Dacă Ambasada Ucrainei la Chișinău ar vrea să acorde premii pentru susținerea Ucrainei, Dumitru Crudu ar trebui să fie primul laureat. A pichetat Ambasada Rusiei în repetate rânduri, singur, cu colegii scriitori, cu prietenii. A scris scenariul unui spectacol poetic, Recviem pentru Bucea, montat pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. A tradus versuri ale poeților ucraineni, a publicat interviuri cu ei. Ultimul său volum trimite (și el) la războiul din Ucraina: Ora cinci și șapte minute. Ora la care a început agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei.
Noua culegere de nuvele pare, ca și celelalte, un set de fișe pentru posibile romane. Multe personaje circulă dintr-o nuvelă în alta, unele preiau numele fără să le împrumute și identitatea (iar asta ne plasează din oficiu în lumea jocurilor și a convențiilor: ce contează cum se numește X sau Y, dacă exercițiul narativ e modelaj pur?). Un nume (aici: Alexandru Moldovanu), de regulă, domină spațiul, aventurile lui particulare trecând ca un fir roșu prin funia narativă, etalând proprietarul acestui univers, exact așa cum firul roșu era împletit în inima funiilor vechilor marinari, pentru a nu fi furate. Iar un toponim, un soi de Macondo moldovenesc, stă ca un reper identitar, evenimentele rotindu-se în jurul acestui buric al universului: este satul Flutura, baștina scriitorului (nu doar a naratorului și a personajelor).
Autorul ne propune niște schițe în negru-alb, ca improvizațiile murale pe ziduri neisprăvite, ale tinerilor de azi. Nu e atât literatură aici, cât exerciții terapeutice de scoatere a spaimei (o spune chiar autorul pe coperta a IV-a), de protest. E foarte multă publicistică în aceste texte. Astfel lucrează, cu mijloace artistice, dar fără să facă artă, pictorii de graffiti.
Cuvintele/ imaginile sunt așternute din prima, pe ecranul paginii, cu valorile absolute, fără nuanțe și aproximări. Un bandit omoară cu bestialitate și jefuiește fără ezitări. Inundarea unui apartament este un diluviu universal, superlativ și grotesc. O ninsoare este un cataclism fără rest… Singurele nuanțe particulare sunt niște detalii fără funcții narative, care nu au nici în clin, nici în mânecă cu narațiunea, nu joacă niciun rol în economia tramei și a discursului… și tocmai de aceea se rețin. E miza supremă a povestitorului, strategia lui conformă cu teoria (absolută și ea) a prozei narative, a ficțiunii artistice: literatura narativă se ține pe detaliul particular.
O poveste, intitulată narativ: Murise dar nu m-am dus să-i spun Oanei despre asta (în acest volum titlurile narative sunt atât de multe, încât divulgă un stil), este, ca gen, o schiță perfectă (are exact 3 pagini), dar e de o mare densitate emoțională și narativă (bifez și rotunjimea desăvârșită), încât vrei s-o treci la categoria nuvelă. Istoria seamănă cu una americană: nepotul vine la spital în vizită la bunicul său grav bolnav. Descoperă că îngrijitoarea e de la el din sat, o presupusă fiică din flori a bolnavului. Afară ninge, iar în salon plouă, din cauza acoperișului găurit. Singurele soluții pentru infirmieri e să pună ligheane acolo unde picură, ori să mute paturile în colțurile uscate ale salonului. După ce lasă merindele pentru bunic (îl găsise dormind), eroul aleargă la stație, dar pierde ultimul autobuz pentru Chișinău. Viscolul se întețește, el face autostopul, inutil însă. Revine la spital și se culcă în același pat cu bunicul. Înțelege că acesta a murit, dar nu spune nimănui: altfel ar fi rămas în picioare până dimineață. În zori, e trezit de bocetele Oanei, ceea ce îl face să presupună că o fi fiind, într-adevăr, fiica nelegitimă a lui Moș Goriță (numele trimite, deopotrivă, la Moș Goriot al lui Balzac, dar și la Moș Goriță de Dumitru Milev, una din primele nuvele ale „literaturii sovietice moldovenești”).
