viața literaturii
Ion Bogdan Lefter

Impunătoare prezențe ale „cerchiștilor” și premizele unei reevaluări a „moștenirii” lor literare

Articol publicat în ediția 4/2023

Simple note memorialistice

Când generația noastră de juni poeți, prozatori, critici și eseiști își începea „afirmarea”, spre sfârșitul deceniului al optulea și-n primii ani ai celui de-al nouălea din secolul care între timp a devenit – vai! – „trecut”, mai-toți foștii membri ai Cercului Literar de la Sibiu/ Cluj, risipiți prin țară, avansau spre sexagenariat și jucau roluri importante pe scena culturală autohtonă. După vremurile grele și represive din prima perioadă a regimului comunist, „cerchiștii” s-au putut exprima, au scris, au publicat, au devenit personalități cunoscute și recunoscute. E-adevărat, se stinseseră prea grăbiți Radu Stanca în 1962, la mai puțin de 43 de ani, vărul său Dominic Stanca în 1976, la 50 și jumătate, și Ovidiu Cotruș în 1977, la 51 și jumătate. Dar ceilalți erau activi în jurul lui 1980 și-n continuare, participând la viața intelectuală bucureșteană și națională, atât la evenimentele publice organizate pe-atunci, totuși nu foarte frecvente, cât și la schimburile de idei din jurul Uniunii Scriitorilor, din redacțiile revistelor culturale, din cenacluri și alte „cercuri” colegiale, în foarte extinsul mediu literar „alternativ” al perioadei.

Se stabiliseră de mult în București Ștefan Aug. Doinaș, Cornel Regman, Ioanichie Olteanu, pe care i-am întâlnit de multe ori. Pe ultimii doi – la Viața Românească, unde criticul făcea parte din echipă, pe care poetul și traducătorul o conducea. Îi duceam articole spre publicare direct redactorului-șef, care m-a încurajat în felul său reținut, precaut, prevenitor. Deși lat în umeri, avea o anume zveltețe. Smead. Mustăcioară „spaniolească”. Altfel – facies defensiv, de-o calmă imobilitate. Am avut dialoguri scurte, politicos-amicale. Cei care i-au știut mai bine și pe el, și pe toți au avut acces la ipostazele lor relaxate. Amintirile „cerchiștilor” consemnează veselii exuberante, jocuri năstrușnice, derive bahice. De la o distanță de o generație, mărturiile mele nu sunt ale unui apropiat, deși am simțit din partea lor simpatia față de tinerii care veneau din urmă.

Tot la Viața Românească, Regman era mai închis în el, mai ursuz, păstrând probabil pentru apropiații săi ironiile și umorul pe care nu i le-am constatat decât citindu-l. Va fi avut și mefiența din principiu a anumitor critici față de toți autorii din jur, potențiali „clienți” ai evaluărilor viitoare, suspectați că încearcă să le capteze benevolența. Ne salutam și-atât. Înalt, cu o figură specială, cu trăsături alungite, puternice. Aer ușor-obosit, vag-plictisit, puțintel-trist.

