Radu Stanca n-a apucat să-și vadă cărțile de poezie tipărite și nici piesele originale jucate. S-a stins la doar 42 de ani, în decembrie 1962, într-un spital din București, sub privirile arse de durere ale tovarășei vieții sale, actrița Doti Stanca-Ghibu. Căreia îi dedicase unul dintre volumele sale de versuri inedite, numind-o ,,îngerul deznădăjduit al tuturor nădejdilor mele”.
Radu Stanca făcea parte din familia marilor artiști crepusculari, începând cu Dimitrie Stelaru, Miron Radu Paraschivescu, Bacovia și terminând cu Emil Botta, Ion Negoițescu, Ion Sava, Virgil Mazilescu (dispărut tot la 42 de ani) sau Cătălin Nemeș, persecutați de un neîmblânzit destin.
Nimic nu părea să umbrească viața adolescentului care își terminase liceul la Cluj și Sibiu; își va lua licența la Universitatea de litere și filosofie din Cluj în 1942 cu teza ,,Problema cititului”. Contemporanii îl descriu ca pe un efeb cuceritor, tânărul poet învederând un talent și o suprafață culturală ieșite din comun prin intensitate și dinamism. Colaborează la revistele vremii: Symposion, Kalende, ,Revista cercului literar. Pune bazele viitorului Teatru de Stat din Sibiu. În perioada bucureșteană publică, în afară de poezii, eseuri despre dramaturgie în Contemporanul, Teatrul, Tribuna. Cam din 1960 boala de plămâni, de care suferea din 1945, îl va aduce din ce în ce mai des la spital, internarea din 1962, decembrie, fiind și ultima. ,,Vulpea” purtată la piept de poet îl mușcase ireversibil. Radu Stanca avusese totuși forța să se întoarcă la Cluj și să mai pună în scenă ultimele sale două spectacole: Unchiul Vania și D’ale carnavalului, acesta din urmă cu cei mai talentați actori ai Naționalului clujean.
Într-o perioadă de maximă restriște spirituală (1950 – 1960), Radu Stanca, sfidând boala și totala bulversare a valorilor, a izbutit să ducă mai departe tradiția poeziei și artelor românești, chiar și sub zodia constelației sale de asfințit. Ignorând istoria potrivnică, Radu Stanca adoptă strania postură a unui neoromantic; astfel își fixează un ideal către care aspira, pentru ca, în final, să-și adjudece eșecul și conștiința nedesăvârșirii.
Dintru început, deci, proiectul este menit nefinalizării, căci universul nu i se poate revela autorului decât fragmentar, mai ales în cazul în care acesta era ,,programat” pe ironia universală. Folosită cel mai adesea drept pavăză împotriva incisivelor semnale ale unui destin ostil, ironia baladelor lui Radu Stanca are nepieritoarea aură a modernității ,,fragmentelor”, scrise mai mult pentru prieteni, pentru ,,uz intern”, ca să folosim un termen birocratic. O rafinată, altruistă risipă poetică, ce se va însoți cu profesarea acelui terapeutic, frenetic carpe diem, menit să exorcizeze și să amâne pe cât a fost omenește cu putință, moartea. Dar, vai, prima carte de Versuri va fi tipărită abia în 1966, sub îngrijirea lui Ion Negoițescu, căreia îi vor urma Teatru (1968) și Acvariu (eseuri, 1973). Versurile, ca și legendele dramatice, tipărite aproape în totalitate în masivul volum apărut în 1980, reluate selectiv în 2001 și 2002 de Editura Paralela 45, și ultimamente de Editura Academiei în 2016, în eleganta colecție O sută și una de poezii, au aerul unor înscenări filosofice, susținute dramatic de un inconfundabil pathos neoromantic.
Atât în poezia și recuzita trubadurescă (cu spectacularul său recital erotic), cât și în confesiunea gravă între viață și moarte, Radu Stanca pune în joc motive și mitologeme antice și medievale, bune conducătoare de epic fantastic, de gotice, enigmatice închipuiri fabuloase. Decorul, voit vetust, compozițiile rafinate, dicția teatrală amintesc de lirismul unor romantici germani, mai ales prin problematizarea condiției umane supuse zădărniciei. Viața și moartea, în care se interferează personaje sau spirite angelo-demonice, nu-și pot găsi o mai străluminată expresie decât în baladă, gen în care Radu Stanca a excelat, reînviindu-l în literatura română.
Balada (a se vedea în acest sens eseul din 1945 „Resurecția baladei”) nu e pentru Radu Stanca un pretext istoric sau nu devine – pe plan tematic – o narațiune, ci un lied scenic; poetul se închipuie „Un cneaz valah la porțile Sibiului”, atât de vrăjit de coralul fecioarelor cetății, încât nu simte cum un dușman îl înjunghie; în alt poem ascultă un cântec misterios de orgă, transpus la 1707; într-o baladă studențească își bănuiește sfârșitul cântând moartea unui june inventator de visuri și practicant de alchimii erotice. (Poezia, I, p. 392).
