in memoriam
TUDOREL URIAN

LA DESPĂRȚIREA DE MIHAI ȘORA

Articol publicat în ediția 4/2023

Toate minunile au o limită. „Nemuritorul” Mihai Șora a plecat dintre noi senin, liniștit, împăcat cu sine, metaforic vorbind, cu zâmbetul pe buze, în ziua de 25 februarie 2023, în cel de-al 107-lea an al vieții (n. 7 noiembrie 1916). O viață exemplară, fapt subliniat de toți marii săi contemporani (Virgil Ierunca scria în jurnalul său, după ce l-a cunoscut că este românul care l-a impresionat cel mai mult dintre cei care trăiau la vremea respectivă în Franța, într-un timp în care în capitala Franței locuiau deja Mircea Eliade, Ionesco și Cioran, iar Constantin Noica îl dădea ca singur exemplu nominal de mari caractere în România tuturor compromisurilor din vremea comunismului: „Există oameni puri, nepătați. Un Șora, de pildă”. Asupra caracterului lui Mihai Șora nu a planat, până în anii din urmă, umbra celei mai mici îndoieli. L-am cunoscut pe Mihai Șora în anul 1982, iar un deceniu mai târziu am început să lucrez cu el nemijlocit, în structurile Partidului Alianței Civice. În orice discuție cuvântul său cădea ca o pecete, închidea orice dispută, era o voce a rațiunii, a argumentului calm, așezat, cântărit temeinic, dincolo de care nu mai era nimic de spus. Era ancora de raționalitate care dădea Partidului Alianței Civice stabilitate în apele învolburate ale primilor ani ai tranziției. Mereu calm, cu mintea liberă, Mihai Șora ne dădea tuturor impresia că nimic rău nu se putea întâmpla în preajma sa. Ce dor îmi este de acele timpuri ale speranței și idealurilor, care, în timp, s-au dovedit utopice, în mijlocul cărora prezența lui Mihai Șora era de neclintit.

Dacă civismul domnului Mihai Șora de la începutul anilor 1990 a fost mai degrabă ceea ce s-ar putea numi civism „pour les connaisseurs”, de substanță, cum l-am numit la vremea respectivă, „in sotto voce”, mai degrabă șoptit decât urlat la portavoce, în preajma celebrării centenarului vieții filosofului acesta a îmbrăcat o nouă haină. Mihai Șora a devenit o prezență permanentă la manifestațiile din Piața Victoriei, înconjurat de tineri și mai puțin tineri, mândri că se află în preajma lui, că își pot face selfie-uri cu el, că îl pot auzi. S-a născut acolo un Mihai Șora pentru mulțimi un simbol și un lider al noilor generații. Partitura interpretată de el a fost într-un fel asemănătoare cu cea a lui Stéphane Hessel, autorul manifestului Indignez-vous. Timpurile s-au schimbat! Rețelele sociale și telefoanele mobile erau mult mai prompte în a-i distribui pozele, gesturile și vorbele. Centenarul Mihai Șora era un pericol mult mai mare pentru putere decât octogenarul care a străbătut Bucureștiul în cușca lui Ilie Ilașcu, împreună cu Dan Grigore, Corneliu Coposu și alți lideri ai civismului românesc. Ca din senin s-a pornit un bombardament asupra credibilității lui Mihai Șora, precum al rușilor asupra Bahmutului. A fost acuzat că a fost membru al partidului comunist din Franța, că, întors în România, a fost omul Anei Pauker, profitor al regimului, s-a insinuat, fără nicio probă că ar fi fost și colaborator al securității. One of us, ar putea spune cu satisfacție învârtiții tranziției, mai toți posesori astăzi de pensii speciale nesimțite, despre care spun că sunt drepturi deja câștigate. Nu e nici locul, nici momentul să intru în dispută cu unii și cu alții, dar câteva vorbe în apărarea onoarei lui Mihai Șora tot mă văd obligat să spun.

