cronica traducerilor
RODICA GRIGORE

În lumea uitării

Articol publicat în ediția 4/2023

Nimeni nu poate șterge poveștile!”

(Yōko Ogawa, Poliția Memoriei)

Prima dintre îndatoririle Poliției Memoriei era să se asigure că disparițiile decurg ca la carte.” Iar pe o insulă al cărei nume nu este dezvăluit, diverse lucruri încep să dispară: panglicile, clopoțeii, pălăriile, hărțile, timbrele, parfumurile, păsările, fotografiile sau trandafirii. Desigur, Poliția Memoriei veghează ca toate să fie rapid și definitiv uitate de către locuitori, iar aceștia, în marea lor majoritate, uită totul aproape instantaneu, despărțindu-se parcă fără regrete de propriul trecut și de propriile amintiri. Cititorul află aceste amănunte încă din primele pagini ale romanului intitulat chiar așa, Poliția Memoriei, al scriitoarei japoneze Yōko Ogawa, apărut în limba română la Editura Humanitas Fiction din București (Colecția „Raftul Denisei”), în excelenta traducere semnată de Raluca Nicolae.

Publicat în 1994, textul a fost considerat de numeroși exegeți o replică în cheie niponă la celebrele distopii ale lui George Orwell, Ferma animalelor și O mie nouă sute optzeci și patru, cu atât mai mult cu cât însuși titlul cărții lui Ogawa duce cu gândul la orwelliana și înspăimântătoarea Poliție a Gândirii. Numai că, dincolo de această apropiere evidentă (dar care se va dovedi a fi mai degrabă formală), romanul acesta reușește, cumva, să reziste interpretării unilaterale – fiind, în egală măsură o parabolă a pierderii, o remarcabilă alegorie a puterii și a supunerii, dar și o amară și lucidă meditație asupra condiției umane contemporane. Și, chiar dacă cititorul poate fi tentat, pe fragmente, să apropie acest text de alte universuri distopice care îi sunt cunoscute din diferite opere de ficțiune ale epocii noastre, scriitoarea japoneză se individualizează profund, căci Poliția Memoriei e mult mai mult decât un protest față de un regim politic autoritar și reprezintă, dacă e citită cu atenție, o realizare artistică net superioară multora dintre contrautopiile (militante) ale ultimelor decenii. În plus, cartea aceasta, doar aparent atât de clară în semnificații, trimite și la temele predilecte ale autoarei, pe care le regăsim în alte creații ale sale precum Hotel Iris (1996), Suspine tandre (1996) sau Profesorul și menajera (2003): memoria, legătura fiecărui individ cu trecutul personal sau cu istoria (culturală), arta, posibila salvare prin iubire.

Personajul din perspectiva căruia se face relatarea în Poliția Memoriei este o tânără romancieră care încearcă să supraviețuiască în acest univers din ce în ce mai lipsit de elementele esențiale. Rămasă singură, după moartea mamei (sculptoriță) și a tatălui (ornitolog), ea duce o existență modestă și monotonă, asemenea majorității locuitorilor insulei, are un singur prieten, bătrânul soț al femeii care o îngrijise în copilărie, și încearcă să își scrie cărțile. Numai că, treptat, și asta devine din ce în ce mai greu, câtă vreme păsările, de pildă, au dispărut deja de multă vreme, iar oamenii nu doar că nu și le mai amintesc, dar nici nu le simt lipsa. Și la fel se întâmplă cu toate cele care dispar, astfel încât e suficient de previzibil că și cărțile vor dispărea la un moment dat. Exact asta se va întâmpla, iar romanciera din cartea lui Ogawa pierde, practic, tot ce era mai important pentru ea: „În noaptea aceea parcă îmi auzeam amintirile arzând”, constată femeia cu durere. Numai că înainte de asta, ea îl salvează de raidurile Poliției Memoriei pe R, editorul său, cel care, asemenea mamei protagonistei, nu uitase nimic din tot ceea ce dispăruse.

