Debutul colectiv: volumul Cinci, împreună cu Ion Bogdan Lefter, Alexandru Mușina, Mariana Marin și Bogdan Ghiu; membru al Cenaclului de Luni, alături de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Alexandru Mușina, Ion Mureșan, Ion Stratan, Magda Cârneci, Mariana Marin, Matei Vișniec, Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu; membru al Școlii de la Brașov (împreună cu Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu ș.a.) – toate îl plasau pe Romulus Bucur în centrul istoriei literaturii contemporane, printre membrii fondatori și liderii noii direcții, care avea să se numească optzecismul românesc. Sau, aproape identic: postmodernismul românesc. Dar parcursul a fost mai puțin spectaculos, deși nu i-au lipsit volumele de poezie (unele cu titluri memorabile), dar nici antologiile de autor. Poetul însuși avea să-și revendice un rol de „personaj secundar”, deși pe anumite segmente era deschizător de drumuri. Al. Cistelecan afirma undeva că dacă patentul asupra minimalismului (care va fi un atu al poeziei nouăzeciste) ar aparține cuiva, acesta ar fi Romulus Bucur. Și e adevărat că poetul testează aceste forme ale expresiei minimale, ce vin deopotrivă de la prozaismul cotidianului și de la condensarea maximală a ermeticilor. Iar la confluența acestora: intertextul neforțat, implicit, devenit un bun protocolar, cotidian și prozaic, precum (de exemplu) niște titluri transparente: „Nu trageți în pianist”; „Adio. La Axiopolis”; „Umbra lui Bodiu. La facultate”; „grădina potecilor ce se bifurcă”; „așteptându-i pe barbari”, sau un clișeu mai recent: „acesta este un supliment alimentar”.
Dar biografismul primează. Bogdan Crețu: „Încă de la debutul din volumul colectiv Cinci (1982), Romulus Bucur fixa una dintre cele mai îndrăznețe formule ale optzecismului: un biografism care, prin austeritate sistematică, trecea în mizerabilism și, prin intermediul adaptării unor strategii de dispersare a discursului (unele provenite din poezia americană), crea impresia de firesc, de simplitate a rostirii. Totul însă într-un efort subtil de estompare stilistică a unei sensibilități care mocnește surd și caută să nu izbucnească sub forma confesiunii directe”.
În poezia lui Romulus Bucur te cufunzi firesc. El știe ca nimeni altul să lase deschisă ușa-capcană care ne introduce în realitățile ficțiunii sale poetice, astfel încât nu doar privim, ci și participăm la claca facerii acestui univers, fie și… spălând vasele (dar oare nu a spălat și Brâncuși vase la Paris, câștigându-și existența, înainte de a-și crea propria art-existență?): „să speli vasele la șase dimineața/ nu e cel mai plăcut lucru din lume dar/ ai citit undeva că e un bun exercițiu meditativ/ o cale spre autodisciplină chiar/ așa că te gândești la ascultări/ la un film sovietic văzut pe timpuri/ în care un brav ostaș al armatei roșii/ bate coclaurii caucazului în căutarea/ unui maestru de sambo/ și când îl găsește acesta/ îl trimite pe malul râului cu un ceaun/ nespălat probabil de decenii/ spunându-i să se întoarcă/ pentru a-și începe ucenicia/ doar după ce l-a făcut lună// să speli vasele în general/ nu-i o îndeletnicire prea plăcută/ chiar dacă unii din asta trăiesc/ iar alții/ au practicat-o cel puțin ca pe un/ job temporar…” Și, ca în multe dintre poemele lui R.B., prozaice până la oboseala (nu și plictisul) lectorului, dramatismul virtual se developează, într-un sfârșit, surprinzător și într-o formulă ipotetică: „să speli vasele e oricum mai bine/ decât să faci ordine prin cameră/ nu riști să dai de vreo fotografie/ cu tine și frate-tu/ când erați copii/ și să realizezi că de fapt/ el a murit acum trei săptămâni” (să speli vasele).
