in memoriam
DINU FLĂMÂND

In memoriam Dumitru Radu Popescu

Articol publicat în ediția 2/2023

Uniunea Scriitorilor din România anunță cu imensă durere încetarea din viață a acad. Dumitru Radu Popescu (1935-2023), prozator și dramaturg contemporan de primă importanță, fost președinte al Uniunii Scriitorilor (1982-1989). D. R. Popescu s-a născut la 19 august 1935, în județul Bihor. A urmat studii superioare medicale pe care nu le-a finalizat, absolvind ulterior Facultatea de Filologie a Universității din Cluj. A lucrat ca redactor la revista Steaua din Cluj, apoi a condus revista Tribuna. În 1982 a devenit președintele Uniunii Scriitorilor și redactor-șef al revistei Contemporanul.

După 1989 a devenit membru al Academiei Române și a condus Editura Academiei.

D. R. Popescu s-a remarcat în cadrul generației de prozatori a anilor 1960 ca autor al unor romane importante precum F, Cei doi din dreptul Țebei, Vânătoarea regală, O bere pentru calul meu, Ploile de dincolo de vreme. După 1990 a continuat să publice romane precum Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostol, Falca lui Cain, Întoarcerea tatălui risipitor.

În teatru, a fost autorul a numeroase piese, reprezentate pe multe scene din țară: Pasărea Shakespeare, Acești îngeri triști (pentru care a primit Premiul „I.L. Caragiale” al Academiei Române); Piticul din grădina de vară, Pisica în noaptea anului nou, Cezar, măscăriciul piraților, O batistă în Dunăre.

A mai publicate povestiri și nuvele (Leul albastru, Duios Anastasia trecea), eseuri și a semnat numeroase scenarii ale unor filme artistice : Un surâs în plină vară, La porțile pământului, Balul de sâmbătă seara, Prea mic pentru un război atât de mare, Păcală, Duios Anastasia trecea și altele. 

Prin trecerea în eternitate a lui Dumitru Radu Popescu, literatura noastră suferă o pierdere deosebit de grea.

Rapidul acronim D.R.P.

Toată lumea îl cunoștea sub rapidul acronim D.R.P.

Sau pur și simplu: De-Re-ul… Această veselă prăbușire de consoane avea în substanța ei ceva și solemn și familiar deopotrivă. Solemn fiindcă rezuma o personalitate a literaturii române ce se clasicizase deja devreme, cu niște titluri memorabile pe care le citea toată lumea: Duios Anastasia trecea, F, Vânătoarea regală, Cei doi din dreptul Țebei, O bere pentru calul meu, Acești îngeri triști și atâtea altele. Adică o operă impresionantă, prin amploare, prin tematica, prin originalitatea ei. Dar același D.R.P. avea darul de a-și face prieteni, mai cu seamă printre tinerii scriitori, deci dialogul cu acel clasic în viață devenea firesc și simplu. Era în plină maturitate creatoare, se exprima dezinvolt și original în proză scurtă și în romane, în texte teatrale și în scenarii de filme, pe lângă o percutantă activitate eseistică dublată de numeroase comentarii de presă pe temele vieții cotidiene. Fusese și poet, nici nu se putea altcumva în Clujul anilor 60, tutelat de amintirea lui Blaga și locuit de atâția alți poeți, în trecere sau stabiliți definitiv în urbe. Devenise redactorul-șef al revistei Tribuna la puțin timp după ce noi, un grup de studenți clujeni, avuseserăm îndrăzneala să înființăm propria noastră revistă Echinox; ca și cum prestigioasele reviste Steaua și Tribuna, ale Clujului, pe lângă cele de limbă maghiară, nici n-ar fi existat. În loc să ne considere competitori insolenți, scriitorii mai în vârstă, și de la Steaua, și cei de la Tribuna, ne-au ajutat în începuturile noastre literare, ne-au socotit egalii și chiar prietenii lor. Ba chiar și unele prestigioase reviste bucureștene ne-au primit cu brațele deschise, dacă e să-mi aduc aminte că Viața Românească dedica un întreg supliment poeților echinoxiști abia ieșiți din adolescență. Profit de acest moment pentru a evoca aici un anumit spirit de solidaritate care funcționa prin toate generațiile, transversal, în acele sumbre decenii când puterea politică încerca introducerea unui nou dogmatism în cultură. Era viața secretă a literaturii ce se întemeia pe respect și dialog, tânjind spre expresia universală, pe care nu o mai regăsesc în zilele noastre.

