„Poporul sărbătorește/ Cu mare entuziasm/
Pe treizeci mai/ Sărbătoarea Țapului.”
(„Țapul a fost ucis”, merengue dominican)
„Am scris Sărbătoarea Țapului gândindu-mă, în principal, la Trujillo, dar și la toate dictaturile, care au multe în comun. Există un numitor comun în sistemele totalitare, astfel că am profitat și de experiența regimului lui Odría, pe care eu o avusesem în Peru, și de ceea ce știam despre celelalte dictaturi din acei ani: a lui Somoza în Nicaragua, a lui Pérez Jiménez în Venezuela, a lui Rojas Pinilla în Columbia și a lui Perón in Argentina. În epoca aceea, toate țările latino-americane – singurele excepții au fost Costa Rica, Chile, Uruguay – au avut dictaturi. Am vrut ca romanul meu să sintetizeze experiența de caudillo și să arate cum acești oameni puternici expropriază total suveranitatea națională, ca să și-o asume cu titlu personal”, spunea Mario Vargas Llosa, încercând să-și caracterizeze succint cartea publicată în anul 2000; o carte remarcabilă, una dintre cele mai ambițioase creații ale laureatului Premiului Nobel pentru Literatură din anul 2010, un roman având drept temă principală dictatura și analizând în detaliu urmările acesteia asupra societății din Republica Dominicană, marcată profund de cele trei decenii în care totul, oameni, locuri și lucruri, s-a aflat sub stăpânirea lui Trujillo, „Țapul”, în jurul său fiind coagulată întreaga narațiune.
Interesant este că numeroși scriitori latino-americani reprezentativi pentru proza ultimului veac au considerat, având, desigur, atitudini diferite – care au variat de la indignare la fascinație sau resemnare – că, într-un mod straniu, universul continentului lor ar avea capacitatea specială de a determina apariția (mai întâi în realitate, iar apoi în literatură) acestor figuri, unii dintre marii autori de aici ajungând chiar să contemple totul cu conștiința omului uimit în fața unei oglinzi magice. Poate și asta a determinat apariția frecventă a romanelor cu și despre dictatori, trebuind amintite aici cel puțin capodoperele Eu, Supremul (1974) de Augusto Roa Bastos, Recursul la metodă (1974) de Alejo Carpentier, Toamna patriarhului (1975) de Gabriel García Márquez – urmate, după un sfert de secol, de romanul lui Mario Vargas Llosa, Sărbătoarea Țapului. Trebuie să menționăm remarcabila traducere în limba română, semnată de Mariana Sipoș, autoare a multor altor excelente tălmăciri din opera marilor scriitori hispano-americani, personajele și narațiunea lui Vargas Llosa găsindu-și, prin intermediul său, cea mai adecvată expresie.
Mario Vargas Llosa a explorat, de-a lungul întregii sale activități literare, semnificațiile și formele de manifestare pe care puterea (politică, sexuală, socială, economică) le poate îmbrăca în anumite momente, mai cu seamă în America de Sud. Și, cu toate că majoritatea cărților sale au acțiunea plasată în Peru, în Sărbătoarea Țapului, la fel ca în Războiul sfârșitului lumii, de pildă, unde evenimentele se desfășoară în Brazilia, autorul se îndepărtează, în chip simbolic, de țara natală, alegând un alt spațiu, cel al Republicii Dominicane – chiar dacă înrudit (parțial) cu cel de unde provine el însuși și legat prin numeroase fire de acesta. În plus, în romanul de față, Vargas Llosa are în vedere și tentațiile de diferite feluri ale puterii, împărțindu-și materialul narativ între relatarea impresionantă și convingătoare a ultimelor zile ale lui Trujillo, unde înțelegerea profundă a fenomenelor istorice și sociale se împletește cu prezentarea impresionantă a furiei și frustrării ucigașilor dictatorului, și povestea de viață a unui personaj feminin, Urania Cabral. Dar aceasta, oricât de emoționantă ar fi, poate fi considerată realizarea obișnuită a unui foarte bun romancier al zilelor noastre, în vreme ce istoria lui Trujillo și întreaga complexitate a epocii pe care acesta o influențează atât de profund, mai ales în ultimii ani, reprezintă opera unui romancier cu adevărat vizionar.