În acest timp, pe insulă disparițiile continuă, iar în fiecare dimineață în care mai dispare câte ceva, oamenii pur și simplu renunță la acel lucru, apoi îl uită. Smulg ei înșiși tufele de trandafiri din grădini, în momentul în care se decide dispariția trandafirilor, rup și ard hărțile pe care le au prin case, la fel se întâmplă și cu calendarele, iar în cele din urmă, cu cărțile. Mai nimeni nu pare să aibă regrete și foarte puțini sunt cei care încearcă să se opună acestor hotărâri care sunt luate pe deasupra oamenilor, fără a se ține seama de dorințele sau nevoile micii comunități. În câte-o dimineață, o briză ușoară și fiorul pe care-l simt toți locuitorii anunță încă o dispariție, abia ulterior oamenii realizează ce anume trebuie să dispară – și să fie distrus, apoi iremediabil uitat. Iar aceia, foarte puțini, care nu sunt de acord cu tot ce se petrece vor fi rapid reduși la tăcere și ridicați de patrulele Poliției Memoriei, aflate mereu în căutarea delincvenților. Așa se întâmplase cu ani în urmă cu mama protagonistei cărții de față, sculptorița care păstra în memorie tot ce era declarat dispărut și, mai mult decât atât, încercase adesea să o facă pe fiica sa să înțeleagă importanța lucrurilor mici (parfumuri, panglici) pentru viața fiecărui om. În plus, ea încălcase în mod repetat interdicția dictată de autorități și de Poliția Memoriei de a păstra în casă obiectele care trebuiau să dispară și avea un scrin în care se găseau tot felul de astfel de lucrușoare – pe care, după ani, când le va descoperi, fiica sa nici măcar nu va mai ști cum să le folosească… Încă și mai mult, ea sculptase mai multe statuete în care ascunsese unele obiecte, convinsă fiind că, în felul ăsta, agenții trimiși să inspecteze locuințele oamenilor și să facă percheziții nu le vor putea descoperi.

Majoritatea oamenilor se resemnează să trăiască așa și să accepte totul, fără a pune întrebări și fără a încerca să facă nimic pentru a opri cursul evenimentelor. Ba chiar li se pare că păstrarea în memorie a lucrurilor dispărute și a importanței acestora ar fi inutilă, câtă vreme și așa nu le mai puteau utiliza fără a se pune în pericol. Iar în acest fel memoria lor devine din ce în ce mai scurtă, mai fragilă, mai subțire, mai lipsită de consistență. La fel, inimile lor, după cum constată și romanciera protagonistă a cărții lui Ogawa, sunt tot mai goale, ajungând treptat incapabile să simtă, să facă alegeri și să înregistreze diferența dintre bine și rău. Oamenii acceptă fără să-și mai pună întrebări ceea ce alții decid pentru ei, conștiințele le sunt, treptat, anihilate, memoria le e anulată, iar finalmente distrusă. Fără a avea curajul de a lupta deschis cu acest sistem și fiind lipsită de capacitatea pe care, totuși, unii oameni de pe insulă o mai au, de a nu uita, protagonista încearcă, în felul ei, să opună rezistență. Și să-l salveze pe R, editorul său, ascunzându-l într-o cameră secretă pe care, împreună cu bătrânul ei prieten, o amenajează în propria sa locuință. Evident că, procedând astfel, cei doi își asumă foarte mari riscuri, dar nu ezită deloc, încercând, practic, nu doar să salveze un om, ci să păstreze amintirile pe care ei înșiși nu le mai aveau. R devine, în acest fel, simbolul memoriei colective, al unui întreg trecut cultural, al istoriei insulei – chiar dacă, atunci când le vorbește despre toate astea sau atunci când, într-o impresionantă scenă, le cântă la muzicuță, însă ei nu își mai amintesc nici măcar ce este acel obiect ori ce semnifică muzica lui – bătrânul și romanciera nu pot face altceva decât să îl asculte, convinși de importanța spuselor lui, deși incapabili să le mai înțeleagă până la capăt.

