*
Bucură-te de bucuria zilei ce ți se dăruie
cu sfiala femeii dintâi!
Bucură-te cât încă lumina brațelor ei
te cuprinde;
departe e umbra-ndoielii,
dar nimic nu s-ar putea întâmpla
chiar de-n preajmă ți-ar fi.
Ești al lumii
pe care-o sprijini cu puterile tale să-și
afle chipul ascuns
în arcanele timpului.
Nimic nu poate schimba câștigul
cu care-ți plătești datoria
pentru sărutarea care te mântuie.
Iubește-o precum întâia noapte de dragoste,
lumina ei e viața în care ți se-ntrupează
ființa!
*
Atâta frumusețe în jur
și-atâta suferință!
Plânsul luminii peste tăcerile
pietrei și cântecul ierbii.
Întunecate rațiunile zilei,
întunecate cele ce pleacă
și cele ce vin.
În podul palmei
Rubiconul caută aporiile zarului.
Și totuși, atâta frumusețe în jur,
atâta chemare a memoriei
care uită de tine!
De lume nesătulă ți-e inima,
dar lumea n-are habar
de rațiunile ei!
*
Ce faci încă aici,
printre amintiri
și oameni țesuți de degetul umbrei
în acest secol care nu mai e-al tău?
Între două lumi,
între două tăceri,
între două cuvinte,
sufletul, pasăre fără cer,
inima, mare fără corăbii,
corabie fără bărci de salvare.
Cu degete boante scrie vântul istoria zilei
pe obrazul luminii;
între două uitări se așează praful
celei de mâine.
Martor într-un proces dinainte pierdut,
uitat ești în sala de judecată
pentru totdeauna închisă.
*
Uită mânia zilei
în care mâna ți s-a odihnit
la căpătâiul ierbii,
uită lumina rătăcită în cuștile
întunericului!
Ceea ce cauți
în lăuntrul tău se ascunde.
Umbra ți-a rămas pe treptele
pe care naște istoria.
*
Acolo unde se-mpreună lumina
și pulberea
e patria rozei;
dar ai văzut cum adoarme văzduhul
în liniștea pietrei,
ai văzut pasărea-vânt lăsându-și oul
în cuibarele norilor,
sarea pământului în lacrima cursă
din ochiul furtunii,
ai aflat cum te locuiește fulgerul
și cum cade în palma adâncului
cenușa ta vorbitoare!