Dacă figura mamei în literatură a rămas relativ stabilă de-a lungul timpului, cele mai multe opere înscriindu-se în același profil emoțional, poziția tatălui a cunoscut răsturnări și reconfigurări semnificative. În Teogonia lui Hesiod, confruntarea și molestarea tatălui nu e doar un episod dramatic, ci o linie de forță în facerea lumii: Cronos îl detronează și îl castrează pe Uranus și ajunge, la rândul său, să fie învins de Zeus, care îl va forța să-i elibereze frații înghițiți. Mai târziu, Oedip îl ucide pe Laios, nerecunoscându-l pe străinul de pe marginea drumului, act devenit simbolic în psihanaliza freudiană pentru a explica evoluția naturală a fiului în relație cu tatăl. Din același motiv, al înstrăinării de părinte, Telegonus ajunge să-l răpună în luptă pe Odiseu. Confuzia fiului, între familiar și străin, dezvăluie vulnerabilitatea ontologică a tatălui: nefiind prezent în viața fiului, ce legitimitate îi conferă calitatea de simplu progenitor? Mai departe, problematica ajunge să chestioneze identitatea întregii masculinității. Mater semper certa est, pater numquam – sintetizează latinitatea.
La Dostoievski paricidul devine un adevărat complot în trei, jucat pe terenul nihilismului moral: Smerdeakov, fiul nelegitim, îl omoară pe Fyodor, după ce Ivan îi insinuează ideea că „în absența lui Dumnezeu, totul este permis”, iar Dmitri este cel care ispășește pedeapsa pentru dorința de a fi ucis. Într-o lungă scrisoare ca o nuvelă, Franz Kafka își înfruntă tatăl și-l acuză că a fost cauza tuturor fricilor și neîncrederii în propria persoană. Mai recent, David Vann dedică un roman tulburător sinuciderii tatălui, în care ficțiunea inversează în oglindă factica autobiografică și astfel tatăl ajunge obligat să ducă, la propriu și la figurat, povara sinuciderii copilului.
De unde a apărut tatăl și când își va încheia existența atât de contestată? În „Tatăl, perspective istorice, psihologice și culturale”, Luigi Zoja coboară până în zorii civilizației pentru a găsi rudimentele comportamentului masculin din care se conturează profilul tatălui. Pentru psihanalistul italian, apariția figurii paterne este o ruptură de condiția animalică și implică în mod necesar un fenomen evolutiv cerebral care ne scapă la prima vedere: organizarea complexă a vânătorii. Animalele nu sunt capabile să-și „imagineze” prada. Atunci când aceasta depășește zona de acoperire a văzului, mirosului, auzului, prădătorul își pierde interesul și o ia în altă direcție. Hominizii, însă, au devenit capabili să recompună mental „imaginea” prăzii chiar și după dispariția ei de pe radarul simțurilor, ceea ce înseamnă o persistență a obiectului în memoria de scurtă durată. Din acest motiv, vânătorii au reușit să elaboreze strategii complexe și să se îndepărteze tot mai mult de adăpost. Doar că odată ce au ajuns departe, în sălbăticie, și au ucis animalul, aceeași memorie le-a fost folositoare pentru a găsi locul de unde plecaseră. Acolo îi așteptau femeile și copiii lor. Prin excursii repetate între vânătoare și trib, spațiul acestuia a devenit acasă. Iar grupul de ființe cu care își împărțeau traiul a devenit familie. Pentru cercetătorii evoluționiști, masculul a devenit tată abia atunci când a început să-și împartă prada cu familia. Dacă la mamă, gestul de hrănire e natural, la tată e vorba de o deprindere. Dar nu în hrănire ca sursă a posibilității de existență, de adăpost și de protecție a progeniturilor, constă funcția tatălui, ci și în altceva dincolo de concret – o aură care se produce odată cu însușirea evolutivă a acestor comportamente și care ajunge să se piardă, la fel de misterios, în epoca modernă. Literatura ne oferă, și ea, o imagine fidelă a realității culturale și sociale a tatălui.