Dar balada care „l-a impus“, și care a rămas în memoria „cerchiștilor“ și a contemporanilor săi, îndeosebi, prin preluarea întregului repertoriu crepuscular, metamorfotic, epatant, demonic al „decadentismului” (Edgar Allen Poe, Villiers de LʼIsle Adam, Gérard de Nerval, Baudelaire, Apollinaire etc.), dar mai ales prin presentimentul thanatic de după „fantastica mască“ a eroului/ autorului, este Corydon: (numele unui frumos păstor îndrăgostit fără speranță de un sclav adolescent, consacrat de poezia pastorală antică, inclusiv în Bucolicele lui Virgil, dar și de un celebru eseu – dialog socratic – al lui André Gide, un fel de apărare și ilustrare a homosexualității: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta,/ Pe străzile pline când ies n-am pereche,/ Atât de grațios port inelu-n ureche/ Și-atât de-nflorite cravata și vesta.// Sunt cel mai frumos din orașul acesta./ Născut din incestul luminii cu-amurgul,/ Privirile mele dezmiardă genunea,/ De mine vorbește-n oraș toată lumea,/ De mine se teme în taină tot burgul./ Sunt Prințul penumbrelor, eu sunt amurgul…// Nu-i chip să mă scap de priviri pătimașe,/ Prin părul meu vânăt, subțiri trec ca ața,/ Și toți mă întreabă: sunt moartea, sunt viața?/ De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pașe?/ Și nu-i chip să scap nici pe străzi mărginașe…/ Panglici, cordeluțe, nimicuri m-acopăr,/ Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu./ Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu/ Și-ntregul picior când pășesc îl descopăr,/ Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…// Celălalt ochi (cel galben) îl las să s-amuze/ Privind cum se țin toți ca scaiul de mine./ Ha ! Ha ! Dac-ați ști cât vă șade de bine/ Sărind, țopăind după negrele-mi buze./ Cellalt ochi s-amuză și-l las să s-amuze/ C-un tainic creion îmi sporesc frumusețea,/ Fac baie în cidru de trei ori pe noapte/ Și-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,/ Pantofi cu bareta-mi ajută zveltețea/ Și-un drog scos din sânge de scroafă, noblețea./ Toți dinții din gură pudrați mi-s cu aur,/ Mijlocul mi-e supt în corset sub cămașe,/ Fumez numai pipe de opiu uriașe,/ Pe brațul meu drept tatuat-am un taur/ Și fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.// Prin lungile, tainice, unghii vopsite,/Umbrela cu cap de pisică rânjește/ Și nu știu de ce, când plimbarea-mi priește,/ Când sunt mulțumit c-am stârnit noi ispite,/ Din mine ies limbi și năpârci otrăvite.//Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,/ Și însăși natura atotștiutoare/ Ea însăși nu știe ce sunt: om sau floare ?/Sau numai un turn rătăcit printre case,/ Un turn de pe care cad pietre prețioase ?/ Sunt cel mai frumos din orașul acesta,/ Pe străzile pline când ies n-am pereche, /Atât de grațios port inelu-n ureche/ Și-atât de-nflorite cravata și vesta./ Sunt cel mai frumos din orașul acesta.”
Radu Stanca întrevede extinderea sferei baladescului de la o „scară națională“ la o „scară planetară/cosmică“. Ilustrativă în acest sens este și balada „Turn înecat“, turnul simbolizând axis mundi, având în crucea-i celestă o crăiasă adormită „de două mii de ani“, Runa, un soi zeiesc de „sămânță a lumii“, sortit a rodi după „cataclism“ (aluzie, poate, chiar la Al Doilea Război Mondial): „Turnul dormea-ntre ape liniștit/ Și numai câteodată fețe sumbre/ Se abăteau sub zidul lui tihnit,/ Să-l tulbure cu sulițe și umbre.// Picior de om cu toate-acestea nu-i/ Calcă spirala scării, unde Runa,/ Sâmburul viu și pur, Regina lui,/ De două mii de ani dormea întruna.// (…)// Furtună mare însă se lăsă/ Odată-asupra lui, și-atunci, sălbatic,/ Intrând pe geamuri, valul o fură/ Și-o duse-n dar oceanului molatic.// Tot aplecându-și trupul ca un trunchi/ S-o caute-n abise, de pe maluri,/ Turnul căzu-ntr-o seară în genunchi/ Și se-aruncă de dorul ei în valuri…”.
Dacă versurile lui Radu Stanca sunt scrise pentru a fi recitate la scenă deschisă, poemele sale dramatice (Hora domnițelor, Dona Juana etc.) își așteaptă și ele regizorii și actorii pentru a fi reprezentate. Însuflețite de același patos al damnațiunii și jertfei, personajele pieselor lui Radu Stanca au acel halou simbolic-expresionist al jocului pe cartea destinului, comparabile doar cu cele din teatrul lui Blaga sau Strindberg.
