„Câte o bună definiție devine o explicație a lumii, sau un holomer al culturii.” – Constantin Noica
Atunci când, foarte demult, am citit în Jurnalul filosofic al lui Noica „Dublează-ți dorințele – nu ți le stinge – și vei fi fericit” mi s-a părut că am dat peste un aforism. Și mi s-a părut un aforism cu atât mai mult cu cât credeam, în tinerețea mea, că merge cumva, paradoxal, împotriva ascetismului pedagogic al lui Noica. Paradoxul care instala aforismul ținea aici mai degrabă de legătura dintre afirmație și personalitatea celui care o făcea.
Desigur, există în Jurnalul filosofic și alte puternice nuclee de înțeles care, povești paradoxale fiind, aduc a sâmburi de aforisme. Două mai ales fac axele Jurnalului: povestea cu fratele fiului risipitor și cea despre școala care dezvață, o școală în care să nu se predea… În Jurnal, sau în alte scrieri ale lui Noica, aceste nuclee semnificante dau multe dezvoltări și concatenări ideatice – Marta și Maria, Cain și Abel la români, stârnirea înțelepciunii, filosofia care nu te învață adevărul, ci să gândești ș.a.
Mai târziu, într-un text de revistă din anii 80, surpriza mare a fost să văd că Noica făcea un comentariu la una dintre Legile lui Murphy[1]: Nu putem câștiga; Pierdem întotdeauna; Nu putem ieși niciodată din joc. Din nou paradoxul ținea de diferența de atitudine implicată: fără să fie prin intenție astfel, adică produse ale postmodernismului, Legile lui Murphy sunt o colecție – cea mai bună – de aforisme engleze postmoderne. Or, fără dubiu, Noica, cu greaca și germana lui, era un om al modernității clasice…
Pandantul peste ani al Jurnalului filosofic este Jurnalul de idei, alcătuit din caietele lui Noica, editate postum. Încă mai mult se află aici nucleele de înțeles ale multor texte sau dezvoltări de idei: închiderea care se deschide; limitarea care nu limitează; a fi în și a fi întru; ce se distribuie fără să se împartă; devenirea întru ființă și devenirea întru devenire; adevărul și exactitatea ș.a. Într-o notă din Jurnalul filosofic, Noica se arătase conștient de relația dintre fragmente și scrierile de mai mare întindere: „Gândul acesta – și alte câteva din Jurnal – au fost întâmplător folosite în unele articole. Le restitui aci purității lor de pagini dintr-un Jurnal filozofic” – spune el despre ideea discipolului pe care trebuie să-l înveți că nu are nimic de primit… Această notă are o remarcabilă extensie pentru Jurnalul de idei, unde fragmentele sunt în starea lor primă, neprelucrată, și deschide o interesantă perspectivă asupra relației dintre formele scurte și formele lungi de gândire și de expresie în filosofia românească.
Cu Țuțea avem apetența pentru formele scurte, care nu mai apucă să se transforme în forme lungi, teoretice. Cioran e paradigmatic pentru relația dintre aforisme și eseuri. Practic eseul e una dintre formele aforismului în modernitate, pentru că, între timp, modernii s-au obișnuit să scrie lung… Blaga e mai degrabă un poet care propune metafore ontologice și face met-aforisme. La Noica aforismele, câte sunt, apar, ca și textele lungi, din fragmentele de meditații, reflecții, panseuri.
Jurnalul de idei a devenit sursă pentru ulterioare antologii și culegeri de aforisme, tipărite, cum a fost și Cartea de înțelepciune, sau în format digital pe diferite site-uri. Sunt cumva de la sine înțelese ca alegeri și ele se repetă în diferite culegeri sau antologii: Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă ești fericit; Libertatea e capacitatea de a valorifica înfrângerile și de a-și depăși reușitele; Fii infidel eului în drum către sine; Nu adevărurile de la care pleci, ci acelea la care sfârșești importă; Ori de câte ori trăiesc o situație proastă îmi spun: e mai puțin proastă decât ar fi una «bună»; Dacă n-ai avut tăria singurătății, trebuie s-o ai pe cea a însingurării, măcar.
