optzeciștii
LUCIAN SCURTU

„DESPRE MINE ȘI DESPRE VIAȚA DIN VIAȚA MEA”

Articol publicat în ediția 3/2023

Catargul de care se leagă Mircea Bârsilă (și ce se mai leagă), precum un Ulise postmodern, este cel al poeziei zămislite (trăite), după cum singur recunoaște pe una dintre manșetele noii sale cărți de poezie Vise Reverii Vedenii, apărute la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022. Volumul, elegant din toate punctele de vedere, apare la ceas aniversar, adică la împlinirea a 14 luștri de viață, și urmează doctului op Poezia optzecistă, editat cu un an în urmă, în care poetul, și el optzecist, etalează cu măiestrie calități, dar și afinități, de excelent critic literar.

Toate aceste coordonate axiologice constituie, de fapt, suma tripticului poetic format din Vise amăgitoare, Reverii încântătoare și Vedenii răvășitoare, convergente unor stări aflate mereu în alertă maximă, gata oricând a releva un gest, un obiect, un dialog, o întâmplare, o nuanță, un monolog, o diegeză.

Poezia lui Bârsilă e asemenea unei metropole din care, aparent, lipsesc semnele de circulație și tocmai de aceea se poate porni oricând și de oriunde spre orice loc (im)previzibil, cu șanse multiple pentru neinițiați de a rătăci drumul, dar, pentru inițiați, de atingere a scopului final obiectivat într-o vedenie transfiguratoare, reverie antropomorfă ori vis fulminant. Dispunând de o imaginație debordantă și un acut simț poetic, autorul, asemenea regelui Midas, sesizează și preschimbă orice vede, aude, simte, rememorează, repugnă în poezie, pe care o trăiește la cele mai înalte tensiuni ontice și presante intensități onirice, sublimate în versuri ample, fracturate de interogații, simboluri, neliniști, dileme, amărăciuni, și mai rar împliniri, bucurii sau stări apolinice. Urbanitatea și-a făcut loc mai pregnant în poezia sa, câștigând, totuși, puțin teren în detrimentul ruralității care pare a deveni tot mai îndepărtată față de idilismul și agrestul de odinioară, reiterând constatarea făcută cu ani în urmă, anume că, pentru Bârsilă, veșnicia s-a născut la sat, dar apune iremediabil la oraș. Că nu în totalitate se poate observa cu ochiul liber din conținutul și mesajul unor poeme empatice care, încă, exhibă nostalgiile, melancoliile și tristețile mediului rustic, de care Mircea Bârsilă se simte legat prin cele mai tainice fire, amprentat până la obsesie de elementaritatea, patriarhalitatea și aura lui incantatorie de acel, pentru el, locus amoenus.

Habitatul cotidian fiindu-i la oraș, autorului nu-i rămâne decât să configureze și să demanteleze anamnezic amintiri din copilăria (pe)trecută în satul natal, rememorând, prin filtrul maturului de azi, scurte scene semnificative pentru inocentul care era, dar și Vise, Reverii, Vedenii transpuse livresc, când mai subtil, când mai frust sau voalat, reușind să inoculeze cititorului emoția necesară și să-i incite imaginația. Universul său poetic devine unul, inventând un termen, „urbarural”, adică un aliaj destul de straniu între oraș și sat, între trecut și prezent, între atunci și acum, între copilărie, maturitate și senectute, consubstanțial unui eu conștient de duplicitatea și maniheismul său. O realitate bucolică împovărează astfel scriptorul dispus, mai de voie, mai de nevoie, a o accepta nu ca pe un dar, mai degrabă ca pe o pedeapsă, ca pe un chin, revelate de acea „neliniște existențială” de care amintește parcimonios pe manșeta cărții.

Thanatos-ul este o temă predilectă, disecat, analizat și ipostaziat din toate unghiurile și circumstanțele posibile, acceptat mai mult ca pretext pentru a glosa hamletian viața în genere, iubirea, durerea, decrepitudinea, senescența etc., lucid și responsabil, însă nu și cu percepția timpului la zi, deoarece „Într-una din zilele trecute – și, desigur, însorită – voi muri și eu”. Apusul, înserarea, vesperalul, formează elementele constitutive ale unui trăirism aflat mereu în declin, în neantizare forțată, debusolat și lipsit de sens, dar al cărui topos și mithos trebuie arhivat în memoria afectiv-emoțională de un spiritus loci, adică de un meditabund profesionist care înțelege ceea ce vede și scrie ceea ce știe.

Vanitas-ul pune stăpânire pe tot și pe toate, accentuând cu încetinitorul detracarea, prăbușirea, vidul care pândește lacom să ia locul umanului și socialului de altădată, toate volatilizate în sufletul pierdut și descumpănit, dislocat definitiv de lumea simplă care pare a se stinge irevocabil chiar sub ochii lui. O lume nu lipsită de un anume ritual al dispariției, de un anume ceremonial al amorfizării treptate, deși la flacăra palidă a ei se mai zărește, încă, o faună extrem de diversă, care se zbate endemic în așteptarea exitusului final. Dezorientarea și lipsa vectorului călăuzitor îl translează mereu în trecut, în oaza lui de amăgitoare împăcare cu sinele și lumea înconjurătoare, efemeridă a unei ataraxii de o clipă, dilatată forțat până la dispariție, asemenea unor unde seismice rătăcite prin tectonica telurică a celui care le sesizează și înregistrează cu acribia grămăticului scrupulos.