Întâmplările povestite sunt cele mai neverosimile sau, dimpotrivă, cele mai banale posibile, dar le unește contextul, de fiecare dată unul crucial, politic: ocuparea Basarabiei, deportările, războiul ruso-moldovenesc din Transnistria, războiul din Ucraina, protestele antisovietice ori protestele antiromânești/ antieuropene. Scenele sunt grotești, suprarealiste, hiperbolizate, uneori incredibile. Sunt greu de perceput atunci când caricatura e amestecată cu tragicul și, dimpotrivă, se pliază perfect pe unda cititorului atunci când grotescul se alătură parodicului, când contextul politic e parodiat în sine. Așa se întâmplă cu o istorie amuzantă a întâlnirii protagonistului acestei cărți, Alexandru, cu niște consăteni de ai săi, veniți la un „protest” al Marinei Tauberg împotriva Maiei Sandu și a guvernării proeuropene. Scenele sunt caricaturale, servind ca fundal perfect pentru căutarea întâlnirii naratorului cu dragostea veche, motiv de a invoca aventuri ale tinereții, dar și nostalgii.
O schiță e fascinantă prin puterea cu care transmite frica unui claustrofob, prins în liftul blocat (și încă împreună cu un nepot, care se amuză pe seama situației). Dar autorul este incurabil. Când vine mecanicul și îi scoate din lift, acesta le povestește o întâmplare absolut neverosimilă, cu un lift din închisoarea din Tiraspol (altfel, ar fi lipsit fundalul politic), în care erau băgați deținuții, în lipsa celulelor libere. Apoi deținuții, înghesuiți ca sardinele în borcan, erau împușcați direct în lift (ce scenă de Tarantino!); apoi, în mod la fel de firesc, liftul, blocat de temniceri, e deblocat de chiar mecanicul priceput, care povestește finalul incredibil: odată pornit, liftul urcă la ultimul etaj, iar deținuții evadează, urcându-se pe acoperișul închisorii și, de acolo, sărind în copacii din preajmă.
Unele povestiri ar fi putut să se mai matureze (= să facă armata) în fișierele de lucru ale scriitorului. Iată, de exemplu, o mostră de scriitură servită crudă, care mi-a amintit de un subiect din O’ Henry (The Cop and the Anthem ș.a.): eroul e arestat în urma unui protest interzis de autorități, dar, după un șir de bătăi și interogatorii, protestatarii sunt eliberați subit, în toiul nopții; consecutiv, eroul nu știe încotro s-o ia. Dar autorul, cu ajutorul polițiștilor inventați de el, dă dovadă de exces de zel. Protestatarii sunt arestați de o manieră violentă, duba nu are scaune și toți sunt tăvăliți pe jos în timpul transportării la sediul poliției. În celulă li se interzice să vorbească între ei, să se miște prin cameră și să se sprijine de perete (sic!). Toți sunt chemați la interogatoriu și bătuți cumplit, ca cercetașii sau partizanii prinși, în filmele sovietice, de Gestapo-ul naziștilor. Nu știm nimic despre subiectul interogatoriilor… deoarece subiectul lipsește: ce „taină” puteau să afle polițiștii de la oamenii care protestau public?
D.C. ne comunică un detaliu al facerii textelor: „O bună parte a prozelor din această carte le-am scris în casa din Praga în care s-a născut Kafka. Am avut o reședință și am trăit acolo vreo două luni. Și el mă trezea noaptea, pe la două, trei, când îmi veneau idei cum să dezvolt o povestire sau alta. În acele două luni, aproape că nu m-a lăsat să dorm.” Realitățile acestea, absolute, fără rest și fără nuanțe, expresioniste și… foviste, monocrome, pot să amintească universurile kafkiene. Dar mi se pare că scriitorului de la Chișinău îi scapă ceva esențial: prozele lui Kafka, de la Procesul la Castelul (sau, dacă vorbim de proza scurtă, de la Colonia penitenciară la Metamorfoza) sunt de o realitate cumplit de calmă, fără semnele mirării și ale revoltei, fără emoții și fără extrapolări: totul se consumă firesc și într-o atmosferă cotidiană, într-un univers suficient sieși. Naratorul nu se miră de nimic, se revoltă (rareori) doar personajele (dar se liniștesc și ele, imediat ce li se servește explicația slujitorilor sistemului); singurul care se îngrozește fiind cititorul. Acesta se revoltă tocmai de faptul că naratorul și personajele suportă cu calm consecințele acestei construcții existențiale.