După cum se vede, ele țin de o moralitate a bunului simț, fără să fie strict noiciene, și, de regulă, apar într-un fragment mai extins – reflecție, meditație sau panseu. Cartea de înțelepciune reia fragmentele de meditații, reflecții, panseuri, tematic „la nivelul formulării lapidare, aforistice, și totodată simple, lipsite de «tehnicisme»”. Meditațiile de dimensiunea fragmentelor au calitatea de a nu putea fi citate ca aforisme, ci numai citite ca și contextul în care ele s-ar afla. La o recentă lectură am căutat și eu aforisme în Jurnalul de idei, procedând la fel ca și alții, adică extrăgând din fragmente de mai mare întindere fraze care sunau aforistic. Ca și la alți culegători de aforisme, motivele alegerii pot fi diferite dar totuși alegerile se pot întâlni, mai ales când acestea aparțin unui bun simț comun, cum se întâmplă cu aforismele de mai sus.
Dar cele două aforisme de care îmi aminteam păreau diferite și cumva mai noiciene. În Jurnalul filosofic al lui Noica aforismul „Dublează-ți dorințele – nu ți le stinge – și vei fi fericit!” e tot dintr-un fragment: „…cei mai mulți nu știu că există și o indiferență pozitivă, una a vieții, a plinătății. Nu suprimarea dorințelor, ci dublarea fiecăreia din ele e soluția. Există o înțelepciune în a nu iubi nimic; dar există mai ales aceea de a iubi și una și alta; de a iubi alternativa. Orice s-ar întâmpla într-o anumită situație, e bine.”. În continuare se spunea, în termenii fiului risipitor: „Dacă-mi reușește păcatul, e bine: am voluptatea; dacă nu-mi reușește, e iarăși bine: am virtutea”.
Dubla menționare în Jurnalul de idei a aforismului „Tout desirer, ne rien vouloir”, reluat cu mențiunea între paranteze: „(Contrariu stoicismului…)” părea să întărească interpretarea mea primă. Dar era nevoie și de alte fragmente pentru a fi sigur de sensul pe care, în entuziasmul meu tineresc, îl simțisem la prima lectură. Și am găsit suficiente dovezi care făceau ecou formulei din Jurnalul filosofic și, odată cu ele, susținerea primei interpretări.
Dacă dorința rămâne una singură, fixată pe un unic obiect, ea se poate transforma ușor în atașament și apoi în frustrare. „Dublarea” dorințelor poate fi un procedeu de deblocare: alături unei dorințe o altă dorință la fel de legitimă, astfel încât situația să nu mai fie aceasta singură sau nimic altceva. Indiferența „pozitivă, una a vieții, a plinătății”: nu e indiferența sărăcită, apatia stoică, ci mai degrabă indiferența abundenței. Ești indiferent nu pentru că nu-ți mai pasă, ci pentru că ai mai multe variante, nu mai ești prizonierul uneia singure: „a iubi și una și alta; a iubi alternativa”. E o tehnică de a deschide dorința. „Tout désirer” nu e „să dorești totul”, ci „să lași deschis apetitul existențial” al cunoașterii și iubirii, să nu fixezi lumea într-un singur rezultat obligatoriu. Când iubești alternativa, dorința își pierde caracterul tiranic.
Stoicismul caută liniștea prin reducerea dorințelor la ceea ce depinde de tine, sau prin neutralizarea lor. Apatheia înseamnă: micșorează dorința ca să nu suferi. Noica vizează liniștea printr-o mișcare opusă: lărgește iubirea ca să nu mai ai de ce suferi. Nu ascetismul dorinței, ci expansiunea ei într-o formă care nu mai cere posesie strictă. De aceea formula franceză e aproape un paradox programatic: dorești totul, ca deschidere, nu vrei nimic, ca fixație.
Exemplul fiului risipitor în „iubirea alternativei” – „Dacă-mi reușește păcatul, e bine… dacă nu-mi reușește, e iarăși bine…” – reluat în contextul altor fragmente din Jurnalul de idei, nu mai sună ca o invitație la cinism, ci trebuie luată ca o demonstrație că putem da oricărei ieșiri un sens pozitiv. Cu adaosul: „e preferabil să-ți cauți termenii tăi”, adică să nu faci din exemplu o schemă morală comodă. „Dublează-ți dorințele” nu cere înmulțirea capriciilor, ci lărgirea câmpului afectiv până la iubirea alternativei, ca să nu mai fii prizonierul unui singur rezultat. Fericirea de aici nu e satisfacerea completă a unei voințe nelimitate care, la Noica, e sursa dezechilibrului modern, ci o fericire de tip plenitudine: ai un da suficient de larg încât lumea, cu variațiile ei, să nu-ți mai poată anula sensul.