Când l-am cunoscut eu, Ștefan Aug. Doinaș, poet de anvergură și eseist prolific, era prezența cea mai proeminentă dintre colegii de grup din tinerețe. Lucra în redacția mai „marginală” a Secolului 20, însă circula peste tot, era invitat, ascultat, onorat. A venit și la Cenaclul nostru de Luni, pe când abia ne acordam instrumentele, ca să ne vadă și să ne asculte. Ochelarist cu voce joasă, de-un timbru cald. Frazare elevată, atent cumpănită. Aproape întotdeauna „la cravată”. Ținută atât de demnă încât l-am considerat cel mai în măsură să devină reperul etic al rezistenței scriitoricești față de presiunile sistemului comunist după dispariția, în 1980, a lui Marin Preda, care jucase rolul în ultima parte a vieții lui. Am și formulat ipoteza într-un articol apărut în Convorbirile literare de la Iași. Când ne-am intersectat prima dată după aceea, mi-a mulțumit scurt, cred că și impresionat. N-am mai discutat niciodată subiectul. În „focul” revoluției din decembrie 1989, pe 22 și-n săptămânile următoare, am „negociat” la Uniunea Scriitorilor, cu „colegiul” provizoriu de conducere din care făcea și el parte, lansarea Contrapunctului, noua revistă postcomunistă a generației tinere. Ne-am intersectat în mijlocul manifestației-maraton din Piața Universității, din aprilie-mai 1990. Știam că locuiește nu departe, mai jos pe Bulevard, aproape de Piața Unirii. La aproape 70 de ani, cu aerul lui de savant formalist în vestimentație și-n comportament, nepotrivit cu mulțimea pestriță care scanda și cânta pentru democrație, ținuse să fie prezent și să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. Mai târziu, am fost și eu invitat să vorbesc la sărbătorirea lui la 80 de ani, împliniți cu o lună înaintea sfârșitului (se născuse în aprilie 1922 și s-a stins în mai 2002). Sau să fi fost un pic mai înainte, poate la 75? Se șubrezise și parcă se sprijinea într-un baston. Întâlnirea a avut loc în sala unei filiale a Partidului Național Liberal, tot pe Magheru, vizavi de Sala Dalles. Doinaș fusese senator al Partidului Alianței Civice, absorbit la un moment dat în PNL. Mi-l mai amintesc dintre participanți pe Alexandru Paleologu, cu câțiva ani mai în vârstă decât el. Între ei, seniorii, se simțea o mare prețuire reciprocă. Comunicau când afectuos-jovial, când respectuos-protocolar. Erau cu toții niște adevărați domni, eleganți fără ostentație, cultivați, rasați. Altitudinea intelectuală le conferea o noblețe greu de descris, dar pe care o simțeai.

Apropo de „cerchiștii” stabiliți în București: când Cornel Regman n-a mai fost, deci după 1999, am întâlnit-o de multe ori, la diverse evenimente culturale, pe Zorina, soția lui, care făcuse și ea parte, în tinerețea cuplului, din anturaj. O doamnă de aceeași mare calitate umană și culturală. Cândva, mai încoace, m-am revăzut și cu fiul lor Ștefăniță, cu un an – cred – mai mare ca mine, pe care-l știu din Facultate, de la Engleză, emigrat de mult în Portugalia (în acord cu specializarea lui secundară de la Universitate), apoi stabilit în Franța, editor de circa două decenii al scrierilor tatălui și-ale altor membri ai Cercului Literar. De-o vârstă cu Ștefăniță era și Dinu Regman, vărul lui, fiu al fratelui criticului. Emigrat în Germania în 1984, murise într-un accident auto în 1986, pe o autostradă, după petrecerea de Revelion. Pe Dinu, care urma în paralel Germana și frecventa Cenaclul de Luni, l-am evocat în prefața la culegerea lui postumă de versuri, Stop cadru, pe care am îngrijit-o după căderea regimului comunist (Editura Litera, Bucureşti, 1990). Am vizitat-o atunci pe neconsolata lui mamă, doamna Constanța, care locuia la doi pași de ceilalți Regmani, chiar în Piața Galați (azi, din nou, Gemeni), în blocul de lângă spațiul de comercializare a legumelor și fructelor, în diagonală față de casa criticului, a doamnei Zorina și-a lui Ștefăniță (pe care am plasat-o în spațiu în subsolul secvenței despre Exegezele „regmaniene” din acest serial). Pe doamna Constanța, pe care n-o mai văzusem aproape două decenii după apariția Stop cadrului, am reîntâlnit-o în 2018 la vernisajul unei expoziții de artă de la Palatul Mogoșoaia, vivace și locvace. Amândouă cumnatele – longevive, nonagenare și devotate amintirii soțului critic, fiului poet.