Lavrans Bjørgulfsson, tatălui lui Kristin Lavransdatter
Trilogia lui Sigrid Undset, publicată acum 100 de ani, se întemeiază pe una dintre cele mai tandre și profunde relații de dragoste dintre un tată și fiica sa. Deși modern ca mijloace tehnice, psihologia personajelor și felul în care își desfășoară materia epică, romanul e unul istoric, cu o acțiune complexă și extrem de ramificată, plasată în Norvegia medievală, din secolul al XIV-lea. Avem de-a face cu o epocă profund religioasă, de un catolicism fervent, instaurat în Scandinavia în locul credințelor păgâne ale vikingilor. Dimensiunea autoritară și punitivă a catolicismului timpuriu e deosebit de important în structurarea personajelor și a conflictului dramatic. Lavrans Bjørgulfsson, un nobil din Norvegia rurală, conduce cu înțelepciune și pricepere moșia Jørungård. Câțiva băieți i-au murit de mici, înainte să le aibă pe Kristin, Ramborg și Ulvhild.
După modelul lui Zoja, bărbatul medieval este un adevărat cap de familie – veghează la siguranța ei, vânează cu gândul la ea, iar când se întoarce, leapădă în prag cerbul însângerat, pe când tatăl modern lipsește fără obiect de acasă, vânătoarea sa nu are nici materialitate, nici ritual, și de aceea nu reușește să trezească în sufletul copiilor emoții de atașament. În acele vremuri, însă, capul de familie nu era doar vânătorul și războinicul în armură care proteja comunitatea din jurul său, ci și cel care îl deprindea pe fiu cu munca din care acesta avea să-și câștige pâinea: vânătoare, agricultură sau un meșteșug al cetății.
Sigrid Undset îi desenează lui Lavrans Bjørgulfsson cu grijă pentru fiecare detaliu al acestui profil, el are deopotrivă puterea unui Titan și blândețea lui Hector față de copiii și soția sa. Sufletul său, însă, pare sortit tragediei. E un bărbat cucernic, victimă a vinovăției că nu a ales să-l slujească pe Dumnezeu și nu s-a călugărit. După tradiția locurilor și buna credință, Lavrans rânduiește viitorul fiicelor, la fel cum a făcut cu propria viață. Pe Kristin trebuie să o mărite cu Simon Darre, fiul vecinului nobil, un bărbat destoinic, maturizat înainte de vreme, care îl iubește și-l respectă pe Lavrans ca pe propriul tată. Va cunoaște însă decepția și apoi rușinea, când fiica cea mare se va lăsa „ademenită” de Erlend, un bărbat cu o situație maritală incertă și doi copii abandonați la moșia de la Husaby, un tip temperamental, instabil emoțional, care va ajunge întemnițat pentru complot împotriva regelui și, mai apoi, decăzut din titluri și fără avere. Lavrans îl citește bine pe Erlend, dar se lasă înduplecat după aproape doi ani în care Kristin refuză cu încăpățânare să aleagă altceva decât bărbatul iubit.
În noaptea nunții, stima de sine a tatălui va mai primi o lovitură de cuțit. Stând alături de Ragfrid în pat, se gândește că fiica lui s-a căsătorit gravidă, cu un bărbat care-i dezonorează familia și îl pune într-o situație ingrată față de Biserică, dar în același timp simte că Kristin trăiește o stare sublimă, de fericire, cu persoana de care este îndrăgostită. Pe când el nu a avut parte niciodată de această stare de împlinire. El nu a ales-o pe Ragfrid de soție, ci a ascultat de tatăl său și a luat ce i s-a dat, o femeie ursuză, care și ea poartă în adâncul sufletului o vinovăție: Lavrans nu a fost primul bărbat din viața ei, iar copilul care le-a murit imediat după căsătorie s-ar putea să nu fi fost al său. Lumea lui Lavrans se clatină din temelii, dar nu el ca bărbat, ci aura pe care tradiția și dogma creștină le-au clădit în jurul său.
Vor urma și alte lovituri emoționale și dezamăgiri, dar Lavrans Bjørgulfsson nu abdică din rolul de tată. Chiar și pasul înapoi, pe care trecerea timpului îl cere inevitabil, îl face cu demnitate, cu infinite prudențe. Când o vizitează, după mulți ani, pe Kristin, la moșia de la Husaby, Lavrans e nevoit să admită că alegerea sentimentală a fetei nu-i displace nici lui într-atât de mult. Doar că nu va fi niciodată împăcat cu faptul că a trebuit să consimtă încălcarea ordinii prestabilite. La fel cum nici Kristin nu va fi împăcată că a încălcat cuvântul tatălui.