Pentru al doilea aforism, îmi amintesc că Noica scrisese în texul de revistă din anii 80 (pe care nu am reușit să-l regăsesc): nu putem câștiga, pentru că există legile conservării energiei și substanței; pierdem întotdeauna – principiul al doilea al termodinamicii spune că entropia crește în sistemele finite; nu putem ieși din joc datorită instinctului de conservare. Am regăsit în Jurnalul de idei sursa acestei trileme – ca și unele formulări destul de diferite. Mai întâi nota cu un singur comentariu la punctul 3: „Garret Hardin despre cele 3 legi ale termodinamicii: 1) Nu putem câștiga 2) Pierdem sigur 3) Nu putem ieși din joc (Dar creăm noi un joc!)”
La Hardin formula este o parafrazare a teoremei lui Ginsberg din Legile lui Murphy a celor trei legi de bază ale termodinamicii:
- „Nu putem câștiga”, deoarece prima lege a termodinamicii spune că energia se conservă, nu poate fi creată sau distrusă. Oricât ai „juca”, nu poți scoate mai mult decât există deja în „banca” Universului;
- „Pierdem sigur”, deoarece a doua lege a termodinamicii spune că entropia unui sistem izolat crește: orice am face, în termeni fizici, există pierderi, degradare și ireversibilitate în transformarea energiei date;
- „Nu putem ieși din joc”, deoarece a treia lege a termodinamicii spune că nu poți atinge temperatura zero absolut printr-un număr finit de pași; pe măsură ce te apropii, entropia tinde la o constantă și procesul devine din ce în ce mai dificil. Nu poți ieși din jocul termodinamicii. E o constatare sumbră: ești prins în mecanismul termodinamic al universului, fără scăpare atât timp cât exiști în Univers.
Noica adaugă în finalul primei note replica: „(Dar creăm noi un joc!)” – adică putem inventa alte „jocuri” simbolice, culturale, spirituale, în care regulile sunt altele decât cele strict termodinamice. Apoi, în ulterioara notă din Jurnalul de idei detaliază obiecția întorcând pe dos pesimismul termodinamic al lui Hardin, în favoarea spiritului:
1) „Nu putem câștiga? – Nu putem decât câștiga (creând).” Noica mută accentul de la conservare termodinamică la generativitatea spiritului: în planul spiritului, jocul nu mai e cu resurse finite. Aici, când creezi ceva (o idee, o operă, o formă de viață spirituală), nu iei de undeva ca să pui altundeva, ci adaugi ceva ce înainte nu exista deloc. Jocul nu mai e cu sumă nulă, cum e cel termodinamic.
2) „Pierdem sigur? – N-avem ce pierde.” Răspunsul pare paradoxal, dar spiritul, în măsura în care e spirit, nu e un „stoc” de energie care se consumă, ci un mod de a fi. Nu pierzi „cantități” de spirit. Sensul, înțelegerea, nu se pierde prin împărtășire; dimpotrivă, se înmulțește. Și oricum, suntem trecători: „N-avem ce pierde” poate însemna și că nu are rost să trăim defensiv, ca și cum am avea de conservat ceva – suntem făcuți să ne risipim în creativitate. Dacă, oricum, nu deții nimic, ești liber să te joci, să creezi.
3) „Nu putem ieși din joc – Merită să intrăm în joc.” Noica răspunde prin schimbarea mizei: dacă tot nu poți ieși, atunci întrebarea importantă devine: „Merită să intrăm?” În termeni fizici, „jocul” ne e impus: ne trezim aruncați în lume. În termeni spirituali, intrarea în joc e un act, o decizie: aleg să particip, să iau în serios devenirea mea, să creez, să gândesc. „Merită să intrăm în joc” răspunde unei posibile tentații de retragere, de cinism, de „oricum totul se degradează”. Noica spune: chiar dacă nu poți opri legile termodinamicii, poți să transformi șederea ta în lume într-o aventură a sensului. Noica nu contrazice fizica: o acceptă, dar refuză să o lase să devină metafizică – în „termodinamica spiritului” pesimismul fizicii este convertit în etică a creației.