Dacă ar fi nevoie de un argument pentru ca poezia lui Romulus Bucur să intre în istoria literelor contemporane (având în vedere regula simplă, din două puncte: să fie poezie autentică și să fie originală, înainte de a fi memorabilă), eu aș propune acest poem antologic, scris în ritmul ciocanului bătând utilitatea pe nicovală: „decât să scrii/ poezii mai bine ai face/ o Muncă Folositoare/ să repari ceva pe lângă/ casă de pildă/ – bineînţeles nimeni/ nu îndrăzneşte/ să mi-o zică dar/ li se citeşte pe mutră/ aşa că din/ când în când/ le dau şi lor/ satisfacţie/ în această duminică/ i-am dat de capăt/ unei broaşte blocate/ am demontat-o/ am îndreptat ceva la ea/ am uns-o căutând/ după o sculă/ mi-am amintit/ că şi bunicul/ fusese lăcătuş/ toată viaţa scrisese/ poezii condusese/ un cenaclu muncitoresc/ am luat în mână/ o cheie şi o bucată/ de şmirghel/ şi uitând de mine/ am început// s-o curăţ” (O muncă folositoare). O poezie manifest, egalând ca semnificație Aer cu diamante; Podul Elefterie; Aerul blând al poeziei; Poemul care se citește pe sine ori Poemul care nu poate fi înțeles… (dar și alte poeme antologice ale congenerilor optzeciști). Pe de o parte, o replică postmodernă, estetică și ironic-iconică (nu m-am gândit niciodată ce pereche paronimică pot face aceste cuvinte), discursului patriotic-socialist; pe de altă parte, evadarea din atmosfera livrescă, încărcată de semnificații și simboluri referențiale, în prozaism și cotidian.
Poemul, ca mesaj, se va proiecta, în timp, într-o sumă de replici din alte texte ale aceluiași autor, schimbând contextul și optica, dar fără a ieși din spațiului cotidianului: „în loc să frec pe jos să bat covoare/ sau alte alea ce intră în atribuțiile/ unui soț nu model dar barem normal/ eu scriu poezii/ pentru liniștea noastră/ adică îi întind colile de hârtie/ acoperite cu un scris oricum/ greu lizibil și văd/ că mă privește tandru ca și cum/ s-ar abține să-mi zică vreo două/ totuși frântă de oboseală/ se așază cinci minute/ în fotoliu și mi le cere/ zicând apoi sunt bune/ lasă-le așa nu schimba nimic”.
Explorând prozaismul cotidian, poezia de notație, mai multă și mai densă (un oximoron aici, având în vedere realitatea ascetică și atmosfera poetică rarefiată): „clădiri și străzi/ ale unui oraș/ văzut întâia oară/ boarfe murdare/ îngrămădite în grabă/ în fundul unei genți de voiaj/ tipul în negru cu care/ joc o partidă de șah/ dinainte pierdută”. În ultimă instanță, realitatea fadă oricum se umple de bube și semnificații, vorba lui Ion Mureșan, precum, de ex., acest Recviem pentru o cămașă: „i-am tăiat nasturii/ i-am pus în buzunar/ (unul s-a sfărâmat)// am ținut-o apoi în bătaia/ vântului o clipă/ a luat forma mea// am plecat lăsând-o/ să fluture agățată/ de o creangă”. Apropo, atunci când – în dimineața optzecismului! – Radu G. Țeposu califica poemele lui Romulus Bucur drept „amintiri din copilărie și adolescență”, regretatul critic deschidea, prin această afirmație, o hermeneutică a poeziei cotidianului, chiar dacă îl plasa pe poetul tânăr la categoria „Sentimentalii rafinați”…
Antologia recentă a lui Romulus Bucur, Lauda clipei de acum, alcătuită și comentată de Teodora Coman, adună multe dintre aceste texte deopotrivă prozaic-cotidiene și sentimental rafinate. Texistențe, adică nu înlocuirea realității cu text, ci contopirea textului cu existența. Texte, ca parte a existenței. Și ca expresie a acesteia. Și nu era o descoperire a optzeciștilor/ postmoderniștilor. „Viața reală, viața în sfârșit descoperită și iluminată, singura viață trăită pe deplin, este literatura”, scria Proust în autosaga despre căutarea timpului pierdut. „Am optat, zice antologatoarea volumului recenzat, pentru titlul Lauda clipei de acum pentru că strategia de prezenteizare a temelor și a scriiturii înseși, negociată între cotidianism și textualism în poeme de tip «texistențe», este firul roșu al poeziei lui Romulus Bucur.”