Mihai Șora nu a ascuns niciodată faptul că a fost membru al Partidului Comunist Francez. Dar când s-a petrecut acest lucru? În vremea în care Franța era ocupată de trupele lui Hitler. În Franța acelui timp, cetățenii francezi se împărțeau în două mari categorii: colaboraționiștii și rezistenții. Mihai Șora s-a mutat de la Paris la Grenoble, unde a devenit membru al rezistenței. Orice om rațional poate intui că rezistența, pentru a fi eficientă, are nevoie de niște rețele, nu se poate face individual. Nu poți pleca singur de acasă, cu mâinile în buzunar, să faci rezistență, cum am plecat eu la Timișoara, în 17 decembrie 1989. Or, la vremea aceea, rețelele erau constituite în principal din comuniști. Nu cred că era foarte ușor de pătruns în vreuna din ele fără garanții solide de loialitate, teama de infiltrați care să deconspire tot planul de acțiuni și să-i condamne, practic la moarte pe toți membrii rețelei fiind cât se poate de reală. Or, calea cea mai sigură de a fi inclus în rețea era să fii tu însuți comunist, să poți fi verificat în orice clipă, să ai un șef care să garanteze pentru tine. În plus, nu trebuie confundat comunismul din Franța ocupată de nemți cu situația din Uniunea Sovietică din vremea gulagului și a marilor procese staliniste. Visul comuniștilor din rezistența franceză nu era gulagul, ci eliberarea țării. Ei nu se confruntau cu democrația, ci cu nazismul. Iar mulți dintre ei au plătit cu viața acest vis. Franța arată și astăzi un mare respect celor care au făcut parte din Rezistență, fără să-i mai caute la comunism.

Mult mai dubioși decât comuniștii din rezistență sunt maoiștii din 1968, care trăiau într-o țară liberă și care luptau chiar împotriva democrației: Sartre, numele cel mai sonor, mai toți noii filosofi (André Glucksmann, Bernard-Henri Levy etc.). În urmă cu câțiva ani într-o sală arhiplină la Cluj, Stéphane Courtois, coordonatorul Cărții negre a comunismului și mai nou a Cărții negre a lui Putin, spunea că, dacă acum ar fi în Franța și cineva ar striga: „Cine a fost comunist în tinerețe să părăsească sala!” în câteva secunde nu ar mai rămâne nimeni în sală. L-am întrebat dacă și el ar trebui să părăsească sala. Mi-a spus că el ar fi trebuit să fie primul. El a fost chiar fanatic, era în stare să sară la bătaie dacă cineva ar fi spus ceva de rău despre comunism (și avea argumente, pe vremea aceea era jucător de rugby). Iar Stéphane Courtois este discipolul lui François Furet, autorul faimoasei cărți Sfârșitul unei iluzii a cărei temă este tocmai despărțirea de visurile comuniste din tinerețe. Ideea este că istoria Franței din vremea războiului și primii ani postbelici nu duce lipsă de comuniști. Dar nimeni nu are treabă cu ei astăzi, ba pe unii îi și omagiază în contextul rezistenței.

Dacă Mihai Șora nu a făcut niciodată un secret din apartenența sa la Partidul Comunist Francez, el nu a recunoscut niciodată presupusa colaborare cu Ana Pauker. Tind să îl cred, chiar dacă mi se arată probe materiale care par să indice contrariul. Există în biografia lui niște puncte care nu se prea leagă pe cale logică.

Așadar, Mihai Șora publică în anul 1947, la Gallimard, cea mai importantă editură franceză, Du dialogue intérieur. Cartea are un succes imediat, Jacques Maritain îi trimite o scrisoare entuziastă, iar Etienne Gilson îi scrie o recomandare pentru a fi angajat la Centre National de la Recherche Scientifique, pe care pune vorbele „un asemenea filosof se naște o dată la o sută de ani”. Filosoful are treizeci și unu de ani, o soție și doi copii mici, o lucrare de doctorat despre filosofia lui Pascal ajunsă în faza de finalizare și un viitor strălucit în față. Complet inexplicabil, în anul următor pleacă în România pentru două săptămâni să-și viziteze părinții și să-și aducă niște lucruri. La sfârșitul intervalului nu se mai întoarce în Franța. El spune că a fost, practic, sechestrat în țară, iar detractorii lui că nu a putut rezista ispitei de a pune umărul la sprijinirea regimului comunist, care se pregătea să intre în faza grotescă de dictatură a proletariatului.