Dar cu toată excepția pe care o face pentru prietenul lui, Cioran, și pentru stilul moraliștilor francezi – ale căror forme scurte de expresie și gândire au totuși dimensiuni mai mari –, în finalul lui De Celo, Noica e rezervat față de aforism: „Cum ar putea însă convinge proverbul și cum ar însufleți aforismul, de vreme ce nu răspund la nimic în conștiința celuilalt? Educația noastră e făcută cu aforisme: nu se putea o mai bună dovadă de suficiență, de convingere că am atins o culme dincolo de care orice trudă e fără rost.”
Această atitudine e motivată și de atașamentul său pentru filosofia elină. Prima filosofie împărtășea împreună cu literatura, epică sau lirică, privilegiul înțelepciunii. Aforismele se aflau pe acest teritoriu comun literaturii și filosofiei, al înțelepciunii. Filosofia greacă revendică înțelepciunea detașându-se de literatură prin inventarea unui câine de pază discursiv – estetica. Pentru literatură, aforismele sunt un punct final al elaborării inspirate, un rezultat al jocului cu semnificațiile, ceea ce filosofia socratico-platoniciană nu putea accepta – era nevoie ca ele să fie examinate de gândire, era nevoie să fie gândite pentru a primi adevărul lor.
Putem distinge trei tipuri de discursuri: cel al literaturii, unde semnificarea lucrează asupra semnificațiilor, cel al filosofiei, unde logica lucrează asupra semnificațiilor și cel al științei unde logica lucrează asupra noțiunilor. Or, în discursul filosofic, îndeosebi în cazul aforismelor, pot fi puse în relație semnificații mai apropiate, aparținând unei sfere comune de sens, adică se poate proceda mai analitic logic, sau pot fi puse în relație semnificații din zone îndepărtate – chiar contradictorii, paradoxale – de sens, adică mai sintetic, metaforic. Judecăți analitice și judecăți sintetice, dar făcute cu semnificații. Primele detaliază sau adaugă nuanțe, desfășoară detaliile; celelalte conexează-corelează semnificații neașteptate, neimplicate în sensul general. Meditațiile, reflecțiile țin mai ales de prima situație, unele panseuri și aforismele, de a doua.
Apoi, nu forțăm noi oare intenția stilistică a autorului atunci când le extragem din fragmente mai întinse? În laboratorul său de creație care este Jurnalul de idei, foarte rar apar fraze singure care să fie aforisme. La Noica ele sunt fragmentele care produc atât aforismele, pe care noi le extragem, cât și textele de mai mare întindere pe care filosoful român le elaborează. Felul în care reapar și sunt reluate în diferite contexte și comentarii ne arată că pentru Noica ele sunt punctele de plecare ale unei gândiri filosofice și nu punctele de sosire ale unor intuiții literare.
Noica nu are un sistem filosofic închis, dar are o viziune sistematică, originală și coerent articulată, o arhitectonică: preferă tratatul, demonstrația, arhitectura conceptuală. „Un sistem e o închidere ce se deschide. Fără el nu există gândire. Doar gânduri.” Aforismul metaforic e doar gând, nu ține de o gândire sistemică ce se deschide. Pretenția aforismului, de a încheia gândirea, l-ar face o închidere concluzivă prea grăbită, leneșă. Stilul de gândire și expresie a lui Noica folosește deseori fraze memorabile, dar nu cultivă aforismul, așa cum Cioran sau Țuțea o fac. Noica e un pedagog formidabil care nu își propune să transmită înțelepciune, ci să trezească la înțelepciune. Nu-și permite să facă aforisme, pentru că i se pare că adorm întru înțelepciune.