Crescut la școlile poetice ale veacului XX, autorul „Trubadurului mincinos” (,,Eu am, iubito,-n Spania un castel/ Porțile lui sunt prinse-n căngi de aur/ Și lângă fiecare stă un maur,/ Cu fes de argint, cu scut și cu cercel”) abordează schemele baladei cu ironia sceptică a lui Oscar Wilde.
Înaintând cuceritor, în șiruri delirant-muzicale, susținute de o inventivitate lexicală copleșitoare, baladele lui Radu Stanca portretizează, monologhează dramatic (,,Corydon”), invocă și evocă vremuri și prototipuri d’antan, pedepsind și măgulind.
De la Sibiul străzii Fingerling („Baladă studențească”) la conceptul de libertate („Arhimede și soldatul”, „Coșmarul tiranului”), tratat în cheie patetic schilleriană, de la sentimentul morții adaptat ca joc inevitabil și adoptat cu distanțare estetică, la nenumăratele măști ale carnavalului vieții și artei, baladele lui Radu Stanca au febrilitatea și frenezia spectacolului de adio al mărturisitorului condamnat: „Ananké, Ananké/ Știu, sufletul acesta negru mi-e/ Amenințat din nou de limite,/ Din nou asupră-i falnic se deșiră/ Teribila, sălbatica moiră”.
Presimțirea funebră poate căpăta semnificație literar-stilistică, ca de pildă în „Despărțire”: ,,Noi care-am fost pe vremuri lipiți ca două palme,/ pe pieptul unei moarte”. Metafora femeii moarte este recurentă în lirica erotică a poetului, ceea ce nu contrazice trăirea autentică, am zice disperată, a erosului, dovadă arderea din „Lamentația poetului pentru iubita sa” sau din „Floarea soarelui”: „Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp,/ După făptura ta strălucitoare,/ Iar când apui în zarea călătoare/ Obrazul mi-l aplec către pământ.//Stau noaptea-ntreagă aplecat așa/ Și numai când răsari tu dimineața,/ Descătușând din neguri fruntea grea/ Eu îmi ridic setos spre tine fața.//Sorb razele pe care le trimiți/Pe câmpul plin de-o harnică speranță,/ Și simt, treptat, cum nervii mei trudiți/ Se umplu de-o frenetică substanță.// Aceasta îmi străbate trupu-ntreg,/ Și-mi urcă prin arterele rebele,/ Până când, împlinit, rodesc și leg/ Cu toate florile ființei mele”.
Senzualitatea pătimașă transpare prin detalii anatomice și psihologice în presupusul regret al sfintei Fecioare din Orléans, a cărei ,,Lamentație” este grăitoare prin transfer, pentru felul devastator, incendiar-tehnic al baladistului de a trăi iubirea: „Și-abia acuma văd, privind în jos,/ Spre limbile ce-aleargă și mă-mbie/ Că – păcătoasa! – am un trup frumos/ Și-un mijloc svelt și pur, ca o făclie,/ Că degetele mele sunt subțiri/ Și sânii mei rotunzi sunt albi ca mieii/ Pe care i-am păzit visând oștiri/ Și-ntârziind în sipet jocul cheii”.
Momentele demonic-titanice din poemele de dragoste alternează cu ,,nocturne” muzical-meditative („Moment cinegetic”, „Cântec de toamnă”).
Când abătută, când plină de fervoare, lirica lui Radu Stanca este în primul rând un model purificator de a face poezie, de a-și descătușa, exemplar, energia orgilor sale: „Cântă-mi din nou din Dietrich Buxtehude/ Bătrâne cantor smuls din veacul meu!/ În turn acuma nimeni nu ne-aude,/ Stăm muți în el doar noi și Dumnezeu […] Afară de noi doi, în catedrală/ Sunt numai sfinții palizi din picturi,/ Apasă-ți, deci, piciorul pe pedală/ Și degetele pe claviaturi!// În fiecare tub veghează-un înger/ Și orga-ntreagă pare-un heruvar./ Abia aștept să sufăr și să sânger./ Abia aștept preludiul de cleștar.// Sunt zeci de ani de când mi-am pus armura/ Și-am părăsit cetatea-nfipt în șea./ Am cunoscut doar sulița și zgura/ Și cornu-ncovoiat care vestea.//Acuma vreau s-aud acorduri pure/ Și să îmbrac cămașa sfântului./ Orga așteaptă-n zid, ca o pădure/ Cu pomii svelți, sărutul vântului.”
Convorbind cu moartea la scenă deschisă, poetul ajunge să creadă mai mult în scenariile sale decât în moarte: „Dacă mor, oare urc ne-ndoielnic în sferele/ Unde domnesc, îndoliate, Himerele/ Unde bocesc, până udă țărânile,/ Fetele-acelea ce-și sfâșie mâinile” („Finister”). Dar cel mai mult, se pare, Radu Stanca a crezut în tăria și trăirile iubirii, dincolo de teatrul lumii, dincolo de nume și personaje pieritoare.