Pentru a înțelege situația, primim o nesperată mână de ajutor de la poetul Lucian Blaga. În romanul postum al acestuia, Luntrea lui Caron, personajul Alina Stere are un destin care seamănă, până la un punct, cu cel al lui Mihai Șora. Pictoriță, aceasta părăsește perfect legal România în anul 1946 și ajunge la Paris, unde are parte de mare succes. Numele său este în toate ziarele, expozițiile sale se țin lanț și au parte de cronici entuziaste, devine o vedetă a vieții artistice. Agenți de influență se infiltrează în anturajul ei și o conving să revină în țară pentru a-și revedea părinții și pentru a le oferi și românilor din țară șansa să se poată bucura de imensul ei talent. Se lasă convinsă și revine la București. La început totul a fost o feerie, emoția zilelor fericite ale revederii, expoziții, interviuri, cronici la superlativ, până când a venit momentul întoarcerii, când autoritățile au schimbat tonul: „Cum să plecați, tovarășă? Pe ce lume trăiți?” A urmat un șir nesfârșit de ghinioane. Într-un final, în disperare de cauză a încercat să treacă fraudulos frontiera. A fost prinsă și internată într-un stabiliment de boli mintale. Istoricul literar clujean Mircea Popa a susţinut ipoteza că personajul Alina din romanul lui Lucian Blaga, are la bază modelul pictoriței Magdalena Rădulescu, o persoană reală, care a trăit această dramă. Magdalenei Rădulescu i s-a organizat, la mulţi ani după revenirea în ţară, în anul 1970 o expoziţie la Ateneul Român (aşa cum Mihai Şora a publicat prima sa carte în România abia în anul 1978 după ce se pensionase deja), iar spre sfârşitul vieţii a fost lăsată să se întoarcă definitiv în Franţa, unde a şi murit în anul 1983.

Se poate spune că, totuși, soarta a fost mai blândă cu Mihai Șora decât cu Magdalena Rădulescu. Filosoful nu a fost nici închis, nici internat în vreun ospiciu. Dimpotrivă, el a lucrat la Ministerul de Externe (unde a susținut până în ultimele zile de viață că a fost total marginalizat, statutul său fiind mai apropiat de cel al unui deținut decât de al unui profitor al regimului). Dar există și pentru acest aspect o explicație. Magdalena Rădulescu a trăit anii războiului la București și a emigrat în condiții perfect legale în anul 1946. Mihai Șora a fost, cum spuneam, membru al rezistenței franceze, membru al Partidului Comunist Francez și recent debutat de către Gallimard, elogiat de spiritele cele mai elevate ale culturii franceze. E ușor de dedus ce scandal internațional ar fi stârnit dispariția lui la București dacă ne gândim doar la numele, reputația și influența în spațiul public ale celor care îl admirau. Cum Regele Mihai abia fusese alungat din țară, scandalul internațional ar fi fost ultimul lucru de care aveau nevoie comuniștii români aflați la început de drum. De aceea, singura posibilitate a autorităților comuniste de a evita scandalul era să mimeze o eventuală ofertă, căreia cel în cauză să nu i se fi putut opune. Sau, cel puțin, așa să se vadă ea pentru cei din afara țării. Mai ales că, așa cum mi-a povestit Mihai Șora, ușa lui era păzită de un soldat cu pușca. Înclin să cred că această versiune este mai aproape de realitate, dacă mă gândesc mai ales la faptul că tânărul care, la 31 de ani se afla în plină putere creatoare (publicase o carte la Gallimard și finalizase un doctorat), a publicat prima sa carte în România, Sarea pământului, abia în anul 1978, când devenise deja pensionar.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Mihai Șora a fost, cum se știe, Mircea Eliade. Printr-o stranie coincidență, ambii sunt puși la stâlpul infamiei în România de azi și se aud voci tot mai sonore care solicită punerea operelor lor la index. Mircea Eliade este acuzat, deja de ceva vreme, de promovarea unor idei fasciste, iar Mihai Șora de apartenența la comunism (cel puțin în cazul său, eu nu am văzut nicio dovadă convingătoare în textele scrise cu mâna lui). Ce lux pe cultura română să se poată debarasa atât de ușor de două dintre spiritele cele mai strălucite ale secolului XX, care ar fi făcut cinste oricărei culturi a lumii. Înainte de a-i judeca, trebuie să cunoaștem toate detaliile vremii lor, ideile care erau în circulație, sistemele de valori funcționale, tot ceea ce îndeobște numim „aerul timpului”. Altminteri, ajungem să judecăm faptele unui timp după criteriile şi sistemele de valori ale altui timp, ceea ce nu ne poate duce decât într-o fundătură populată cu falși moraliști și ipocriți de toată mâna.

Mihai Șora este cea mai mare personalitate intelectuală pe care am cunoscut-o în viața mea. A fost o mândrie și o onoare să fiu contemporanul și, o bună bucată de viață, prietenul său. Drum bun, drag prieten!