Decisiv ar fi să găsim la Noica aforisme care să îi propună propria gândire, nu în pedagogia ei, care face atingere cu morala de bun simț superior, ci în filosofia ei. Atunci când simțeam cele două idei ca aforisme, la simțeam astfel contrapunându-le imaginii despre personalitatea unui Noica ascet clasicizant. În formula dublării dorințelor putem simți o îmbrățișare a plinătății vieții, de nuanță spinoziano-nietzscheniană, desigur, nu străină spiritului noician, dar de nuanțe pe care el le evită totuși fără a le antagoniza. Tot astfel cu Legile atribuite personajului de un cinism postmodern, Murphy, de care clasicizantul Noica, ce face eforturi să se apropie de modernitate, este destul de departe. Intra în calitatea lor de aforisme și paradoxul personalității gânditorului. Mai mult decât să însușească ce este al altuia, Noica le face ale lui prin comentariu cultural, le marchează în spiritul său. Dar există și alte formulări aforistice decât cele ale bunului simț sau ale contrastului cu imaginea personalității?
În Jurnalul de idei Noica elaborează explicit numeroase fragmente în care unele sentințe, etalând gândirea lui filosofică, ar putea conta și ca astfel de aforisme. Un dintre ele ar putea fi: „Nu tot ce se întâmplă este istoric. Nu tot ce există este, ontologic. Nu orice realitate și înlănțuire este subiect de logică”. E un aforism ce ține de rostirea românească, care a operat cu o ființă înjumătățită, aproximată doar: neîmpliniri (n-a fost să fie, era să fie), blocări, aproximații (ar fi să fie, va fi fiind) sau iminențe (este să fie). Noica vedea în limba română o Judecată de Apoi asupra lucrurilor. „Ontologia ar fi această Judecată de Apoi. Trebuie deci un sens (model) al ființei care să opereze și pentru împlinire și pentru neîmplinire.”
Se repetă formula stilistică a celor trei propoziții scurte, negative, care taie reflexele noastre de a numi orice fapt „istoric”, orice existent „ontologic”, orice lanț de fapte „logic”. E aforism pentru că neagă judecata comună de existență în profitul unei judecăți subtile și neașteptate, ce reușește apoi să devină evidentă. Nu demonstrează, ci decuplează de la gândirea comună. Afirmația din spatele triplei negații este că între fapt și sens, între existent și ființă, între succesiune și rațiune există un filtru, un criteriu, o judecată. „Nu tot ce se întâmplă este istoric” pentru că istoria nu poate fi doar cronologie; e selecție de semnificații. Un accident rămâne întâmplare; un eveniment devine „istoric” când capătă miez (relevanță, consecințe, formă). „Nu tot ce există este ontologic” pentru că nu ajunge să fie – ființa „ține de felul de a fi”. Ontologia cere criteriul care separă simpla prezență de „împlinirea” unui sens al ființei. „Nu orice realitate și înlănțuire este subiect de logică”: faptul că ceva „urmează” după altceva nu e automat întemeiere. Succesiunea nu e argument; conexiunea nu e necesitate. Logica începe abia când există o formă a legăturii – o articulare a sensului.
Aforismul e împotriva confuziei comune dintre fapt și valoare de fapt, dintre dat și temei, dintre șir și structură. Importantă aici e legătura cu „rostirea românească” care exersează, în consonanță cu istoria celor care o vorbesc, o ontologie, în care ființa nu se dă doar ca împlinire, ci și ca neîmplinire, blocaj, iminență, aproximație. Construcțiile „n-a fost să fie”, „era să fie”, „ar fi să fie”, „va fi fiind”, „este să fie” nu sunt doar expresii populare. Ele sunt un mic arsenal modal prin care limba spune: există o realitate care se conturează fără să se închege; există un „aproape” cu greutate ontologică; există un „destin al lucrului” care poate rămâne în suspensie.
Aforismul e despre criteriul împlinirii: nu orice întâmplare „merită” istorie; nu orice existent „merită” ființă; nu orice lanț „merită” logică. Merită numai ceea ce trece o probă: proba formei, a sensului, a încheierii. Când Noica spune că limba română ar opera ca o „Judecată de Apoi asupra lucrurilor”, nu e o condamnare morală, ci o verificare finală: ce anume rămâne ca împlinit? ce anume rămâne ca ratat, suspendat, neterminat? ce fel de „a fi” are ceva care n-a ajuns să fie, dar a fost „pe cale”? Ontologia clasică preferă împlinirea (actul, determinarea, forma). „Trebuie deci un sens (model) al ființei care să opereze și pentru împlinire și pentru neîmplinire”, pentru virtualul care nu devine actual, pentru posibilul care rămâne posibil, pentru iminentul care se stinge.
