Despre Aureliu Manea nu poţi vorbi, nu poţi scrie fără a pierde ceva emblematic din conturul unicităţii sale. A încerca desluşirea poate umbri esenţa poetică a personalităţii maestrului vizionar. Profet al artei teatrului, regizor-poem, stelar şi ritualic, călăuză în ceaţa necunoscutului existenţial, incandescent şi subtil, Aureliu Manea a fost miezul fierbinte, hipnotic al vocaţiei destinale cu o dublă prezenţă: autor şi operă, creator în creaţie şi creaţie în creator.
„Am slujit arta teatrului cu credinţă şi fanatism.
Uneori cred că Iarna
Colindă ungherele teatrelor, dar întotdeauna se face
Primăvară.
Când se aprind reflectoarele
Să fie multă lumină în scenă,
Vara toridă să fie un anotimp absolut
Al talentului,
Actul teatral să fie plin
De Dragoste şi Febră.
Să incendiem Minciuna,
Neadevărul, Răutatea şi Lipsa Dreptăţii.
Să fim înţelepţi.
Căutaţi în fiecare spectacol O nouă treaptă spre Soare. Mă voi ruga actorilor Să caute împreună cu mine în întuneric Lumini stelare.”
Pentru el, existenţa a fost un straniu-fascinant spectacol, lăsat întâmplării.
Damnat cu o energie unică, hărăzită doar spiritului său, artistul a dezarticulat cosmosul în atomi de teatralitate. Obsedat de dezvăluirile mistuite în fluidul acestora, le-a pătruns fecund identitatea, stârnindu-le exploziv sensurile.
Ambiguitatea explorării vibra de teroare subtilă şi erotism. Măsura unicităţii domină şi acum experienţa iniţiatică. Folosind bisturiul gândirii, dar şi misterioase fuziuni energetice, Aureliu Manea pătrundea esenţele pregătindu-le de iluminare spectaculară. Comic sau tragic, burlesc sau ritualic, auster sau incitant, totul era dăruit pentru un altfel de joc, într-un altfel de spectacol. Conturul comun dispărea. Regulile erau sfidate, începea de fiecare dată experienţa fără sfârşit…
„În Cutia scenică a început să cânte Muzica.
Tăcerea să fie şoptită. Strigătul să devină dans. Teatrul să fie Total. Şi nu uitaţi mărturisirea de sine. Mărturisesc felul meu de a citi Cuvintele. Un regizor se oglindeşte în cutia scenei.
Eu mă regăsesc căutându-mă Acolo. Oglinda scenei însă să fie un Izvor Curat.”
Este un privilegiu pentru mine, ca, în rubrica Lumea teatrului, să pot dărui fragmente din harul gândirii lui Aureliu Manea tuturor celor cu suflet şi minte, artişti şi spectatori, care l-au cunoscut sau nu, tineri şi vârstnici, temerari şi împuterniciţi în credinţă, în ideal, în umanul unei lumi ce se răstigneşte din ce în ce mai mult în mediocrizare.
„Teatrul este o artă a solidarităţii umane. Poate nicăieri un colectiv uman nu devine atât de unit, de închegat pe parcursul muncii de întruchipare artistică. Sensibilităţile omeneşti, atât de firave, se aşază într-un acord aproape de armoniile muzicii. O linişte superbă, atunci când lucrurile merg bine, îmbrăţişează colectivul. Fiecare om din echipă este preţuit şi înţeles. Vorbele şi acţiunile, ritualul în sine însuşi, totul îi face pe actori să se privească în ochi. Şi abia atunci înţelegi cu durere în suflet cât de frumos se joacă nişte oameni împreună. Jocul cu rezonanţe grave subtilizează gândurile şi orice sugestie este primită cu aplauze. Iar când un actor se îmbolnăveşte, toată echipa suferă. În ziua când un actor nu vine la repetiţie şi toţi pleacă cu întristare acasă, zidurile teatrului, coridoarele, cabinele, totul devine tern şi atât de concret încât te sperii. Când premiera are loc şi te desparţi de actori, mult timp nu te vindeci de o anumită durere sufletească, mai mare sau mai mică, în funcţie de puterea ta de a iubi.
[…] O repetiţie de teatru trebuie să fie într-un fel o sărbătoare. Şi apoi, pentru eficienţă, trebuie să fii atent cât de repede trece timpul. Eu, dimineaţa, când mă îndrept spre sala de repetiţii, rememorez de fiecare dată acest catren al marelui Goethe, citat într-un eseu de Thomas Mann, un catren în care Goethe glorifică minutul:
Ceasul are şaizeci de minute,
Peste o mie-ntreaga zi,
Fecioraşule, de-ai să ţii de asta seamă,
Multe poţi înfăptui.
Cred că nu mai este nevoie de niciun comentariu.”