Unul dintre volumele din care au fost selectate textele are un titlu la tema discuției noastre: Literatură, viață (1989). Este volumul din care am citat la începutul acestei cronici (O muncă folositoare). Tot aici (ultimul poem din cartea de la 1989 citat în antologie) întrevăd – uimitor asortat cu poezia cotidianului – un text care divulgă lecturile din Montale ale autorului. Nu e pentru prima dată când remarc o afinitate a prozopoeziei optzeciste cu poezia ermetică. Aici golurile/ sincopele/ tăcerile fac parte din peisajul expresiei, ca în muzica jazzului: „golul unei zile de toamnă/ mai mare decât frunza/ ce pluteşte lin să-l astupe// (îţi cauţi prietenii vă/ strângeţi în braţe mai/ aveţi încredere)// nimic nu se schimbă/ se mai adaugă/ un strat lemnos pe/ sâmburele piersicii// muşti cu sete/ şi zâmbeşti silit”. Mi-am amintit imediat de un text tipărit cu câteva pagini mai devreme: „«La cincisprezece ani am prins/ să studiez cu patimă»// să umpli cu muzică/ golul dintre cuvinte?/ vine seara şi eşti mai/ lipsit de apărare/ ca o frunză// «La treizeci mi-am/ înfipt cu nădejde picioarele/ în pămînt»// e primăvară sufletu-i/ un câine jigărit/ ce cu greu şi-a rupt/ lanţul”. Poezie pură, ruptă din cotidian și ruptă de cotidian, în pofida programului. Poemul, pur horațian, care a dat titlu antologiei, e tot aici și se potrivește (și titlul, și poemul) oricărei antologii lirice, din orice epocă, țară, continent și curent literar: „aburi ce se ridică din ceaşca de ceai/ contururile trupului ei/ sunetele chitarei urcând în spirală de pe disc/ linii pe hârtie începând să capete sens”. Lauda clipei de acum, da.
Dar nu este o scriitură anistorică, totuși, și nu putem să nu vorbim de contextul cronologic determinant. Al. Cistelecan remarca la Romulus Bucur un „minimalism conotaţional”, început prin „notaţii de gesturi şi întâmplări mărunte care alunecă pe nesimţite… într-o reverie rafinată a absenţei şi se adună, încetul cu încetul, într-o viziune a anorexiei existenţiale”. Dramatismul și paroxismul din texte vin pe aceeași filieră a cotidianului, vin firesc, fără a forța nota (decât în aspect simbolic atribuit de o viziune metafizică asupra existenței): „m-am născut/ în 1956/ domnule sun/ pot spune/ şi eu am trăit/ în obsedantul deceniu/ de atunci/ ne-am mai întâlnit/ de două ori/ în 1968/ eram în vacanţă/ la bunici părinţii/ erau îngrijoraţi/ în 1980/ terminam facultatea/ trăgeam linie/ sub un capitol/ din biografie/ eşti jucăuş/ domnule sun/ îţi plac piersicile/ şi farsele eşti turbulent dar băiat/ bun în fond îmi zâmbeşti/ zilnic din oglindă sper/ să ne vedem sănătoşi/ în 1992/ aproape de momentul/ când pot spune/ şi eu am trăit/ în obsedantul veac” (cunoscătorul neantului). „Miza pe autenticitate, scria Ion Pop, a fost înscrisă de la început în «programul» poetic al lui Romulus Bucur”. Același critic amintea despre „partea de trăire şi concret existenţial trecută în poem: trăire nespectaculoasă, într-un univers de fapte cotidiene la fel de comune”. Iar Eugen Simion îl plasa pe poet în „ramura sentimentală, elegiacă, a biografiştilor; un autor de poezie voit fragmentară, scrisă «direct pe computer», ironizând şi parodiind în miezul derizoriului cotidian”.
În acest sens, ironiile sunt absolut necesare, pentru a aminti situarea în mediul optzecist (or cotidianul va fi și un teren frecventat de promoția următorului eșalon, al nouăzeciștilor). Și important, dialogul (inevitabil, polemic, persiflant, nu doar ironic) e dus pe ringul esteticului: „şi totuşi frumos lucru/ autonomia esteticului/ – nici un pic de ironie –/ să ţii o justă cumpănă/ între existenţă şi creaţie/ s-o sublimezi pe prima/ în cea de-a doua/ (acum s-ar cere puţină retorică/ ars persuadendi)/ oricum opţiunea e clară/ nu am de gând să rup gâtul elocinţei/ (poate mi-l rupe ea mie)/ deci să cobor/ urc/ în Fantasia/ să-i dau un nou nume şi să mă întorc/ fortificat de acolo/ să mă spăl de jegul călătoriei/ în care să-mi înmoi pe urmă pana/ şi curăţat (prin milă şi frică?)/ să mă înfăţişez/ mie sau vouă?”
Și dacă primele cărți evocau – asta înseamnă poezia cotidianului – copilăria și adolescența din anii „socialismului dezvoltat”, cele recente surprind exotismul unui capitalism ingurgitat din mers: Cântecel(e) Fast-Food Poems (cu poeme vizuale inspirate parcă din lucrările lui Andy Warhol); Odeletă societății de consum, dar și sumbre proiecții de potențial viitor: Arta războiului, într-o primă ediție (2015) ceva mai abstractă și o a doua (2024), de o concretețe înspăimântătoare a cărnii de tun, aliment la îndemâna oricărui potențial canibal contemporan. Astfel încât cotidianul te poate înspăimânta prin prozaismul său extremal, într-o lume „unde nu e loc pentru învinși”.
Romulus Bucur, Lauda clipei de acum, poeme alese de Teodora Coman, Cartier, 2025