Nu e de ajuns să spui „totul trece”, întrebarea decisivă e: cum trece? Aforismul sună existențial ca și criteriu al trecerii: cum trece? Trece cu împlinire, lăsând în urmă formă, sens, rod, o „încheiere”, sau trece fără împlinire: ca risipire, ca întrerupere, ca un „n-a fost să fie”. Ființa „înjumătățită” nu mai e defect, ci sensibilitate: o atenție pentru trecerile incomplete, pentru viețile care nu ajung la capătul lor, pentru lucrurile care au fost „să fie”. De parcă în continuarea gândului lui Noica ne-am întreba nu doar dacă ceva ar fi fost să fie, ci dacă a ajuns să fie; nu doar dacă a trecut, ci dacă s-a împlinit în trecere.
O a doua alegere din colecția mea de aforisme noiciene: „Totul e prescris, dar nimic nu e preexistent” revine în mai multe variante și este uneori însoțit de imaginea potecii: „Ceva ți-este prescris (poteca!), fără să-ți fie preexistent, asta e tot”. Formula concentrează, de fapt, felul în care Noica înțelege raportul dintre ideal și realizare: dintre sens, formă, lege – pe de o parte – și lucrul făcut, fapta, istoria – pe de alta. El pune împreună două perspective pe care filosofia le ține adesea separat. Există ordine, model, normă; dar această ordine nu există ca obiect gata constituit, într-o „altă lume”, înaintea lucrării noastre.
Realul are condiții de posibilitate, prescripții, dar aceste condiții nu produc automat rezultate. Ele doar cer să fie împlinite, chemând o realizare. Prescripția pare să fie înainte, dar devine vizibilă numai în act; iar realizarea pare să aibă nevoie de prescripție ca să fie inteligibilă. Dacă totul ar fi preexistent, atunci omul ar fi doar spectatorul unei lumi deja încheiate. Dacă totul e doar prescris, lumea poate fi inteligibilă, dar nu e completă fără participarea omului. În termenii Devenirii întru ființă, aforismul ar putea fi rescris astfel: ființa nu e un dat inert, ci ceva în care „intri”; iar devenirea nu e simplă curgere, ci devenire întru, o devenire care capătă formă.
Noica rafinează platonismul: idealul nu este un obiect, ci o prezență de tip chemare. Asta explică exemplul potecii. Dacă spui: „Nu există poteca, ci doar cel ce o face”, adică nu există potecă înainte de mers, replica noiciană ar fi: „Ba există – dar e ideală”. Poteca există ca direcție, ca sens, ca linie de orientare care se lasă găsită doar în act. Traseul e acolo ca posibilitate, dar devine potecă numai prin mers; ești întru potecă. În plus, Noica insistă asupra unui element crucial: poteca „se arată acolo unde o cauți, dar cu un rest”. Ideea nu se reduce la urmele din pământ; ea funcționează ca principiu de recunoaștere și orientare, rămânând mereu mai mult decât realizările ei. „Restul” numește inexhaustibilitatea idealului: nici o întrupare concretă nu îl epuizează.
Același lucru se vede și în exemplul cărții pe care o scrii. Cartea nu există dinainte ca obiect, ci există ca temă posibilă, ca proiect, ca tensiune orientatoare. Cel care scrie este „întru” ea: nu doar înaintează spre o țintă fixă, ci își modelează ținta pe măsură ce este modelat de ea. „Tematicul” devine aici un câmp de solicitare: lucrul „te cheamă” să-l faci într-un anumit fel, iar logica lui internă începe să se dezvăluie abia când intri în lucru. Poteca e exemplul perfect tocmai fiindcă nu e doar o urmă pe pământ, ci o temă a mersului: pe unde are sens să treci, cum se leagă locurile, ce devine traseu și ce rămâne rătăcire. „Tematicul” este, așadar, forma în care „prescrisul” apare fără să fie un obiect gata făcut; iar „restul” ține deschisă devenirea întru ființă, ca surplus al idealului față de orice exemplu realizat.
