul privilegiat, de excepție și, mai ales, singular (interesant este că Niculiu nu a făcut „școală” în urma sa, nici n-a fost epigonul „strămoșilor” săi, Dărăscu, Ciucurencu, Ressu, veritabile instituții ale instrucției artistice din România). Ceea ce înseamnă că „sonoritatea” picturii sale, capabilă de a dezvolta inepuizabile sinestezii și de a trimite spre privitor, pe suportul undelor fabulatorii, mesajul fantastic al viziunii creatoare, este una dintre calitățile maiestuoase și opulente ale unei originalități aproape ieșite din comun.
Expoziția retrospectivă de grafică și pictură Florin Niculiu, de la Galeriile „Cornel Florea” ale Fundației Jean-Louis Calderon, din București, deschisă în amintirea trecerii unui sfert de secol de la dispariția acestui excepțional pictor, rămâne în memorie nu doar strădania de a pune alături (într-un panotaj foarte iscusit și într-un decor inedit) 78 dintre lucrările artistului, dintre care, cinci aparținând Muzeului Național de Artă, iar două, Muzeului de Artă Recentă). Ea se constituie, basically, așa cum remarca dl Damian Florea, proprietarul Galeriilor și președintele Fundației Jean-Louis Calderon, într-un omagiu adus celui ale cărui repere etice și artistice, însumate, au fost: „sinceritatea, seriozitatea, echilibrul și demnitatea”.
Spre a fi alcătuit, astfel, o operă care tinde liniștit spre universalitate.