Cămăruța secretă se transformă, pe nesimțite, într-un veritabil muzeu al obiectelor dispărute și condamnate la uitare, aici găsindu-și locul dropsuri aromate, o cutie muzicală, fotografii, sculpturi ale mamei protagonistei, iar R încearcă din răsputeri să le trezească memoria profundă, să-i ajute să-și păstreze amintirile cele mai importante și cele mai dragi. Din acest motiv, el se opune cât poate distrugerii fotografiilor de familie, atunci când e decretată dispariția acestora, spunându-i femeii de care treptat va fi legat într-o imposibilă și tragică poveste de iubire că lucrurile importante vor continua să fie importante, indiferent cât de mult se va schimba lumea din jur… Fără să mai poată gândi asemenea lui R, dar având încredere în el, protagonista va avea, totuși, revelațiile sale, mai ales cea din momentul în care, după ce și cărțile trebuie să dispară, vede câteva pagini plutind prin aer și, deodată, își dă seama că așa arăta, cu ani în urmă, zborul păsărilor, și ele dispărute de mult – iar, într-o fracțiune de secundă și le amintește, doar pentru a le uita, apoi, definitiv: „Am urmărit arcul descris de ultima carte care se prăvălea în aer și dintr-o dată m-a străfulgerat ideea că mai demult stătusem la aceeași fereastră cu tata, având înaintea ochilor o priveliște asemănătoare. Am tras adânc aer în piept și am simțit o ușoară durere, ca și cum o scânteie orbecăia prin mlaștina fără fund a inimii mele. – O pasăre! am zis, amintindu-mi brusc. Paginile cărții s-au deschis, fluturând în aer la fel ca aripile unei păsări ce-și lua zborul spre tărâmuri îndepărtate. Curând, amintirea a fost înghițită de flăcări, lăsând în urmă doar noaptea.”

În acest univers ostil, nimeni nu știe în cine poate avea încredere ori dacă mai poate avea încredere în cineva, câtă vreme agenții Poliției Memoriei sunt mereu la datorie, iar descinderile lor, urmate de arestări ale unor familii întregi, devin din ce în ce mai frecvente. Când să vorbești, ce să spui și cui? Merită să îți mai asumi vreun risc? Mai poate exista dragoste într-o astfel de lume, în care totul e supus dispariției și uitării? Mai poate funcționa comunicarea între oameni? Dar solidaritatea? Toate aceste întrebări reprezintă marea preocupare a protagonistei, iar frământările ei se văd din dialogurile pe care le poartă cu bătrânul sau cu R. Situația romancierei e cu atât mai complicată cu cât își pierde treptat memoria, asemenea celorlalți locuitori ai insulei, însă ar vrea să poată continua să scrie. Mai este, însă, posibil? Va mai putea vreodată, și cum, cu ce preț? Deși preocupată ea însăși de toate aceste aspecte, Ogawa rezistă tentației de a oferi fie și sugestia vreunui răspuns, scriind o carte aproape enigmatică în aparenta ei simplitate formală, dar reușind să vorbească într-un mod impresionant despre uitarea umană și amnezia istorică, adresându-se, implicit, cititorilor din nenumărate țări, amintindu-ne curajos de oamenii – din trecut sau din prezent – din atâtea și atâtea locuri din lume, care au fost siliți să-și părăsească pământul natal, să renunțe la tot ce aveau și să lase în urmă amintiri, nume, povești, poate chiar o limbă maternă, în încercarea disperată de a-și salva măcar viețile…

Însă, în romanul acesta, lucrurile sunt chiar mai complexe, pentru că, de la un moment dat încolo începe să ningă, iar iarna care se instalează din acea clipă nu se va mai da dusă de pe insulă, condamnând oamenii și la frig, nu doar la lipsuri ori la teamă. Să aibă vreun amestec Poliția Memoriei? Până la urmă, cine sunt cei care fac parte din acele omniprezente patrule? Cine se ascunde sub uniformele elegante și în mașinile scumpe cu care sunt înzestrați acești agenți ce par situați mai presus de oamenii obișnuiți? Uluitor este că, deși cititorul e tentat suficient de multă vreme să interpreteze această carte exclusiv ca pe un text politic, chiar subversiv, lectura integrală a romanului ne determină să privim lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Căci Ogawa scrie, într-un mod neașteptat, dar cu atât mai impresionant, despre agonie, stingere, moartea lentă, dar inevitabilă. Odată cu fiecare obiect care dispare de pe insulă, cititorul simte că totul e configurat, în plan artistic, ca pentru a exprima și degradarea progresivă, în plan fizic și psihic, a oricărei ființe umane. Ogawa vorbește, altfel spus, despre efectele ireversibile pe care le are trecerea timpului asupra ființei umane, asupra oricărui om, confruntat, odată cu înaintarea în vârstă, cu uitarea, cu neputința, cu teama și nesiguranța. Adică, exact sentimentele trăite de locuitorii insulei din acest roman… Prin dispariția florilor și a păsărilor e ca și cum scriitoarea niponă ar vorbi despre pierderea progresivă a bucuriei de a trăi, despre degradarea simțurilor, despre accentuarea lipsurilor – cu care, totuși, omul trebuie să se împace, pentru a putea continua să-și ducă viața.