Noica invocă aici „cauza finală” temperând platonismul prin aristotelism, ca să precizeze că acest „înainte” nu e temporal, ci structural. (Să notăm în treacăt că aici, ca peste tot de altfel, Noica gândește în termenii filosofiei clasice, pentru care spațiul e important și nu timpul, cum e pentru filosofia modernă). Finalitatea este „înainte” ca orientare, nu ca lucru. Ea se instituie odată cu drumul, iar drumul te instituie pe tine ca și călător. Nu e o țintă rigidă, ci o formă care se concretizează împreună cu agentul ei: chemarea există ca structură, dar e determinată pe măsură ce intri în ea. De aceea, ontologia lui Noica se organizează în jurul lui întru: nu înspre o țintă externă, ci întru — intrarea într-o formă care te formează. Finalitatea nu e un punct final, ci un regim de formare; o prezență-în-căutare care se arată condiționat de participare, o idealitate emergentă în act. „Fericitul cuplaj” nu elimină circularitatea, dar o face fertilă: cercul dintre sens și fapt devine productiv, nu vicios.
De aici și formula: „omul e ființa care poate fi întru”. Omul este locul unde prescripția se actualizează fără să fie preexistentă. În plus, această formulă dă și o ieșire convenabilă din problema răului: dacă totul ar fi preexistent, răul și suferința ar fi greu de justificat într-o lume „deja făcută”. Dacă însă totul e prescris, dar nimic nu e preexistent, se conturează o teodicee acceptabilă: Dumnezeu nu impune scenarii închise, ci susține un câmp de sens în care libertatea și devenirea au un rol real. Lumea poate fi „rânduită” nu fiindcă deasupra ei stă un inventar de lucruri gata făcute, ci fiindcă în ea operează o structură de sens care se actualizează prin spirit, istorie, etică.
Astfel, nu ești aruncat într-un haos arbitrar, pentru că există prescripție: sens, ordine, tematică. Dar nici nu trăiești într-un muzeu de destine fixate, pentru că nu există preexistență. Ești chemat să faci să existe ceea ce, înainte de tine, exista doar ca „întru”. Noica mută centrul de greutate de la „a descoperi ce e deja” la „a împlini ceea ce e de împlinit”.
O a treia alegere demonstrativă a mea în favoarea aforismelor lui Noica ar fi: „Eternitatea nu e un prezent veșnic ci o veșnică lipsă de prezent. Eternitatea « logică» înseamnă tocmai să nu existe prezent. Dar trecut și viitor există.” „Veșnicia e pentru ceea ce nu este” notase Noica mai înainte. Și adăugase într-o altă notă ulterioară ceva ce ne privește direct și acut: „Intrăm tot mai mult în timpul logic. Nu mai avem prezent: doar trecut și viitor.”
Pentru Noica, veșnicia e un spațiu al sensului și al posibilului. Existența se desfășoară între două forme de veșnicie: sensul fixat al trecutului și deschiderea nelimitată a viitorului. Durata nu poate fi veșnică. Veșnic poate fi numai ceea ce se salvează din durată: sensul, nu evenimentul; posibilul, nu actualul. Numai ceea ce scapă strictului „acum” poate dura cu adevărat.
Prezentul este zona purului efemer: el se stinge chiar în clipa în care se arată, este doar un punct de trecere, mai puțin nu un loc al ființei. De aceea, eternitatea nu poate fi gândită ca un „prezent prelungit la nesfârșit”, ci mai curând ca un câmp în care prezentul lipsește. Eternitatea este un spațiu al formelor pure, al relațiilor ideale, în care se păstrează ceea ce a devenit deja sens (trecutul) și ceea ce rămâne deschis ca posibilitate (viitorul), nu ceea ce este „în clipa aceasta”.
Eternitatea logică înseamnă tocmai suspendarea prezentului ca actualitate. Noica surprinde aici o mutație a experienței noastre: timpul devine „logic”, adică structurat în relații, explicații, scheme de determinare. Trăim tot mai puțin în contact nemijlocit cu clipa și tot mai mult în rețele de cauze și efecte, de premise și consecințe. Ne ancorăm în trecut, căutând explicații, rădăcini, justificări; ne proiectăm obsesiv în viitor, prin planuri, anticipări, calcule, scenarii. Între cele două, prezentul se subțiază până devine o simplă fereastră care se închide înainte de a apuca să privim prin ea. Când prezentul dispare din trăire, rămânem într-un timp al formelor și al relațiilor, nu al prezenței vii: un timp logic, mai curând decât existențial. Iar acest timp logic este asemănarea cea mai apropiată a veșniciei despre care vorbește Noica: un timp în care lucrurile nu sunt trăite „aici și acum”, ci gândite ca „deja foste” sau „încă posibile”.