Mai demult, când fata avea doar șapte ani și cei doi străbăteau pe cal munții, o crăiasă a încercat să o ademenească pe Kristin cu o cunună, simbol al păgânismului viking, dar tatăl a salvat-o punându-i la gât crucea Fecioarei Maria. Ajuns la aproape 50 de ani, cu ceva înainte să se îmbolnăvească și să moară, Lavrans știe că e momentul să-i dea ultimele povețe fetei. Nu e de ajuns să procreeze, bărbatul trebuie să fie prezent cu insistență în viața copilului ca să devină tată, „să-l învețe să nu se lase strivit, nu doar să fie drept”, scrie același Luigi Zoja. Scena când cei doi își iau la revedere e tulburătoare și conține o conotație mistică profundă: Lavrans e încă în putere, suit pe cal, iar Kristin, cuprinsă de dragoste, remușcare și presentimente sumbre, îi îmbrățișează gamba și plânge. Tatăl nu coboară și nu o îmbrățișează ca să o consoleze, cum a făcut-o în alte dăți, el rămâne suspendat ca figură definitivă a autorități parentale și a protecției divine ce i se dă celui care se supune.
Poetul Phil Mc Darragh și Pitulicea lui Anne Enright
La sfârșitul secolului XIX, în altă țară catolică, dar într-o societate mai relaxată, imaginea tatălui a suferit o deteriorare profundă. Phil Mc Darragh, tatăl lui Carmel și bunicul lui Nell, cele două protagoniste din romanul Pitulicea al lui Anne Enright, nu are armură și nu e vânător, ci scrie poezie, una de factură naturalistă, aproape bucolică, și dă bir cu fugiții când soția sa se îmbolnăvește de cancer de sân, lăsându-și cele două fiice, Imelda și Carmel, de 17, respectiv 12 ani să-și îngrijească mama și să ia pe umeri toată povara căminului.
„Tata, căruia i-ai fost încredințată de mică, putea să se ducă în stația de autobuz, să oprească un 46-a și să nu-l mai vezi niciodată. Și cu tine cum rămâne?” avea să se întrebe Carmel la vârsta adultă, amintindu-și, cu inima frântă, cum a alergat după Phil pe scări și l-a strigat „Tăticule! Tăticule!” atunci când el a trecut ultima dată pe acasă. Și pentru ca cinismul situației să devină atroce, Phil, care deja trăia cu altă femeie în oraș, s-a întors atunci doar ca să-și caute ceasul, în timp ce mama fetelor zăcea în pat, refăcându-se după o operație la sân.
La prima privire, ceea ce caută Phil, cotrobăind după ceas, chiar și printre așternuturile femeii, ar putea fi un simbol pentru timpul pierdut. La 46 de ani, proaspăt ieșit dint-o căsnicie care nu-l mai satisface, ba chiar mai mult, îl obosește, e un bărbat chipeș, are o oarecare faimă ca poet, și seratele literare din Dublin sunt recuperări rapide ale timpului pe care l-a consumat într-o suburbie, unde se ocupa, fără succes, de grădinărit și nu scria mai deloc.
Analizând Fructele mâniei al lui John Steinbeck, același Luigi Zoja ajunge la concluzia că decăderea familiei Joad nu se datorează în totalitate ruinării economiei agricole și ascensiunii industrializării, degradarea se produce pentru că marchează „îndepărtarea definitivă de un tată care își primea îndatorirea din cer și trebuia să o împlinească pe pământ, în timp ce astăzi se ocupă de bilanțuri economice.” Dar una dintre pacientele psihanalistului italian o rezumă chiar mai bine – „tatăl țăran era un tiran, dar era un tată. Tatăl muncitor de astăzi e un cretin care stă în fața televizorului.” Phil Mc Darragh nu e acolo, poate tatăl său, țăranul de lângă Tullamore, care a trebuit să-și lichideze ferma și să-și piardă identitatea în oraș, ar fi încăput pe canapea, eventual cu o sticlă de bere alături, speriat și învins că nu-și mai găsește locul într-o lume în schimbare. Ceea ce se întâmplă în cazul lui Phil Mc Darragh, refugiat în lumea suavă a poeziei încărcată de metafore ale naturii, e mai degrabă o fractură psihologică, cu care e amenințat inevitabil fiecare tată de fete.
