DOCTORUL nu poate vindeca ideologii
Fidel autorului său preferat, Robert Icke, Andrei Șerban regizează la Nottara piesa intitulată Doctorul. Originalul după care dramaturgul construiește un model al societății americane din zilele noastre, este piesa dramaturgului austriac Arthur Schnitzler (1862-1931), Profesorul Bernhardi. Problemei antisemitismului, manifestă în Imperiul Austro-Ungar despre care scria Schnitzler, i se adaugă atâtea altele care cutremură societatea americană azi, de la woke la rasismul împotriva negrilor și la intoleranța față de homosexuali, față de religie ș.a.m.d.
Andrei Șerban își ia, poate, o revanșă față de lumea în care meritul nu mai este neapărat pe primul loc, înaintea expertizei, cum i se spune azi profesionalismului, trecând alte – să zicem – criterii, cum ar fi rasa, sexul, orientarea sexuală etc. înainte. Este un răspuns artistic în acest spectacol, minat, cel puțin în seara de 12 decembrie 2025, când am văzut eu spectacolul, de un autobruiaj sonor din partea unor interpreți. Ceea ce a și făcut câțiva spectatori să părăsească sala în pauză, dacă nu cumva…
Andrei Șerban a debutat, ne anunță el însuși, dacă n-am ști, la Nottara. Așadar avem o reîntoarcere și o revanșă. Decorul e unul multifuncțional, în trepte, semnificând, poate, și mentalitatea umană. Cea mai de sus treaptă este, în prima parte a spectacolului, locul unde se desfășoară conflictul cu preotul catolic venit să împărtășească o fată de 14 ani care e pe moarte, dar care mai speră că va scăpa. Or, directoarea și creatoarea Institutului destinat de fapt tratării pacienților cu Alzheimer, unde nimerise tânăra pacientă, îi interzice preotului să intre la fata care agonizează, deoarece asta ar înspăimânta-o, mai ales că ea nu este credincioasă. Aici începe conflictul, care se dezvoltă apoi în descoperirile ulterioare și mai ales a etniei profesoarei, cea evreiască, în seama căreia se pune, evident fals, opoziția față de preotul catolic și tot ce se dezvoltă din întunericul unor minți rasiste, antisemite, wokiste. Ceea ce spectacolul redă cu o mare claritate este nedreptatea unor judecăți rapide de tipul: a, da, șefa institutului e evreică, mulți colaboratori ai săi sunt evrei și, în consecință, din acest motiv a fost oprit preotul catolic să intre la pacienta care agoniza. Cei care, de fapt, judecă în felul ăsta nu-și pot imagina că altcineva poate gândi altfel.
Cu o distribuție în mare parte dublă, spectacolul este unul despre lumea de azi, plină de ideologii inventate, care mai de care mai sigură de propria ei dreptate. Autorul american nu se situează hotărât de partea nimănui – este o iluzie pe care o pot avea unii spectatori, iar regizorul lasă și domnia sa impresia că înfățișează un caz tipic pentru vremurile pe care le trăim. Medicii și cercetătorii din institutul fondat și condus de prof. Ruth Wolff se organizează în două tabere, cea fundamentalistă, ca să zic așa, are câștig de cauză și prof. Hardiman, excelent interpretat de Isabela Neamțu, îi ia locul în fruntea institutului celei care l-a fondat. Conformiștii se grupează alături de el, iar cei care preferă adevărul, dreptatea, rămân alături de cea învinsă într-o lume care nu mai ține seama de adevăr, ci numai de prejudecățile majoritare într-o societate cu o mentalitate înapoiată. Remarcabilă interpretarea Crenguței Hariton în rolul fantomei companionului lui Ruth, cu aceeași mobilitate și substanță spirituală pe care am mai văzut-o și în alte spectacole recente. Ioana Calotă, cândva o debutantă remarcabilă, se remarcă și de data asta prin expresivitatea naturală, convingătoare, care o caracterizase și atunci. Adrian Nicolae și Șerban Gomoi sunt cei doi poli ai generației de mijloc din institut, expresivi și convingători, Tudor Cucu-Dumitrescu, în rolul rezidentului conformist în vederea unei cariere sigure, are, de asemenea, momente bine realizate, ca și cei din generația de mijloc. Ana Radu conturează cu acuitate imaginea adolescentei rătăcite în hățișul ideologic și artistic al vremii ei, cedând noilor ideologii, întorcându-se împotriva celei care-i fusese model. Gabriel Răuță este distribuit în două roluri, preotul și tatăl adolescentei care moare. De fiecare dată ai în față un stâlp al societății care pare a constitui viitorul.
Avem parte și de o emisiune televizată, un talk-show, unde sunt chemate diferite persoane și în urma cărora rezultatul e nedecis. Indecizie anulată, totuși, de finalul în care Ruth Wolff pierde, totuși, definitiv, postul de director al institutului, astfel dându-ni-se de înțeles că a câștigat aripa fundamentalistă, aceia care împing lumea în noul spațiu virtual al post-adevărului. Cum urmarea antisemitismului din piesa lui Arthur Schnitzler știm azi care a fost, nu putem decât să sperăm că, măcar de data asta, lumea va reveni la soluții raționale, umane.
Andrei Șerban gândește o piesă înainte de a o vedea pur și simplu reprezentată, căutându-i și găsindu-i semnificațiile pentru spectatorii care nu se mulțumesc cu plăcuta lene a privirii unor întâmplări mai mult sau mai puțin plauzibile. Când te duci să vezi o piesă pusă de el în scenă, trebuie să știi că teatrul nu e doar divertisment și plăcere, ci prilej de meditație asupra ta însuți și a asupra lumii care te cuprinde.
Echipa spectacolului: Regia: Andrei Șerban. Versiunea de spectacol și Regizor asociat: Daniela Dima. Traducerea: Irina Velcescu. Scenografia: Irina Moscu. Lighting design: Cristi Șimon. În cealaltă distribuție, prof. Ruth Wolff este interpretată de Ada Navrot.