Desigur, nici aceste fragmente nu sunt aforisme ca la Țuțea sau Cioran, dar au o densitate mare de fraze care pot funcționa ca aforisme. De ce nu a fost și Noica un aforist ca ei? Aforismele sunt figuri ale gândirii dar totuși figuri de limbaj și, dacă sunt foarte bune, ascund în ele, de obicei, o metaforă, care finalizează fulgerător un gând neașteptat. Pe când formulările lui Noica pornesc mai mult de la analogii, care deschid o gândire. Ceea ce ar putea semăna cu aforismele, sunt la Noica mai ales figuri de gândire. La el aforismele rămân idei foarte plastice, dar nu metaforice, ci analogic-logice, un fel de exemplificare persuasiv-retorică, ce ține loc de demonstrație. Există nuclee aforistice autentice la Noica, dar el le tratează prea logic forța analogică, pentru că ține la idei mai mult decât la metafore. Dacă ar fi recurs la cuvinte, sau la situații – cum sunt, de altfel, nucleele sale aforistice – ar fi ajuns mai ușor, mai repede la metaforele aforistice. Dar el preferă definițiile de semnificare, sentințele, dictum.
După cum s-a văzut, cele două aforisme despre care vorbeam și celelalte mai programatic filosofice se află în fragmente mai mari în care, mai mult sau mai puțin diferit formulate, sunt prinse ca niște cristale dintr-un minereu cu mai multe alte metale rare sau prețioase. E ca și cum, la nivelul fragmentelor ar exista un fel de hipertext al gândirii, care, identificat, așa cum am făcut mai sus, ar îngădui reconstrucția unui corp aforistic aproape metaforic. Sau ca și cum ceea ce percepem ca aforism ar fi fost un fragment care, fracturat, și-ar fi împrăștiat părțile în alte fragmente. Și nu numai un aforism, ci mai multe: sunt pline fragmentele din Jurnalul de idei de aforisme fragmentate.
Această situație îmi amintește de imaginile înregistrate cu ajutorul laserului, de holograme. Ca și fragmentele lui Noica, placa pe care e înregistrată o imagine holografică are proprietatea deosebită că atunci când e spartă în bucăți, fiecare bucată poate reproduce imaginea întreagă, desigur cu mai puține detalii, iar dacă bucata e foarte mică, efectul poate fi chiar anulat. Dar Noica are un cuvânt apropiat, inventat pentru această situație, unul care din păcate, nu a intrat suficient în circulație filosofică, nu a devenit o memă. În Logica lui Hermes, Noica numește holomer un individ în care întregul se regăsește exemplar și chiar se poate dezvolta din el. Noica aplică ideea mai ales persoanelor sau operelor: Eminescu ca „om deplin al culturii românești”, adică un holomer al spiritului românesc; Socrate ca holomer al filosofului; tot astfel anume părți ale unei opere care pot fi interpretate ca holomere
Or la Noica aforismul se întâlnește cu holomerul: un aforism poate fi holomer al unui sistem de idei: un loc unde întregul sistem stă strâns, concentrat, dar real, care la rândul lui, poate fi reluat în alte părți ale sistemului. Pentru că Noica vede în aforism începutul unei gândiri din care o singură expresie e un holomer față de formulările și reformulările repetate. Așa cum holomerul trebuie „desfășurat” pentru a vedea cum întregul e în parte, aforismul cere comentariu: adevărata lui bogăție apare abia în lectură lentă, în interpretare. Pentru Noica adevăratul aforism este acel fragment în care întregul mod de a gândi al unui autor se concentrează exemplar, astfel încât din el poate fi reconstituit întregul sistem. Acel aforism e mai mult decât o observație izolată: e sămânță de sistem, e un holomer textual. Ceea ce îndreptățește constatarea că la Noica adevăratul aforism – nu orice butadă – este un holomer: în el se concentrează o posibilă devenire întru sistem.
[1] Teorema este numită după poetul Allen Ginsberg, iar Wikipedia îi dedică a savuroasă secțiune Ginsberg’s theorem: https://en.wikipedia.org/wiki/Ginsberg%27s_theorem?utm