Într-o călătorie – firește – „literară” la Oradea l-am cunoscut în anii ’80 pe Radu Enescu, redactor la Familia. Îi propusesem prin poștă articole pentru revistă. Apăruseră. Personajul era mai colocvial și mai familiar. Păstrez amintirea unei foarte agreabile convorbiri de-a lungul căreia aprinsese țigară de la țigară. Fuma mult.

La Craiova, cu prilejul altui drum la vreun festival sau colocviu, l-am cunoscut pe Ion D. Sîrbu în biroul de decan al lui Eugen Negrici, la Universitatea de-acolo. Apăruse tocmai când îi făceam o vizită criticului. Sîrbu era și el mai „plebeu” decât majoritatea „cerchiștilor”, singurul care nici nu ținea să treacă drept elegant. Sporovăitor, bârfitor, calamburgiu. Ironii rafinate, într-un oarecare contrast cu masivitatea lui corporală și mai ales cu trăsăturile parcă macrantropice ale feței. Ne-a ținut un mic recital. Negrici mi-a spus după aceea că așa făcea în compania oricui îi inspira simpatie. Alt merit n-am avut în conversația compusă din câteva replici de dialog și restul – monologul vorbărețului. M-am delectat fără să fie nevoie să contribui în vreun fel.

Pe Ion Negoițescu și pe Nicolae Balotă, emigrați imediat după 1980, n-am apucat să-i cunosc decât după căderea regimului comunist. Pe cel dintâi – la München, într-o vizită pe care i-am făcut-o acasă împreună cu Mircea Iorgulescu, stabilit și el în oraș, unde fusese angajat la Europa Liberă. Negoițescu ne-a primit într-o cameră mică, pătrată, tapetată cu cărți. În 1991? În 1992? Avea să se stingă la începutul lui 1993. Conversație relaxată. Afabil, doritor și să spună ce gândește, și să-și cunoască preopinenții. Paloarea și slăbiciunea sugerau că e suferind. Compensa prin vioiciunea dialogului. Ochelari mari și măritori, încât i-am reținut în primul rând privirea inteligentă și mobilă.

Cu Nicolae Balotă m-am văzut la noi în bloc! În imobilul de pe Strada Jules Michelet în care am locuit între 1996 și 2012, în scuarul cu castani de la intersecția cu Dionisie Lupu și Pitar Moș. Mai către finalul intervalului, când se mutase pe același palier Ioan Panican, discipol al predicatorului luteran Richard Wurmbrand, evreu bucureștean convertit, arestat de comuniști și deținut până în 1964, emigrat după eliberare în Statele Unite ale Americii, stins din viață în 2001. Panican, care-și asumase un soi de misie de continuator spiritual, cultivând un aer de austeritate sectantă, era atras și de politica aliată cu credința, drept care se apropiase de cercurile mai „tradiționaliste” din Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat sau desprinse după ce aventura participării la guvernarea dintre 1996 și 2000 se încheiase și formațiunea se prăbușise. Veneau câteodată la vecinul nostru, parcă de la Cluj, și frații Boilă, Matei, preot greco-catolic, și Ioan, înrudiți cu Iuliu Maniu. Sau, din București, Liviu Petrina, fost diplomat comunist și lider țărănist post-. Pe Balotă, și el cucernic, cel puțin la senectute, îl precedase reputația literară și de intelectual revenit din exilul său francez. Știind că am și eu de-a face cu domeniul, Panican m-a informat dinainte cine urma să-i calce pragul. Sosit la fața locului și aflând că împart etajul cu gazda sa, „cerchistul” s-a arătat doritor să ne vedem. Probabil că ne mai intersectasem în „lumea literară”, însă nu ne căutam. Eram acasă. Poftit alături, am purtat un dialog politicos dar cam stânjenit cu cei doi, nici literar, cum l-aș fi avut doar cu Balotă, nici politico-religios, cum și-ar fi dorit Panican, cu care, ca-ntre vecini, preferam să dezbat problematica blocului sau subiecte general-culturale (fără să uite să-mi plaseze cărți, reviste, broșuri religioase tipărite în America, în românește). Cu Balotă presupun că împărtășea limbajul. Și atunci, și ascultându-l în alte ocazii, de pildă dând interviuri, mi-am dat seama că „cerchistul” vorbea cum scria și scria cum vorbea: livresc, suprasaturat cultural, în fraze foarte lungi, pe ton foarte-foarte afectat, parcă jucând un rol foarte-foarte-foarte atent elaborat.