Scepticismul și pesimismul dau impresia unui vis greu de acceptat și de redat în cuvinte adversative, a căror semantică încrâncenată prospectează ruina, paragina și năruirea autenticității și purității, dar și melancolia și tristețea înălțate la rang iconic, din moment ce simbolistica rugii este indubitabilă: „Fie ca rugăciunile mele să-mi depășească, de fiecare dată, înțelegerea”. Multe dintre poeme par nesfârșite tânguiri ale unui ins vitregit supus poverii de a conștientiza faptul că segmentul cronologic vizat este ireversibil, nerămânându-i decât șansa de a-l evoca prin decuparea din mentalul ultragiat al unor semne arhetipale, imagini semnificative, gesturi bizare, obiceiuri arhaice, „ilustrate” cu flori de câmp, părelnice dialoguri confesive, ca mai apoi să fie dispuse/ordonate în taxonomia propriei sale fantezii și melancolii. Mai bine zis tânguirea este echivalenta unui recviem al reculegerii, nu și al resemnării, al durerii, nu și al speranței, redat în sonuri eufonice accentuate, profunde și, aproape, lacrimogene.

Revigorarea naturii, după sezonul hibernal, este panoramată, aproape cinematografic, în magistralul poem Intense pregătiri, unde materia (natura) și spiritul (sufletul) se armonizează cartezian într-o chimie stilizată până la cele mai mici amănunte ale viețuirii și mai rafinate viziuni ale (re)nașterii. Poetul devine exuberant când se transpune în personajul propriilor sale descrieri și rememorări campestre, trecând în revistă, pe lângă faună, flora specifică zonei, dar și uneltele agricole folosite în gospodării, gârlele, fânețele, gorganele, vâlcelele și dealurile pe care zburda în voie, vrăjit de magia frumuseții lor inubliabile.

În prezent, locurile natale ale lui Bârsilă, amenințate de agresiunea bălăriilor, iederii și mărăcinilor, se vor desțelenite numai de mâna lui, adică de mâna care scrie și descrie, cu o consecventă mâhnire și îngrijorare, apăsătoarele momente ale declinului, fiind conștient că după dispariția lui peste toate acestea se va așterne nemeritata uitare. De aceea poetul suferă, arareori în compania unei terțe persoane (dar și aceea foarte hieratică), rememorează, vrea să vadă și ce nu a văzut, să audă și ce nu a auzit, nădăjduind că în hinterlandul său închipuit totul mai este posibil și pasabil, deși, în subconștient, e nevoit a recunoaște dezolat pustiirea și dezastrul inerente, pe un fragment cronologic reversibil, sublimat prin aceste versuri antologice: „Mă trezesc, dimineață de dimineață, bătrân/ și adorm copil în fiecare seară”.

Întreaga carte pare o concentrată narațiune a înstrăinării, ce poate fi povestită gradual de un diarist ponderat, începând cu etica, primordiile și cutumele care au stat la temeliile satului de odinioară, până în zilele de azi, când ethosul s-a (auto)dizolvat în delăsarea oamenilor semi-orășenizați, sau, mai bine zis, în falsitatea și poleiala acestora.

Alteori îi țin de urât sau îi facilitează evadarea din recluziunea autoimpusă diverse personaje mitologice (Proteus, Hermes, Dionysos), care atenuează angoasa și ușurează suspinul, asumându-și fără rezerve statutul de poet damnat, postulat cu o anumită euforie panoptică: „A fi poet înseamnă a fi mai mult un măr/ pe care chiar și partea cea frumoasă-l doare”. Alteori încearcă să forțeze nota alterității, și atunci evaziunea îmbracă hainele excesului metafizic, țărâna devenind dogmatică, pulberea eretică, plânsul ancestral, fiorul dionisiac, pământul eliptic, pasărea poliglotă, sămânța atavică, răzmerița htonică, vatra abstractă, cântecul arhaic, diminețile asimetrice iar poeziile… mânioase. Treptat, imaginile agreste se disipă în certitudinea aproprierii sfârșitului asumat contemplativ și cu o anumită benevolență, când cu teama din fața misterului implacabil desfoliat matricial până în miezurile lui viscerale, când în ritualuri păgâne cu satiri concupiscenți și fecioare pofticioase, împerecheați indecent în văzul lumii, pretext de a exalta femeia plurivalentă, în toate ipostazele ei socio-morale, „speriat de strigătele/ de durere ale tuturor femeilor ce, iată, mă nasc”.

Întregul volum poate fi redus la axiomaticul poem Ora verde (structurat în 9 secvențe bine corelate între ele), sinteză exhaustivă a trăsăturilor, coordonatelor și simbolisticii acestei poezii plurivalente, veritabilă epistemă a simbiozei dintre vedenii, reverii și vise, structurate în ordinea impecabilă a compunerii și recompunerii unei lumi conexe microcosmosului din noi și circumscrisă macrocosmosului de lângă noi.

Mircea Bârsilă confirmă faptul că este un important și original poet contemporan, iar noua sa carte, Vise Reverii Vedenii, este una de referință a anului 2022.

Mircea Bârsilă, Vise Reverii Vedenii, Editura Școala Ardeleană, 2022