Exact aceasta și este atitudinea oamenilor de pe insulă. Nu protestează, nu se revoltă, nu se luptă pentru a recupera ceea ce e declarat dispărut. Iar, în fond, ce putem face fiecare dintre noi atunci când pierdem o abilitate ori o capacitate sau o calitate pe care o aveam cu ani în urmă? Ne resemnăm, acceptăm, ne mulțumim cu ce ne mai rămâne. Nu mai poți alerga, însă poți merge, nu mai poți cânta, însă poți vorbi, e ceea ce se întâmplă în cazul multor oameni odată cu înaintarea în vârstă, iar romanul lui Ogawa devine, citit din această perspectivă, și o extraordinară metaforă a suferinței umane, dar deopotrivă a demnității în fața degradării fizice. Să rămâi calm și demn, chiar și atunci când începi să nu te mai recunoști pe tine însuți, să păstrezi ce se mai poate din vechile obiceiuri ori din micile obișnuințe și să faci asta pentru cei de lângă tine, pentru cercul familial și pentru cei pe care îi iubești înseamnă, din perspectiva omului obișnuit confruntat cu ravagiile vârstei și cu teama de viitor, un act de curaj și o acțiune nu o dată temerară. Să faci tot ce poți ca să mai sărbătorești o zi de naștere, să mai plimbi un câine, să te bucuri de o zi însorită ori de contemplarea unui peisaj – iată micile acte de eroism ale personajelor din romanul lui Ogawa și modul în care încearcă ele să facă față tuturor pierderilor și disparițiilor. Iar Poliția Memoriei, ca instituție, interpretată astfel, nu e nici mai mult, dar nici mai puțin decât expresia însăși a pierderii care, inevitabil, va apărea în viața fiecăruia dintre noi, a pierderii (pierderilor) pe care le-am suferit ori le vom suferi, inevitabil – nu poți să nu le detești, însă nu ai cum să nu le accepți, finalmente. De aici și atitudinea aparent inexplicabil de calmă a oamenilor de pe insulă atunci când agenții le intră în casă sau îi duc la secție. Ogawa transformă, în acest fel, destinul omenesc și o serie de simboluri aparent ușor de descifrat în principalele puncte de reper ale unui univers ficțional impresionant și al unei viziuni artistice originale și pline de temeritate.

Dar, pare a spune scriitoarea, în orice acceptare trebuie să existe limite. În cazul oricărei renunțări trebuie să fie un punct de care nu se poate trece. Că insula / umanitatea poate exista fără pălării sau panglici, fără trandafiri ori păsări poate fi adevărat. Însă nu va putea exista fără cărți, de aici și reacția pe care câțiva oameni o au atunci când se hotărăște dispariția cărților, iar acestea sunt arse în locuri publice: „Oamenii care încep să ardă cărți sfârșesc prin a-și arde semenii.” Ogawa ne spune, prin vocea și reacțiile protagonistei sale, că arta, scrisul, literatura reprezintă și o expresie a puterii omului de a se opune oricărui sistem opresiv-represiv – sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. De altfel, mama romancierei ascunsese în sculpturile sale obiecte condamnate la uitare, pentru a le salva și pentru a le face să ajungă la cei care vor trăi în viitor. La fel încearcă să procedeze și romanciera, luptându-se din răsputeri, la îndemnul editorului său, să își definitiveze romanul, chiar și după momentul în care cărțile trebuie să dispară. Iar camera secretă în care e ascuns R devine asemenea unei sculpturi a mamei protagonistei, o adevărată capsulă a timpului și un protest implicit împotriva uitării. Sigur că această idee nu e nouă, se știe bine că toate regimurile politice sunt conștiente de puterea pe care arta o are și de forța expresivă a cuvântului scris, de capacitatea subversivă a literaturii și de puterea cu care simplele cuvinte pot adânc săpa la rădăcina unui regim autoritar și îl pot slăbi. Tocmai de aceea, personajul din romanul la care lucrează protagonista este o dactilografă care, în anumite circumstanțe, ajunge să își piardă vocea. Memoria e direct legată de vocile oamenilor și de trupurile lor, exprimând chiar și ceea ce vorbele sau atitudinile nu îndrăznesc să exprime.