Nu le-am întâlnit niciodată pe clujencele Eta Boeriu și Viorica Guy Marica. Prima s-a stins și ea prea repede, în 1984, la mai puțin de 62 de ani. Nici pe timișorenii Eugen Todoran și Deliu Petroiu. Nici pe bucureștenizatul Ovidiu Drimba, de formulă savant-„abstrasă”, despre care știu că a trăit o vreme în Italia (când oare?!).

Am recenzat cândva, în primii mei ani de critică, o carte a arădeanului Ilie Măduța, fost și el în anturajul „cerchiștilor”, poet de aceeași factură fin-livrescă. Cred că mi-a scris atunci ca să-mi mulțumească. N-am continuat corespondența și nu l-am cunoscut direct.

Dacă trag linie și adun, din peregrinările mele redacționale și prin „lumea literară” a Capitalei și-a provinciilor rămâne – „cerchistic” vorbind – amintirea unor discuții elevate și mai ales a câtorva siluete distinse. Dincolo de păcatele unora și altora, au fost oameni extraordinari, cu un ideal înalt de cultură și cu standarde morale asemenea. Devotamentul intelectual i-a dus către formidabile acumulări erudite. Autori importanți și prezențe impunătoare pentru – bunăoară – noi, mai-tinerii aspiranți…

Premizele reevaluării

Sunt acum cu toții într-o lume mai bună. Și, după numeroasele ediții și comentarii din ultima vreme, poate că e aproape momentul – ziceam – pentru o nouă evaluare a „moștenirii” literare a „cerchiștilor”. Distinctă de importanța grupării și de ținuta absolut remarcabilă a membrilor săi. Cum vor fi de privit și de apreciat azi și de-aici înainte scrierile propriu-zise, cărțile și tot ce s-a mai adunat, operele fiecăruia?

Premize:

Prima: cum am tot spus, bilanțul a crescut considerabil prin recuperările postume de texte neștiute, din arhivele personale sau uitate în colecțiile de periodice. Cele mai ample câștiguri s-au înregistrat în conturile lui I. Negoițescu și Ion D. Sîrbu, apoi într-ale lui Radu Stanca și Ștefan Aug. Doinaș. De reținut și amintitele culegeri de scrieri ale lui Ioanichie Olteanu, poeme, sau ale lui Wolf von Eichelburg, eseuri. Mai toți au fost recirculați în asamblaje extinse spre publicistică sau corespondență. Binevenite – integrala Revistei Cercului Literar, devenită astfel mai ușor accesibilă, și numeroasele documente culese în volume sau publicate în reviste. După startul acestui „foileton” recapitulativ, a apărut ediția completată a Romanului epistolar I. Negoițescu-Radu Stanca (titlul exact: Un roman epistolar. Ediție integrală, Coordonare, note și postfață de Ion Vartic, Ediție îngrijită de Ioan Cristescu și Ion Vartic, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2021, reluată în tiraj mare la Editura Polirom, 2022). Relectura și reevaluarea trebuie să țină cont de toate aceste adaosuri și de ce va mai urma. Mai demult anunțată, mult-așteptată, publicarea jurnalului lui I. Negoițescu e – pare-se – iminentă.

