Capitala țării ocupată de trupele unei puteri străine. Pare un scenariu horror de fantezie bolnavă pe care românii l-au trăit în timpul primului război mondial, când Bucureștiul a fost administrat de feldmareșalul Mackensen. Cu recunoscuta sa calitate de a observa și analiza situațiile care ies din comun, mereu surprinzătorul Stelian Tănase a intuit foarte bine potențialul de interes pentru public al acestui subiect prea puțin glorios, peste care cărțile de istorie publicate în anii comunismului și în cei ai tranziției au trecut cu nemeritată ușurință.
Cartea lui Stelian Tănase, Mustățile feldmareșalului Mackensen. Bucureștii sub ocupația străină, 1916-1918, poartă pe copertă mențiunea explicativă „antiroman”. La fel de bine și poate mai clar, autorul ar fi putut să-și definească volumul „docuficțiune” pentru precizia descrierii faptelor dar și pentru unele libertăți pe care și le permite în interpretarea lor, în special în deducerea caracterelor și motivațiilor individuale și colective ale participanților la diferitele evenimente relatate. Suportul științific al cărții este impresionant. Chiar dacă nu citează studii de istorie consacrate și analize de specialitate, autorul oferă o abundență de citate din jurnalele personale ale unor personalități ale vremii și din articolele presei scrise. Cu mulți ani în urmă scriind despre decizia celor de la cotidianul britanic The Times de a-și publica întreaga arhivă pe Internet, începând cu anul 1775, afirmam că presa scrisă este cea mai precisă carte de istorie și dădeam ca exemplu un reportaj apărut în 1793 despre decapitarea Mariei Antoaneta, scris de către cineva care a participat la execuție și care, dincolo de momentul istoric, a surprins aerul timpului, discuțiile dintre oamenii prezenți, reacția mulțimii, propriile sentimente încercate, a făcut efortul să intuiască psihologia, gândurile celei care își trăia ultimele clipe de viață. Rareori am citit ceva mai tulburător, având girul deplinei autenticități. La fel de autentice mi se par jurnalele personale ale unor participanți la evenimente. Am citit în ultima vreme texte care indicau destule rezerve legate sinceritatea notațiilor de jurnal. Să nu uităm însă că exceptând ultimii ani, jurnalele aveau un rost simplu și clar: cel de aide mémoire. Autorul își nota pentru sine, să nu uite, întâmplările la care a luat parte în mod activ sau a fost martor. Nu se punea problema ca aceste jurnale să fie vreodată publicate, ele aveau un regim strict secret pentru cel care le scria, nu văd niciun motiv pentru care adevărul ar fi trebuit să fie retușat pentru a schimba percepția asupra celui în cauză în posteritate. În plus, nimic nu ne oprește să corelăm notațiile de jurnal cu alte surse despre personalitatea diaristului, cu faptele sale cunoscute la scara istoriei sau cu notațiile despre personalitatea sa surprinse în însemnările altora. Cred, de aceea că informațiile reproduse de Stelian Tănase din cărțile lui Constantin. Bacalbașa, Constantin Argetoianu, Vasile Th. Cancicov, I. Gh. Duca, Lupu C. Kostaki, Virgiliu N. Drăghicescu, Gala Galaction, Archibald, generalul Berthelot, Alexandru Marghiloman, Regina Maria, Martha Bibescu, Alexandru Averescu, Sabina Cantacuzino, Pia Alimănișteanu, Arabela Yarca, Alexandru Tzigara-Samurcaș (majoritatea dintre ele fiind la origine jurnale ținute de respectivii în anii ocupației Bucureștiului de trupele germane, publicate în volum la mulți ani după moartea lor) merită creditate, cel puțin la nivelul faptelor descrise, la care, de cele mai multe ori autorii lor au fost martori direcți. Completate cu articolele din presa timpului (preferințele autorului se îndreaptă spre Universul, Dimineața, Viitorul, Neamul Românesc, Adevărul, Izbânda, obținem o frescă destul de fidelă a situației din capitala României între sfârșitul anului 6 decembrie 1916 și istorica zi de 1 decembrie 1918. Dincolo de faptele verificabile intervine partea de ficțiune. Este vorba despre intuiția lui Stelian Tănase de a ghici starea de spirit și strategiile de supraviețuire ale puternicilor zilei. Familia regală, guvernul și parlamentul s-au refugiat la Iași, vorbitori de germană, mai mult sau mai puțini germanofili au rămas în București, unii cu speranța să intre pe sub pielea noilor stăpâni ori chiar au conceput planuri de carieră personală în noile condiții. Printre numele mari care frecventează Kommandatura germană se evidențiază Petre P. Carp, Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman. Scrie Stelian Tănase: „Lipsa de realism, caracterul fabulatoriu al intrigilor lor politice azi ne amuză. Firește, când nu consternează. Respectivii funcționează pe baza reflexelor condiționate însușite cu decenii în urmă. Au dat ceasurile înapoi. Subiectele lor predilecte sunt alungarea de pe tron a regelui Ferdinand, scrierea unei noi constituții, reforma administrației” (pp. 166-167). Expuse așa, teoretic, propunerile celor trei corifei ai oportunismului autohton sună cum sună. Grozăvia începe însă dacă intrăm în detalii. La capitolul reforma administrativă, P.P. Carp, despre care Stelian Tănase scrie că era ușor senil (a și murit, de altfel, în anul 1919 -n.m. T.U.), solicita, nici mai mult, nici mai puțin decât împărțirea țării în gubernii. Acesta ar fi eșantionul de elită, vârf al celor care făceau permanență în anticamera feldmareșalului Mackensen.
