miscellanea
LIVIU CAPȘA

Căciuli care au marcat istoria

Articol publicat în ediția 2/20232/2023

În textul, apărut în România literară, care conține intervenția sa la Colocviile Romanului, ediția a XV-a, 2022, Angelo Mitchievici începe cu un citat din romanul lui Milan Kundera, Cartea râsului și a uitării, în care marele romancier istorisește povestea căciulii pe care o purta conducătorul comunist Klement Gottwald la primul său discurs ce marchează „momentul unei mari cotituri în istoria Cehiei”, „momentul fatidic” al preluării puterii de către partidul comunist. Căciula pe care o purta Gottwald, i-o „împrumutase”, cu umilința însoțitoare, un alt fruntaș comunist, Klementis, grijuliu față de sănătatea „liderului suprem”, iar ea avea să fie, peste ani, când primul „proprietar”, acuzat de trădare, va fi spânzurat, singura mărturie a trecerii sale prin istoria bolșevismului importat de la Moscova. Șters, ulterior, din fotografia oficială cu discursul întemeierii dictaturii roșii, locul său fiind luat, în imaginea grotesc „cosmetizată”, de „zidul golaș al palatului baroc”, Klementis dispărea astfel și din memoria oamenilor, pentru că, știm bine, revoluția comunistă își devorează întotdeauna fiii.

Așadar, dintr-o căciulă avea să iasă, precum iepurii din jobenul magicianului, povestea Cehoslovaciei comuniste, cu toate dramele sale ulterioare, care au culminat cu invadarea Pragăi de către hoardele conduse de armata roșie și cu gestul eroic al lui Jan Palach, „torța vie” a protestului antisovietic și anticomunist.

Desigur, istoria din 1948, a căciulii pragheze nu este decât un simbol din „turma” căciulilor care au acompaniat, ani la rând, prin țările strivite sub cortina de fier, marșul biruitor al înghețului siberian.

În România, locul strămoșeștii noastre căciuli din blană de miel autohton, continuatoare a celebrei căciuli dacice cu vârf țuguiat, de sub care, cum știm, pândeau ochi ageri, a fost luat, mai spre vremurile noastre, de căciulile înnobilate de personaje luminoase ca Mihai Viteazul sau Tudor Vladimirescu. Astfel, vechile și incomodele turbane și acoperăminte fanariote, impresionante prin dimensiuni și forme, părăseau definitiv scena, dimpreună cu toată colcăiala de intrigi și interese țesute în căpățânile însoțitoare.

Din păcate, mersul firesc al lucrurilor a fost dat peste cap, prin deceniul opt al secolului trecut, de apariția, la un moment dat, a celebrei căciuli sovietice, de origine siberiană, ce-i drept, de această dată, fără steluța roșie din dotare. O căciulă numai bună de asortat la „alaindelonul” occidental, semn al unei prosperități socialiste mondene, la care nu oricine avea acces. Se trecea, astfel, mai ușor peste cumplitele ierni ceaușiste, atât de sărăcăcioase în alimente, căldură și lumină, dar îmbelșugate în viscol și zăpadă. A fost nevoie, la un moment dat, pentru reîntronarea mândriei sub acoperământ brumăriu sau negru, de intervenția cenaclieră păunesciană, unde Căciula lui Ion Hagiu era în topul preferințelor muzicale ale publicului. Versuri precum cele ce urmează, erau cântate cu voioasă însuflețire de întreaga asistență, alături de tinereasca aruncare în valuri sau de murmurul eminescian: „Taică-miu în primărie/ Avea dreptul ca să intre cu căciula-n cap,/ Obicei vechi pe moșie/ De la moșii și strămoșii mei lăsat// Cu căciulili pe frunte/ Stăm de veacuri ca un munte/ În curbura arcului Carpat,/ Asta e căciula mea/ Și o port cum se purta/ Că-i obicei din daci lăsat.// Bă vecine hai la mine/ Te primesc cum pot mai bine/ Dar de căciula mea nu te lega/ Asta e căciula mea/ E a mea și nu-i a ta/ Că-i obicei din daci lăsat.// Cin nu crede să se ducă/ la Columnă să se uite/ Și-o vedea/ Sabia încovoiată/ Arcul, scutul și căciula/ Orice dac avea.” Avem în aceste versuri o întreagă sinteză a noicianului „sentiment românesc al ființei”: mândrie națională, verticalitate morală, toleranță, ospitalitate, deschidere spre valorile europene, plus apărarea dreptului sacru de proprietate, atât de contestat și „abolit” cu încrâncenare de comuniști, redus acum, ce-i drept, la un petic de blană.

Nu putea lipsi din această scurtă rememorare căciula totem al lui Ceaușescu, cea care, în final de mandat și viață, se va răzbuna pentru toate aberațiile iscate de un cap pe care l-a suportat cu stoicism peste douăzeci de ani, căzându-i pe ochi la ieșirea din tancheta cu care, în decembrie 1989, a făcut ultimul drum; o căciulă prea mare pentru un cap cu idei mici și fixe, dar cu urmări dezastroase.

Da, acea căciulă de sub care batjocorea Crăciunul, strâmbând colindele copiilor ce tremurau în subțirimea costumului neapărat popular, căciula vizitelor hibernale de lucru sau a desfătărilor ucigașe din partidele de vânătoare, sfârșite cu etalarea trofeelor însângerate, admirate printre aburii țuicii fierte, cu acompaniamentul tâmp al anturajului slujitor. Căciula senectuții cu care a schimbat șapca tinereții proletare, cea care l-a însoțit în anii crimelor colectivizării forțate, șterse sârguincios din biografia oficială, operațiune de cosmetizare ridicolă și, în egală măsură, zadarnică. Desigur, căciula nu avea, biata, nicio vină, așa cum nu aveam nici noi, cei care l-am suportat atât de mulți ani. Dureros de mulți…