Deși – din cauza grabei („din fuga calului” – un clișeu care apare frecvent în limbajul artistic al lui D.C.) – prozele sale suferă de insuficiență narativă și inconsistență structurală, deși sunt pline până la refuz de linii de subiect slab conturate, ele, ca în tehnica baroc, debordează de imaginație. Un polițist, Radu, după tura de serviciu cu depășire de program, se relaxează la un pahar de coniac într-o cafenea. La masa vecină încep altercații care se degradează urât. Polițistul privește scena impasibil (e timpul său liber, las’ să vină și să-și facă datoria colegii săi, care acum joacă belot la secția de poliție!), deși aceștia de la masă vecină s-au încăierat rău de tot. Bătaia e bestială. Chelnerița cheamă poliția. Polițiștii (în frunte cu Costel, colegul polițistului-observator) își fac apariția prea târziu, pe când cel bătut deja murise, iar chelnerița, care se dovedește a fi logodnica lui Costel, amenință că va rupe logodna. Radu pleacă într-un alt local, ca să se întâlnească cu un vechi prieten, pe care îl cunoștea din timpul războiului din 1992, când tatăl său fusese ucis la Tiraspol și aruncat de gardiștii separatiști în Nistru. Ni se mai spune, într-un alineat sumativ, că cel ucis (ucis de „ai lui Tătuca”, un interlop faimos…) era Andrei, care concurase cu Alexandru pentru postul de înaintaș la școala de fotbal de la Ungheni a lui Pavel Pavlovici. În final, în local își face apariția și Alexandru, care o caută pe Liza. Iar Radu va fi ucis, desigur, cu ferocitate, dar în alt text. Morala poate fi asta: în orice evenimente (inclusiv, din realitate) cu personaje anonime și străine, la o privire atentă, se pot developa oameni concreți, care nu ar trebui să ne fie indiferenți. Chiar dacă ni s-a încheiat tura.
Într-un text narativ, fantasmagoric, ca un film de Kusturica, naratorul merge cu bicicleta pe muchia unei cariere de piatră, când este sunat de un prieten vechi. Acesta caută disperat un toboșar pentru orchestra ce urma să cânte în seara respectivă la o nuntă. Explicațiile eroului că se află departe de oraș, că ar avea nevoie să meargă pe acasă, ca să facă un duș, nu țin, și atunci protagonistul face cale întoarsă, pedalează în forță, e fugărit de o haită de câini, care îl răstoarnă de pe bicicletă și e gata să-l sfâșie, dacă nu ar trece prin preajmă un automobil. În fine, eroul apare murdar, slinos, transpirat și îmbrăcat doar într-un maiou nespălat, rupt în spate, cu pulpa mușcată de haita de câini, lângă restaurantul cu pricina. E condus prin ușa din spate și cântă… la nunta Tătucăi, interlopul („mafiotul care îmi luase mașina, casa și soția”). Aspectul neglijent al toboșarului, în contrast cu publicul îmbrăcat la patru ace, devine „răzbunarea” eroului.
Dacă autorul ar scoate definitiv însăilările unei croieli teziste, a „artei cu tendință” și ar da frâu liber imaginației, supravegheată doar de bunul simț ludic, mizând pe creativitate fără ideologie, am avea o structură notabilă, demnă de atenția naratologilor. Ceva între sagă nestructurată și variațiuni la temă, cu un subtitlu de genul: „Scene din viața lui Alexandru.” Sau: „Alexandru și ceilalți”. Fără nimic, decât jocul în sine. Narațiuni scurte, adunate de forța gravitațională a unor repere spațiale și temporale, dintr-o nouă teorie a cronotopului. Așa cum Hokusai surprindea în stampele sale 36 de istorii diferite, având un singur reper comun, pe fundal: muntele Fuji.
Dumitru Crudu își creează propria lume, care trebuie raportată doar la ea însăși și penalizată doar pentru fisurile interioare. Orice referință la realitatea pre-existentă acestor istorii, fie din unghiul unui critic ce va vedea distorsiuni esențiale ale evenimentelor din carte în comparație cu cele din „realitatea empirică”, fie că autorul însuși va face trimitere la această „realitate” (pe care el chipurile ar fi reflectat-o), toate vor fi irelevante. Publicistică expusă cu instrumentele cele mai la îndemână ale ficțiunii literare sau o nouă tehnologie scripturală, pe care autorul încă nu a reușit să o guste, deocamdată atât: nu e cea mai grozavă carte a lui Dumitru Crudu.
Dumitru Crudu, Ora cinci și șapte minute, proză scurtă, Humanitas, 2022