A doua: cu toate eforturile de la maturitate ale acestor mari „truditori” ai scrisului (cum se spunea până nu demult, într-un stil patetic, ieșit azi din uz…), aproape toți prolifici, chiar și cei câțiva care n-au ajuns, ca majoritatea, la senectute, uneori la „adânci bătrâneți”, excepție făcând doar „risipitorul” Deliu Petroiu (fără să-i mai socotim pe cei care nu s-au manifestat decât în anii de început ai Cercului), operele lor rămân marcate de epocă. Destinele lor au fost frânte după 1948, când aveau 20 și ceva de ani și și-ar fi putut concepe și realiza proiectele cu impetuozitatea vârstei. Unii au trecut prin anchetele Securității comuniste și prin pușcării. Deturnate au fost și viețile celorlalți într-o societate totalitară, cu oportunități de viață, de călătorie, de lectură și de manifestare publică sever îngrădite. Cine știe ce-ar fi gândit și-ar fi scris „cerchiștii” într-o lume liberă, în care să se fi împlinit omenește și intelectualmente firesc, fără interdicții și încorsetări?

De unde derivă a treia premiză: a neîmplinirii, oricât de severă, de neîndurătoare ar suna aprecierea. La nivelul lor înalt de înzestrare, de inteligență și de cultură, au lăsat cărți importante, dar n-aveau cum să „anuleze” fractura de după 1948 și influențele istoriei politice ca și când ele n-ar fi existat. Prin tenacitatea ulterioară, prin reluarea operațiunilor părăsite, neisprăvite, au putut face unele suturi, au mers mai departe și și-au exprimat măcar parțial personalitățile. Poate că singurul care a reușit să ajungă finalmente la o amplă coerență de operă a fost Doinaș, dată fiind și specializarea într-un gen mai puțin expus asalturilor conjuncturale, poezia. Eseistica sa, prețioasă în sine, este și ea estetizantă, ansamblu de reflecții literare și culturale generale sau glosse la texte clasice ori contemporane, fără intențiile de articulare programatică într-un sistem interpretativ și ierarhizant care să-i fi alertat pe cenzorii de până-n 1989, vigilenți față de acțiunea activă și implicit-subversivă a criticilor literari, promotori ai criteriilor „nealiniate” ale valorii și-ale independenței de spirit, opuse ideologiei oficiale, bazate pe autoritarismul conducerii și pe obediența populației. Eforturi vizibile de a-și „recupera” opera a mai făcut Negoițescu, mai reținut în genurile „de creație”, poezia și proza, mai insistent în critica și istoria literară, dar fractura amintită rămâne adâncă, cu consecințe majore asupra etapelor sale târzii. Mai puțin expuși intemperiilor au fost cei care s-au menținut în zone de cercetare savantă, precum Todoran, Drimba și ceva mai personal-eseizantul Balotă.

A patra premiză a reevaluării: i-a ținut în loc pe „cerchiști” și programul lor din tinerețe, construit pe principii prea generale, de-o mare importanță în contextul războiului al doilea și-al perioadelor care au urmat, însă nespecifice: „europeismul” și miza pe „estetic”. Iar ideea poetică inițială, „resurecția baladei”, a produs câteva texte splendide, însă într-o direcție vetustă, de unde Doinaș & comp. n-au găsit ieșiri inovatoare. Când a abandonat rețeta și a trecut la alte formule, autorul Mistrețului cu colți de argint n-a mai atins un „sunet” recognoscibil, cum fusese cel al „cornului” din balada de tinerețe, acela – totuși – mimetic, strict „tradiționalist”. Minunat, de acord!