Până la o anumită vârstă a lui Imelda și Carmel, Phil s-a achitat perfect de rolul de tată, ba chiar mai mult, și-a urmat soția într-un orășel satelit, a încercat să țină gospodăria ca un fel de agricultor de dimensiuni amuzante, și-a pus între paranteze vocația. Nu a făcut-o simțind că se supunea unui sacrificiu, pentru că era un timp care i se potrivea de minune: timpul copilăriei pe care el nu o părăsise niciodată, în care joaca se prelungea dincolo de limitele firești, unde Carmel era „prietena lui la cataramă”, nu fiică.
Atunci când copiii cresc, tatăl se găsește într-o poziție ingrată, care îi provoacă panica. În stilul său pedant, Phil Mc Darragh scrie poemul Pitulicea în care surpriza neplăcută că micuța pasăre și-a luat zborul sublimează spaima și confuzia că „prietena” sa de joacă devine altcineva.
Când analizează mecanismele isteriei, așezându-le fără echivoc în legătură cu repudierea sexualității și a bărbatului ca progenitor de către Biserica Catolică (deși e la fel de valabil și pentru Ortodoxie), Cristopher Bollas se oprește cu multă atenție asupra perioadei fragile în care copilul începe să devină conștient de transformarea prin care trece organismul său la pubertate. Aceasta este o „moarte a copilăriei”, iar tatăl, dintotdeauna exponent al alterității în relația simbiotică dintre copil și mamă, va fi supus inconștient unei proiecții negative: el este vinovat pentru ceea ce se întâmplă în interior. Castrarea simbolică tatălui, temă mitologică așa cum am pomenit-o mai sus, este un eveniment natural în viața familiei, explicat strălucit (dar prea stăruitor) de Freud. Depășind perimetrul analitic, Bollas adaugă teoriilor o valoare didactică, câteva rânduri care s-ar putea pierde printre celelalte: proiecția pe care o suferă, din partea copiilor, tatăl nu este o caznă pe care trebuie să o îndure, ci o funcție, un atribut necesar procesului de trecere de la progenitor la părinte.
Poetul Phil Mc Darragh, însă, clachează în fața poverii puse pe umerii săi de cele două fete și demisionează din rolul de tată, întorcându-se în dulcea și amara pribegie a imaturității. Ceasul pe care-l caută febril prin așternuturile soției sale în convalescență după o mastectomie (simbol de coerență pentru o psihodinamică ficțiunii) e, de fapt, timpul propriei copilării și refuzul de a păși în lumea complicată a părinților, în care fetele își proiectează epifaniile pubertății pe figura paternă. Atins de fenomenul isteric descris de Bollas, el tânjește să rămână în lumea basmelor, spiridușilor și a mamei Bursuc și a fetelor care ar trebui să rămâne copile pentru totdeauna.
În capitolul pe care Anne Enright îl dedică exclusiv copilăriei poetului, scris la persoana I, descoperim toate spaimele și furia acestui copil blocat într-o lume care nu mai există, dar pe care el insistă să o producă prin lirism. El i-ar culege clopoței lui Hanorah Casey, o fetiță de vârsta lui, apoi s-ar plimba împreună pe malul apei. Și ar derula secvența aceasta în buclă, ca un disc pe un patefon stricat. Cruzimea adulților însă îi sparg această bulă de reverie. Aici însă se joacă aceeași proiecție a sexualizării percepută de subiect ca o molestare sau chiar o „moarte a copilăriei”, după cum explică Bollas.
Scena de luptă, impusă de niște bestii cu chipuri de adulți, printre care și propriul tată, dintre o femelă bursuc și o serie de câini de luptă, e macabră și revoltătoare prin amănunțimea cruzimii. Desigur, nu e cea mai atroce scenă pe care ne-o oferă literatura actuală, dar ea devine adezivă în memoria cititorilor din cauza conotațiilor sexuale care trezesc sentimente de oroare, adânc ascunse în inconștient. Copilul Phil asistă cu inima însângerată cum, închisă într-o scobitură de piatră, o femelă bursuc îi retează, pur și simplu, botul unui terrier, înainte să-i sfâșie beregata, îngrozită și înfuriată că oamenii i-au ucis puiul cu o cazma. Fără nici un dubiu, aici se consumă o scenă a castrării bărbatului de aceleași proporții cu cele din mitologia lui Hesiod. Femela bursuc este răpusă și ea, în cele din urmă, de un alt dulău. Este pragul pe care Phil Mc Darragh nu îl poate trece niciodată; acesta este, de fapt motivul pentru care el își lasă fetele de izbeliște: nu e suficient de matur să le „suporte” proiecțiile.