„Acum, în ultimele decenii ale secolului nostru înfiorat de lumini şi umbre, înălţimi şi abisuri, lumea merge la teatru nu numai pentru a asculta o piesă celebră cu actori mari, ci şi pentru a fi martoră unei lecturi regizorale.”
Aureliu Manea, regizor, aşa în goana clipelor, câteva date biografice: născut la 4 februarie, apoi citiţi-l, simţiţi-l, căutaţi adâncul magnetic al cugetărilor sale – manifest de lumină, despre viaţa în noaptea unor adâncimi misterioase. Viaţa şi teatrul, germenele imaginaţiei lui. Vizualizaţi aura lui şi timpul vă va fi prieten. Acum, în acest februarie ar fi împlinit 81 de ani.
„Mie o repetiţie de teatru îmi dă energie. Nu mă oboseşte. Se adună atâţia oameni la un loc. E plăcut şi, aş spune, revitalizant. Fiecare om are lumea sa de senzaţii şi imagini asupra textului şi pe toţi aceşti oameni un regizor îi uneşte, îi orchestrează.”
A trăit atât de puţin, a trăit atât de curat, a trăit atât de stelar, o Cale Lactee înroşită de zbucium, nu poate, nu va putea să ne părăsească vreodată. Niciodată. Priviţi-i adâncimea luminii, incandescenţa gândurilor, ascultaţi muzica din taina cuvintelor. Are prospeţimea unei primăveri roditoare. Venea din nelinişte şi hipnotică stare de veghe, cunoştea durerea şi spaima, dar înălţa mereu bucuria SCENEI lui la cer.
Dincolo de bine şi de rău, senzual şi iniţiat, regizorul descoperă dinamica halucinantă a echilibrului ruinat al existenţei, în spectacolul ei. Doar incandescenţa acestor imagini. Şi rosturile tăinuite. Viaţa şi expresiile ei decorativ-vizibile sunt fecundate cu/prin imaginaţie. Se pătrunde în mister, în absurd, în fantastic, prin detaliu, prin concret, prin obscur. Totul este viziune. Coerenţa umilită se supune aventurii. Perseverenţa şocurilor naşte universalitate, reclamă interogaţia, solarizează invizibilul. Inocent, Aureliu Manea demonizează expresia teatrului, redându-i vigoarea poetică pierdută în succesive maladii intelectuale. Violenţa candorii surpă degenerarea fenomenului. Stucatura edificiului teatral se risipeşte ridicol. Verticalizarea prin fantezie impune meditaţia. Universul artistului e teatrul dialogului însingurărilor solidare. Ramificând necontenit detaliile haosului, Aureliu Manea organizează, prin ştiinţa regiei sale, armonia vizuală a imaginaţiei.
Fruct oprit şi pom al cunoaşterii, personajul său părăseşte textul dramatic, cioplindu-şi cu disperat umor MĂŞTILE la răspântii. Artistul e sedus de tensiunea acestora. Actorul e o stare de execuţie virtuoasă a metamorfozelor. Atât. Esenţial. Plenar. Excitant. Pentru regizor, teatrul e biciuit de libertate şi stăpânit de nesupunere. Piesa e veşnic o prezenţă nemărturisită. Viabilă şi fertilă, tocmai din acest rost. Textul trebuie înfrânt prin har, devenind sursă de sugestii. Rigori neştiute coagulează energii cuantice. În fiecare structură, riscant modelată, Manea erupe virtuozitate teatrală. Spectacolul e terapie, solicitând prin revoltă comunicarea. Pe această insulă plutitoare, construită din veghe, teatrul a naufragiat ca o ultimă bucurie testamentară.
Artistul era interogat în permanenţă de necunoscute timpuri. Pentru el transfigurarea era trăire şi obişnuinţă. Acel nou ascuns făptuitor de originalitate îi hrănea firesc şi continuu interioritatea. Surprinzător (ca şi Franz Kafka), năucea prin cunoscut. Structura şi sonoritatea vizuală a ideilor uluiau, detaliul real recidiva nepermis de spontan şi simplu în parabole.
„Teatrul de rutină nu are armonie. Eu îl consider pe actor un instrument conştient de emoţie, dacă se poate spune asta… Am fost preocupat multă vreme de relaţia dintre trăire şi melodia rostirilor. Am căutat împreună cu actorii ca anumite stări sau sentimente să primească veşmânt muzical. Am folosit în unele spectacole intonaţii melopeice, şoapte, strigăte şi onomatopee, cuvântul devenind un fel de semn al ritmurilor şi melodiei, un semn al muzicii.
Există încă multe nuanţe întunecate, de sunet şi rostire, multă surzenie stă deasupra vorbelor din scenă. Cuvintele pe care le spun actorii nu determină şi nu sunt determinate.
Din trupurile care se mişcă sau zac în acţiuni ori pauze automate nu apar emoţiile nici unei comunicări.