Poliția Memoriei abordează, însă, și o altă problemă pe care o regăsim în toate creațiile majore ale lui Ogawa, și anume tema artei, concretizată în munca susținută, uneori în adevărata luptă de a scrie, de a elabora și definitiva un text, un roman, alături de îndoielile omului de litere cu privire la puterea sa de a scrie ceva cu adevărat valoros, care să treacă dificila probă a timpului, dar să și exprime cea mai adevărată parte a sufletului și a convingerilor sale. De aceea, romanciera discută cu editorul ei, R, ascunși amândoi în camera secretă: „E ca în vremurile bune de altădată, când între mine și tine încă mai exista o poveste. […] Mă întreb dacă povestea va rămâne și după ce voi dispărea. Bineînțeles. Fiecare cuvânt pe care l-ai scris va continua să existe ca amintire, aici, în inima mea, deci nu va dispărea. Poți fi sigură de asta! Atunci mă bucur să las măcar o urmă a trecerii mele pe aici.” Subtextual și indirect, cititorul însuși e convocat și provocat să se integreze în universul ficțiunii, să lupte alături de scriitor împotriva tiraniei uitării ori a cine știe cărei guvernări autoritare. Și să ajute umanitatea să meargă înainte, să nu se uite complet, să nu moară cu totul. Să păstreze ceea ce e mai bun și ceea ce merită păstrat din tot ceea ce ni se întâmplă ori ni s-a întâmplat, dar și ce a fost mai rău ori mai greu – pentru ca greșelile să nu se mai repete, pentru ca istoria personală să repete doar părțile bune ale fiecărui om în parte, iar marea istorie să nu mai cadă niciodată în erorile trecutului.

Iar dacă unii critici literari au stabilit numeroase conexiuni între Poliția Memoriei și un alt roman al lui Ogawa, Profesorul și menajera, mai cu seamă având în vedere tema memoriei și tensiunea crescândă între personajele implicate în acțiune, alții au considerat că textul cu care acest roman al scriitoarei japoneze poate fi comparat în cel mai adecvat mod ar fi nu Minunata lume nouă al lui Aldous Huxley sau deja amintitul O mie nouă sute optzeci și patru, ci Jurnalul Annei Frank, prin predilecția pentru spațiile închise, prin arta de a deschide noi perspective asupra unor aspecte ale existenței sau evenimente care păreau a nu mai putea oferi nimic nou, prin teama aparent bine stăpânită a oamenilor, atunci când sunt confruntați cu opresiunea, cu discriminarea, cu realități la care se tem că nu vor putea face față. De altfel, Ogawa însăși și-a mărturisit nu o dată fascinația pentru adolescenta care scria pentru a salva atât cât mai putea din lumea în care trăise și pe care o iubea, dedicând chiar un volum de eseuri (publicat în anul 1995) Jurnalului Annei Frank. În paranteză fie spus, Ogawa a și făcut o călătorie la Amsterdam, special pentru a vedea cu ochii săi încăperile în care trăise în secret familia Annei Frank în anii grei ai ocupației naziste. Ca un detaliu (însă nu lipsit complet de importanță…) trebuie să ținem seama și de faptul că romanul acesta a apărut la aproape o jumătate de veac de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, deci într-un moment când, în Japonia, se discuta mult despre problema responsabilității istorice a niponilor față de numeroasele atrocități din timpul conflagrației, dar și despre memoria colectivă, care, uneori, parcă refuza să mai rețină lucrurile pe care marele public le considera prea dificil de acceptat ori de analizat / evaluat deschis, cum ar fi rolul jucat de (cel puțin) o parte din autoritățile militare ale anilor ‘30-‘40, actele de cruzime petrecute în închisorile nipone și așa mai departe.