Îmi aduc aminte cum m-a chemat în primăvara lui 70 să mă trimită în reportaj prin satele Transilvaniei copleșite atunci de inundații. Era felul lui de a te îndemna să încerci și alte experiențe ale scrisului, iar în subsidiar găsea astfel metoda de a te ajuta și financiar. Iată de ce D.R.P., cu toate funcțiile lui oficiale ulterioare, ni se părea tuturor și accesibil, abordabil, spre deosebire de alți privilegiați ai acelor vremuri care era doar profitorii ascensiunii lor. Te puteai duce la acest om să-i spui necazul tău personal, să-i ceri ajutorul, să-i ceri un sfat. Pe toată perioada cât a fost președinte al Uniunii Scriitorilor, o sumedenie de scriitori tineri sau bătrâni, talentați sau doar veleitari, rezonabili sau scandalagii, frecventabili sau detestabili au fost ajutați de acest eficient dar foarte discret reprezentant al nostru. Cu diplomația lui legendară, tot DRP știa să salveze situații dificile intervenind pentru scriitori pe lângă politrucii și ideologii care pândeau și cenzurau turbulenta noastră gintă. Știam cu toții că el mai totdeauna salvează o carte de la cenzură, îți poate obține un pașaport, un post într-o redacție sau un ajutor de boală. A aplanat în multe cazuri furia oficialilor împotriva unor scriitori ce dădeau prea vizibile semne de nesupunere la sistem. Sigur că se expunea, și față de puterea politică, și la reproșurile celor care niciodată nu au înțeles cum funcționa viața reală în acea Românie confiscată de o clică de imbecili cinici. Avea arta compromisului și o punea la dispoziția celorlalți, cu generozitatea lui spontană, preluând asupra lui situațiile complicate ale altora, intermediind un fel de a negocia cu puterea, care altfel nu ar fost posibil pentru niciunul dintre noi în parte. M-a ajutat să ajung la revista Secolul 20 după ce fusesem dat afară de la Amfiteatru. Și tot Dumitru Radu Popescu, sunt sigur, s-a pus chezaș să-mi obțină un pașaport spre Occident, unde am rămas și am început să spun tot ce aveam greu pe suflet, probabil complicându-i lui viața. Nu mi-a reproșat niciodată gestul, dimpotrivă, mi-a oferit mai târziu posibilitatea să apar în vestita serie de antologii 101 poeme, chiar cu numărul al doilea, după Petre Stoica. Talentul său poli-fațetat dublat de inteligență vie l-au ajutat să descopere încă de la început tonul propriei sale autenticități, una care le impunea respect până și instanțelor socialismului primitiv din acele vremuri. DRP-ul rămâne un exemplu definitoriu de scriitor ce se încăpățânează și reușește să-și scrie opera literară chiar și într-un regim incompatibil cu libertatea de expresie, stratul fertil al oricărei opere literare.

Tristă pentru noi toți este plecarea lui dintre noi. La fel de tristă este, pentru mine, și constatarea că nu am găsit zilele acestea niciuna dintre cărțile lui în câteva mari librării unde le căutam. Îndemn Editura Academiei, ultima casă instituțională a D.R.P.-ului, să înceapă publicarea operelor sale complete, într-o ediție critică, cum se cuvine. S-o facă, de asemenea, și pentru Marin Preda, ca și pentru alți mari scriitori care au răzbit deasupra tuturor interdicțiilor, în ticăloasele noastre decenii trecute. Poate se revine astfel și la un dialog mai susținut între generații… Și se va înțelege ceva mai bine, mâine sau poimâine, cum anume a fost ieri și alaltăieri pe la noi….

Te vom citi mereu, D.R.P.-ule…

Drum bun printre aștri, ca o batistă pe Dunăre, cum sună un alt titlu dintre cele ale tale, atât de inspirate!

(Discurs omagial pronunțat la ceremonia funebră de la Cimitirul Bellu)