Părăsirea căminului și a fetelor nu e o alegere, ci o incapacitate egoistă. Dacă ar fi fost răbdător și înțelept ca să treacă perioada ingrată de pubertate a fetelor, Phil Mc Darragh ar fi câștigat totul. Același mecanism proiectiv care îl supune ostilității pe tată, revine mai târziu în favoarea sa – „este motivul pentru care el devine sexy pentru fată”, scrie Cristopher Bollas sau „obiectul ready-made al destinului sexual”, în cazul băieților. Neputând să treacă dincolo de propria senzualitate infantilă, poetului nu-i rămâne decât o imagine dintr-o înregistrare video în care pare iremediabil un caraghios.
În loc de o încheiere a taților în ficțiune
Astăzi situația culturală a tatălui pare la fel de fragilă ca și cea biologică. De-a lungul câtorva milioane de ani cromozomul Y și-a pierdut aproximativ 97% din zestrea genetică, fiind amenințat cu dispariția totală în următoarele 4 – 11 milioane de ani. Acest lucru se datorează faptului că este un cromozom fără pereche, așa încât nu are posibilitatea să-și „repare” decât cu el însuși inevitabilele mutații genetice. Nu înseamnă automat că bărbatul va dispărea, deoarece natura ne arată deja că genele responsabile pentru fenotipul masculin pot fi preluate de cromozomul X. Ce se va întâmpla până atunci cu figura sa, cu aerul autorității și semnificația tatălui? Procrearea e o condiție necesară dar nu suficientă în constituția părintelui.
„Nu e de ajuns să dai viață copiilor, ci să le-o redai în fiecare zi, repetând pe alt plan, darul”, sintetizează strălucit Luigi Zoja atunci când îi face portretul lui Hector, pe care îl consideră adevăratul erou al Iliadei, pentru că e dominat de dragostea pentru familie, casă și cetate, și nu de mânie și răzbunare precum Ahile, învingătorul de facto.
Putem spune că regresia psihologică a tatălui are de-a face cu religia creștină și confesiunile nereformate, în mod particular? Să nu uităm că și Phil Mc Darragh, ca și Lavrans Bjørgulfsson, resimte ca un eșec existențial faptul că nu s-a alăturat bisericii. Din punctul de vedere al lui Bollas, isteria își are originile în creștinism, fapt remarcat și de feminista Sojourner Truth: „Unde e tatăl lui Iisus? De ce nu e și el un bărbat în carne și oase?” În cazul taților din ficțiune, absența ar putea fi explicată printr-un detur cultural.
În comparație cu figura lui Lavrans, poetul Mc Darragh nu are nici o șansă. El este, pur și simplu, un tată nedemn, din cauza faptului că are o constituție fragilă, că nu a beneficiat de un model parental solid, din varii motive sociale și psihologice. Dar asta nu înseamnă că Lavrans Bjørgulfsson nu ar avea suficienți omologi în lumea contemporană, nu figuri, ci persoane în carne și oase capabile să inspire nașterea unor eroi de ficțiune, pe măsură. Doar că șansele ca ei să populeze romanele actuale scad simțitor, iar acest lucru se întâmplă din motive independente de natura taților. Odată cu pulverizarea credinței dogmatice și a credinței laice în general, ceea ce dispare nu e figura paternă incontestabilă, ci arhitectura imaginarului în care aceștia își găsesc rostul. Desacralizarea culturală paradigmatică operează în corpul emoțional al autorului și îl remodelează, făcând uitată o calitate sentimentală ca sens de acțiune: autorii de ficțiune, oameni la rândul lor, sunt tot mai puțin disponibili pietății pentru a crea un portret precum cel al lui Lavrans Bjørgulfsson. Ceea ce se dărâmă, nu e statuia, ci altarul pe care ei au fost așezați, și odată cu el nevoia ca urmașii să li se închine, cu dragoste și cu teamă.