Concluzie anticipată

De-aici încolo – drum larg pentru analize, pentru reinterpretări laborioase. Formulând cu mare grijă, cu menajamentele obligatorii, aș anticipa astfel una dintre concluzii: apreciind remarcabilele calități intelectuale și profesionale ale membrilor Cercului Literar de la Sibiu/ Cluj, cu toată înțelegerea față de destinul vitreg de care au avut parte și – în genere – cu marele respect pe care posteritatea li-l datorează, s-ar putea ca principala lor contribuție să rămână chiar gruparea, modelul colectiv de asumare a unui ideal cultural înalt: agregarea lor inițială, efervescența anilor de formație, de lansare, de elaborare de mari proiecte, ca și rețeaua colegială pe care au menținut-o în funcțiune la maturitate și la senectute. Susținerea în 1943 a lui Lovinescu și a lovinescianismului ca viziune asupra istoriei literaturii și a civilizației românești a fost un gest excepțional fixat într-un „manifest” memorabil. Și rămân – firește – textele și cărțile de vârf: faimoasele balade ale lui Doinaș și-ale lui Radu Stanca, romanele și jurnalele lui Sîrbu, în special Adio, Europa! (I-II, 1992, 1993) și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (I-II, 1991, 1993), Romanul epistolar Negoițescu-Radu Stanca (1978, 2021, 2022) și alte scrisori recuperate, precum cele ale lui Sîrbu către Negoițescu, Virgil Nemoianu și Mariana Șora din Traversarea cortinei (1997) sau ale lui Doinaș către Radu Stanca (restituite recent de Marta Petreu în Apostrof și România literară, 2022-2023), memorialistica lui Negoițescu din Straja dragonilor (1994) și-a lui Balotă din Caietul albastru (1998) și Abisul luminat (2018), studiile fundamentale despre mari scriitori români, Negoițescu – Poezia lui Eminescu (1967), Balotă – Urmuz (1970), Cotruș – Opera lui Mateiu I. Caragiale (1977) și poate altele.

Cercul Literar de la Sibiu/ Cluj – o extraordinară conjuncție de spirite „alese”…

P.S. Pe 22 octombrie 2021 Nicolae Prelipceanu mi-a confirmat printr-un mesaj electronic primirea primului episod al acestui „serial”. Stimulat de subiect, îmi furniza „flash”-uri memorialistice despre „cerchiștii” pe care i-a cunoscut, foarte interesante ca mărturii de „viață a literaturii” și cu unele informații utile (de pildă despre Arthur Dan), drept care, cu complicitatea lui (sau măcar cu îngăduință, altfel acest P.S. n-ar fi rămas în pagină!), preiau aici pasajul despre cei numiți „cunoștințe de demult (ale mele)” (eliminînd doar adresările către mine):

…Radu Enescu, Doti Stanca, Ovidiu Cotruș și, mai ales, Nicolae Balotă, pe care l-am revăzut chiar la Nisa, cu doi ani înainte de cel fatal, ca să nu mai spun de Ioanichie Olteanu sau chiar Deliu Petroiu. Pe Viorica Guy Marica, și ea o cerchistă mai jună, ca și Radu (Enescu), am avut-o profesoară de Istoria artei, la Cluj; l-am întâlnit și am (cam) băut cu el, și pe Deliu Petroiu. E un capitol de adevărată istorie literară. […] A, pe profesorul Jaquier l-am cunoscut la Cluj, mi-a făcut praf, pe bună dreptate, o lucrare obraznică despre poezia lui Paul Valery (nu știu să pun accentul ascuțit, aici), la un cerc de literatură universală. Cu Ovidiu Cotruș am făcut un lung interviu de pe patul final de spital de la Cluj, interviu care s-a întrerupt prin moartea lui. Iar la Paris am vorbit despre el cu prietenul meu, pe atunci, Pierre Oster, un poet dispărut și el acum vreun an sau doi… Cu Ioanichie am fost «coleg» într-un comitet al Uniunii Scriitorilor, de fapt al Fondului Literar, care aproba (sau nu) împrumuturi și ajutoare și am apreciat umorul lui sec, aproape britanic. Și așa mai departe. […] la Cluj se vorbea mult despre Cercul Literar de la Sibiu în anii mei de facultate, odată cu faima oarecum secretă, din cauza regimului, a lui Blaga, mentorul lor.

Despre Dan Arthur știu că era medic la sanatoriul psihiatric de la Săvârșin, că încercase cândva să se sinucidă prin defenestrare, dar nereușind a rămas paralizat și nu știu când, totuși, a reușit să moară”…

Încă se mai pot recupera – iată! – informații prețioase despre „cerchiștii” sibieni/ clujeni de la martori, de la familii, de la colegii lor scriitori…