Problema identității și a relațiilor interumane extrem de complexe, mai cu seamă în situații-limită, se dovedesc a fi preocupări majore ale lui Ogawa, așa cum se vede și în Profesorul și menajera, numai că, în Poliția Memoriei, există numeroase straturi suprapuse ale narațiunii și deopotrivă ale semnificațiilor, autoarea atingând, acum, și legătura dintre memorie și sufletul (dar și trupul) omenesc, dar dezvoltând și o adevărată obsesie pentru universul material – de aici descrierile atât de detaliate ale sculpturilor mamei protagonistei, ale sticluțelor de parfum păstrate în vechiul scrin, ale obiectelor dispărute, dar salvate de cei care nu le putuseră uita. Influența lui Henry James și a stilului acestuia din Comorile din Poynton, de pildă, este evidentă, dar, în egală măsură, și cea a lui Marcel Proust. Căci, asemenea micii madeleine înmuiate în ceai de naratorul din În căutarea timpului pierdut, obiectele salvate, prețuite, de-a dreptul celebrate de R, deși neînțelese de tânăra romancieră, au darul de a readuce, fie și temporar, bucuria de a trăi și de a savura micile plăceri ale vieții obișnuite, acum pierdută pentru totdeauna, de acești oameni supuși rigorilor unui univers ce pare în permanentă destrămare. Un soi de univers senzorial salvează simbolic de la uitare fragmente ale trecutului și dezvăluie secvențe ale trecutului, ale istoriei insulei sau doar ale personajelor implicate, umplând textul lui Ogawa de o melancolie extraordinar realizată în plan artistic, ce transformă Poliția Memoriei și într-un remarcabil roman de atmosferă, oricât poate să pară acest lucru de straniu, ținând seama de natura distopică a acestui text.

Poliția Memoriei, ea însăși, oricât de atotputernică pare, nu controlează disparițiile ci, cumva, doar le veghează, le accentuează, câtă vreme oamenii, locuitorii insulei distrug aproape instantaneu orice urmă a ființelor ori obiectelor care dispar. E ca și cum, dacă oamenii ar refuza să distrugă, de pildă, cărțile, pălăriile, timbrele ori calendarele și hărțile, acestea ar rămâne acolo, iar amintirea lor nu ar putea fi ștearsă atât de ușor. Însă oamenii nu refuză. Din neputința de a refuza, din teamă, din nevoia cumva de înțeles de a se pune la adăpost de potențialele amenințări, din cauza echivalențelor evidente între aceste dispariții și efectele pe care le are trecerea timpului asupra fiecărei ființe umane. Dar, așa cum spuneam, există limite, trebuie să existe. Și linii roșii, de care, din păcate, oamenii din acest roman par a nu mai ști ori a nu mai putea să țină seama. Căci, dacă disparițiile par neînsemnate la început (la urma urmei, ce contează o muzicuță, acolo, ori clopoțeii), odată ce ele se înmulțesc, acceptarea din partea locuitorilor insulei devine o expresie a supunerii oarbe. În fond, dacă accepți să pierzi și să uiți fie și ceva neînsemnat, cum ai putea fi capabil vreodată să lupți pentru ceea ce contează? Cum vei mai putea face diferența între ceea ce poți pierde și ceea ce nimeni n-ar trebui să conceapă că ar putea pierde? Astfel se întâmplă în romanul lui Ogawa, unde, la un moment dat, locuitorii insulei simt că nu mai păstrează nimic din vechile legături cu trecutul, acesta e, practic, anulat, complet anihilat, iar ei își pierd părți ale corpului, mai precis acestea dispar – chiar dacă, fizic vorbind, rămân la locul lor, însă oamenii nu se mai pot folosi de câte o mână sau de câte un picior… Odată ce am învățat să uităm, putem uita orice – și putem pierde orice, chiar totul. E marea lecție și marele avertisment pe care acest tulburător roman al lui Yōko Ogawa ni-l oferă – cu atât mai actuale în vremurile deloc ușoare pe care le trăim.

Yōko Ogawa, Poliția Memoriei.

Traducere de Raluca Nicolae, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2022