A ne concentra asupra emoţiei nu este de ajuns. Pentru că, oricum, nu ajungem la Muzică decât prin instrumente. Trebuie să înţelegem această cruzime şi, în primul rând, aceea de trup-obiect, de actor-instrument şi apoi să căutăm ce chei ating clapele magice, albe şi negre. E fascinant să căutăm tonuri, să umblăm după umbră şi lumină în cutiile negre, necunoscute, în care există dragostea şi lirismul trăirii. Educaţia trupului nu înseamnă însă şi aprofundarea trăirii. Sunt emoţionat de acest complex obiectiv: (dar sufletul mi-e ca un pian preţios şi închis, a cărui cheie s-a pierdut). Cred că în noi înşine există mult din ceea ce nu ştim încă.
Această inconştienţă o consider ca pe un obiect închis. Ştiinţa de a ajunge la trăire înseamnă, cred, emblema de scop a regiei. A scăpa de ritualul mort şi a căuta viaţa noilor rituri. Primim partituri – texte care au împărţiri şi gradaţii în timp. Prin ele ne acordăm cu cei care le vor spune, cu actorii. Dar, din cuvintele care se spun, câte vin din acel armoniu închis pe care îl visăm! Ceva din complexul Irinei stă în fiecare actor. Ne chinuim să conştientizăm instrumentele interioare ale emoţiilor de aur. Căutăm corzile care vibrează, ne scufundăm în teoriile yoghinilor şi înţelegem ceva din muzica florilor de lotus care cunosc tăcerea. Dar prin concentrare descoperim câte o nouă membrană, obstacol de sunet. Emoţia cred că se dezvăluie în faţa încrederii într-un armoniu ce trebuie căutat în trăire.”
Sora sa, Viorica Samson Manea, a sfinţit cu dragoste nemurirea fratelui ales… Cu toată fiinţa şi puterile sale, din Australia, a venit în ţară pentru a fi alături de el, pentru a-i susţine proiectele, pentru a-i publica cărţile.
„Teatrul a fost pentru fratele meu oxigenul care îl ţinea în viaţă, a fost (religia) lui. De o naivitate şi de o inocenţă rar întâlnite, de un respect fără margini pentru cei din jurul lui. A avut o capacitate de a inciza lucrurile din jurul lui până la os şi avea o logică de fier (gena mamei noastre). Imaginaţia lui într-un fel magic era cu un pas înaintea timpului în care trăia.
Eu am fost susținătorul lui la ultimul spectacol pe care l-a pus în scenă, Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado. Mie mi-a destăinuit întâi cum vrea să monteze spectacolul. Spre bucuria mea nu s-a dezminţit eticheta de vizionar. Deşi nu văzuse teatru de peste 20 de ani, şi-a imaginat spectacolul cu elemente de multimedia. La prima repetiţie pe scena Teatrului Metropolis, când a comandat tehnicienilor luminile, a făcut-o cu precizie, fără nici o ezitare, ca şi cum făcuse acelaşi lucru cu o zi înainte.
A avut har, a iubit oamenii, iar noi îi ducem lipsa.”
Ultima imagine pe scena Teatrului Metropolis este un scaun părăsit într-un pustiu, pe care a rămas doar coroana. De undeva din înaltul cerului scenei – podul teatrului, ninge cu fulgii moi ai adevărului imaginat de Aureliu Manea. Ninge într-o lume înroşită, acea Cale Lactee de unde veghează spiritul artistului.
„Stăm în nopțile nedormite şi scriem poveşti ca să le citească cineva… A doua zi dimineaţa, în troleibuz, vedem oameni care se grăbesc la ziua lor de muncă. Noaptea noastră nedormită nu e pentru ei, ci pentru cei care se grăbesc să ajungă la timp la librăria din colţ. Pe cei care ne citesc nu-i vom cunoaşte niciodată, dar noi trudim pentru ei.”
„Cred într-un teatru care tulbură un echilibru cotidian pentru a te înălţa într-un alt echilibru, al raporturilor cu TOT – viaţă, moarte, om, societate, tradiţie, cultură, istorie, lume.
Teatrul trebuie să se desfăşoare sub hlamida uriaşă, caldă şi bună a marii culturi universale.
Regizorul, montând un spectacol, merge pe un drum, uneori lung şi anevoios, un drum ce devine ascensiune spre esenţial. Şi, uneori, trecând prin ENIGMA, din cuvinte răscolitoare, din relaţiile nedefinite ale textului unui dramaturg de geniu, se naşte o CEREMONIE-SPECTACOL, în care creatorii, împreună cu publicul, caută un semn ce, odată perceput, adică văzut şi auzit, capătă sens major.”
Cuvintele lui Aureliu Manea îmbracă tainele în veșmântul înțelesurilor scenei și le călăuzește întru iluminarea expresiei nemuririi. Gândurile lui sunt dorul teatrului, teatru viu al poeticii amintirii.