ARCA
Cei mai mulți îl credeau cel puțin dus,
se apucase să înfiripeze o corabie
uriașă între coline. Cioplea grinzile,
le îmbina, trudea greu până la apus.
Chila navei se întindea peste arie.
Lumea cumpăra, vindea, se distra,
se ducea la muncă în țări străine.
Noe se spetea la visul lui, ce creștea,
câte puțin în fiecare zi, cum crește
un copil în pântecul mamei, bine.
Uita adeseori să mănânce cu ai lui,
și doar de sărbători mai lăsa truda,
îl usturau ochii, în palme-i intrase
smoala cu care-și călăfătuise golul.
Câte așchii sub unghii! Urme de cui.
Respecta, cu sfințenie totul, riguros,
trei sute de coți în lungime, cincizeci
în lățime, treizeci de coți în înălțime,
trei punți, acoperiș, lemn de chiparos.
Era mulțumit, ascultase glasul Domnului.
Scântei, roșii și albe dansau prin hală,
încăperile miroseau întâi a grădină,
a luna mai. Apoi, a sudoare animală
probabil și a nutreț ud, păr și urină,
caii, iepele, vacile, boii, cocostârcii,
cocostârcele, păunii cu strai de gală,
păunițele în coadă cu ochi, triumfală,
bibiloii și bibilicile, stârcele și stârcii,
fiii lui Noe, soțiile, toți în nava colosală
încăpură și plutiră pe apa potopului.
Tot ce lucrase, cu timp și fără timp,
anii lui tineri și iscusința deprinsă de
la meșteri mai mari, nume cu nimb,
zilele lui ferice sau friguroase, truda
din nopțile lui albe, zorii palizi sosind…
totul era în rărunchii și încheieturile
unicei nave. Și ea o coajă de nucă, fără
Mâna care s-o salte, cu grijă și milă,
deasupra ,,erupției izvoarelor abisului’’.
LEUL ALBASTRU
Acum că e bătrân și bolnav,
și ochii lui obosiți văd ca prin sită,
în timp ce animale mici, dar crude,
îi dau târcoale, tiptil, pândindu-l,
iar spinii și scaieții i se încurcă
în coama altădată glorioasă,
ce ar putea să mai facă?
Mulți din generația sa au murit,
lupii tineri îl latră fără cruțare,
,,Ai făcut o înțelegere cu vânătorii,
ai stat la masa lor!’’ Uită că adesea
i-a ajutat pe cei urmăriți, speriați,
salvându-i de oamenii care-i ținteau,
încurcând vânătorii prin hățișuri…
Acum, bătrân și bolnav,
s-a resemnat poate ca regele Lear,
îți amintești, în singurătate, anii,
când era sprinten și ager și cu mirosul
fin detectând rapid făpturile aeriene,
care apar în toiul amiezilor, când aerul
–o lamă încinsă de ferăstrău albastru –
vibrează, insectele zumzăie hipnotic,
iar soarele pârjolește iarba, o aprinde.
A fost leul de pe culmile aspre, înalte.
Acum pleoapele i se închid, obosite,
peste minele și coridoarele dinăuntru,
caută o vizuină liniștită și nu o găsește,
unde să-și întindă carnea suferindă,
rege detronat de vârstă și de oameni,
epuizat, visează vânătoarea regală,
ultima, cea din care nu te mai întorci.
DUPĂ PANDEMIE
În democrație,
înainte și după pandemie,
toată lumea scrie,
bucătarii, polițiștii, miniștrii,
mecanicii auto, it-iștii.
Cenacluri și lansări,
like-uri și felicitări,
o, ce armonie,
eu scriu, tu scrii,
el, ea scrie.
BARBARII ÎN SALOANE
Erau mulți și greu îi mai puteai opri,
intrau, bulucindu-se, unde nici nu visaseră,
în saloanele cu candelabre și parchet lăcuit,
și zgâriau oglinzile splendorii,
cu vârful unui cui scos din mânecă.
Pătau parchetul cu vopsele roșii, cu lozinci.
,,Vom șterge tot și vom scrie noi corect !
Trebuie arse tocurile vechilor visători,
penele de scris, smulse din asupritele gâște,
creioanele voastre cu care ați lucrat, atunci,
pixurile aduse din Occidentul de care erați
mândri, voi, idealiști incorigibili, europeni
de secol XX, hrăniți cu Marile Narațiuni, cu
mituri. Lumea de mâine va fi în fine egală,
logică și ecologică, realistă și neomarxistă,
Adevărul absolut îl stabilim numai noi!’’