Alte figuri populare în acei ani care își făceau veacul la ușa feldmareșalului erau ministrul Dimitrie S. Nenițescu, Lupu Kostaki, Tzigara-Samurcaș. Despre ei autorul scrie că cereau să fie primiți de Mackensen nu pentru că aveau de rezolvat vreo problemă care nu mai suferea amânare, „ci ca să se afle la Capșa că au fost primiți în audiență de Mackensen. Era o chestiune de prestigiu” (p. 168). În fine, pentru ca înghesuiala de la ușa feldmareșalului să fie pe deplin stânjenitoare, mai exista o categorie a celor care doreau o întrevedere cu Mackensen: veșnicii vânători de sinecuri. Cei care pândeau un post de șef de cabinet, progeniturile degenerate ale unor oameni importanți, despre care scrie cu dispreț necamuflat Archibald, citat de Stelian Tănase: „Biroul așa zișilor șefi de cabinet (era) un fel de staul în care zac cârlanii învârtiți, trei hoituri – Caragiale (Mateiu, n.m. T.U.), Beldiman și Lupu Kostake fiul…” (p. 38).
Mustățile feldmareșalului Mackensen. Bucureștii sub ocupația străină, 1916-1918, de Stelian Tănase este o carte despre comportamentul românilor în situații limită ale istoriei. O combinație de lașitate și oportunism atât de specifică oamenilor de la noi, confirmată și reconfirmată în cursul istoriei, de la Pactul Ribbentrop-Molotov, la actul de la 23 August și la felul în care a fost acceptată instaurarea comunismului, până la atitudinea politicienilor de azi, mereu dispuși să întoarcă pe dos cămașa politică în funcție de învingătorii alegerilor. Atitudinea românilor față de feldmareșalul Mackensen a însoțit pas cu pas soarta acestuia. De la spaima vecină cu panica a primelor sale apariții pe străzile Bucureștiului, inițial călare pe un cal alb, iar mai apoi într-un automobil decapotabil Maybach, până la glumele din localul lui Iordache după semnarea armistițiului de la Compiègne și plecarea sa oarecum haotică din București.
Fiind focalizată pe mustățile feldmareșalului Mackensen și pe raportarea bucureștenilor la prezența acestuia în oraș, cartea lui Stelian Tănase se ocupă mai puțin de misiunea militară franceză și de generalul Berthelot, artizanul victoriilor de la Mărăști și Mărășești și cel care a convins autoritățile române să reia ostilitățile împotriva Germaniei în ziua de 10 noiembrie 1918, fapt care făcut ca a doua zi, în 11 noiembrie 1918, la ora 11 dimineața, în momentul semnării armistițiului de la Compiègne, țara noastră să se afle în tabăra învingătorilor, cu argumente decisive pentru conferința de pace din primăvara anului următor, în care s-a decis Marea Unire. E drept, în carte sunt descrise în termeni emoționanți momentele plecării generalului Berthelot din București, dar nu sunt convins că rolul jucat de acesta în destinul României este suficient de clar pus în evidență. Repet, însă, nu acesta era subiectul cărții, iar autorul a atins cu brio toate țintele pe care și le-a propus.
Mustățile feldmareșalului Mackensen. Bucureștii sub ocupația străină, 1916-1918 de Stelian Tănase este o frescă, excelent documentată a Bucureștiului ocupat de armata germană a feldmareșalului Mackensen între 6 decembrie 1916 și 11 noiembrie 1918. O carte care ne aduce în prim plan chipurile unor personalități care au scris istoria politică și culturală a României în secolul XX. Multe dintre ele vor constitui revelații mai ales negative, față de imaginea publică rezultată din creația lor artistică. Să mai spun doar că la 25 februarie 1919, Curtea Marțială a Corpului II Armată a deschis procesul intentat împotriva a 23 de ziariști acuzați de colaboraționism. Printre ei, nume importante: Ioan Slavici, Tudor Arghezi, D. Karnabatt, A. de Herz, Dem. Teodorescu. În 7/20 martie 1919 a fost dat verdictul. Citează Stelian Tănase din publicația Izbânda: „După 6 ore de chibzuire Curtea a pronunțat verdictul prin care a condamnat pe D. Karnabatt și S. Grossman la câte 10 de ani recluziune, iar pe I. Slavici, T. Arghezi și Dem Teodorescu la câte 5 ani recluziune. Au fost achitați toți ceilalți acuzați… Condamnații au făcut recurs…” (p. 354). Mai precizează Stelian Tănase că în acel an toți cei condamnați au sărbătorit revelionul acasă pentru că au fost grațiați de regele Ferdinand.
Excelentă ca toate cărțile cu subiect istoric scrise de Stelian Tănase, Mustățile feldmareșalului Mackensen. Bucureștii sub ocupația străină, 1916-1918 se citește cu plăcere și interes pentru că relevă niște fapte tratate cu discreție de istoriografia noastră, însoțite de judecățile morale care se impun din partea autorului ei.
Stelian Tănase, Mustățile feldmareșalului Mackensen. Bucureștii sub ocupația străină, 1916-1918, Editura Corint Istoric, București, 2025