Vargas Llosa a scris cartea aceasta la câteva decenii după ce s-a orientat spre neoliberalism, așadar după ce dezamăgirea sa față de politica lui Fidel Castro și oroarea față de actele teroriste ale grupării Sendero Luminoso l-au îndepărtat definitiv de simpatiile juvenile pentru mișcarea de stânga. Iar dictatura lui Trujillo, cu întreaga sa teroare, a răspuns perfect imperativelor estetice ale scriitorului, decis să creioneze imaginea unui dictator legat de epoca sa, de țara sa și de un popor care, multă vreme, s-a aflat sub o stranie putere de fascinație exercitată de marele conducător. Aici e de găsit și fascinația pe care cartea de față, ale cărei pagini includ atâtea și atâtea descrieri minuțioase ale unor acte de violență, corupție și abuz, o exercită asupra cititorului, uluit, deconcertat și cucerit în chip straniu de arta scriitorului peruan de a aborda narațiunea mitică, transformând-o în roman politic, dar și de capacitatea sa de a surprinde umanitatea în toate datele ei.
Deloc întâmplător, la un moment dat, unul dintre conspiratorii care plănuiesc asasinarea lui Trujillo vorbește despre „vraja” care i-a ținut pe atâția dominicani devotați trup și suflet președintelui. Interesant este că termenul acesta are multiple conotații, dacă ne gândim fie și numai la amănuntul (esențial, de altfel) că despre diverse „vrăji” („encantamientos”) vorbea protagonistul lui Cervantes, Don Quijote, în încercarea de a(-și) explica multe dintre întâmplările care îi apăreau în față. Cu precizarea extrem de importantă că, pentru el, ciudate ori stranii nu erau neapărat lucrurile ciudate ori stranii din jur, ci profunda sa convingere că acestea ar fi fost fermecate, vrăjite, pentru a-l încurca, fiind, aproape imediat după aceea, (re)transformate în cele mai banale expresii ale realității cotidiene. În acest fel, Mario Vargas Llosa se situează, subtextual, și în descendența lui Miguel de Cervantes, secretul receptării cât mai adecvate a acestui roman al său fiind înțelegerea de către cititor a faptului că, într-un asemenea text, banalitatea și vraja pot fi, uneori, același lucru, ori pot desemna aceleași fapte, ființe ori realități. Căci toți complotiștii care conspiră în vederea asasinării lui Trujillo au fost mari susținători ai președintelui, iar întrebarea inevitabilă este ce a pus, oare, capăt, fascinației pe care o simțeau față de acesta. Autorul oferă în Sărbătoarea Țapului numeroase posibile motive, dar toate sunt, măcar în parte, banale, puse sub semnul relațiilor personale (pe alocuri nelipsite de accente moralizatoare), așadar insuficiente atât din punct de vedere etic, cât și estetic. Deci, fie vraja exercitată de Trujillo nu a fost reală (ori atât de puternică pe cât se presupunea), fie există, în spatele a ceea ce spun personajele, și altceva, de natură a clarifica motivele și complexitatea reală a atitudinii lor. Mario Vargas Llosa reușește, în acest fel, să abordeze ceea ce critica literară a numit „banalitatea convertirii politice” și, în egală măsură, să exploreze – cu o extraordinară luciditate și putere de pătrundere – fascinanta banalitate a răului în lumea contemporană…
În ultimele secvențe din Eu, Supremul, este preluată o frază celebră din Omul fără însușiri al lui Robert Musil, pentru a se transmite cititorului că povestea conținută în acele pagini constă tocmai în faptul că povestea care ar fi trebuit să fie spusă în ele nu a fost, de fapt, spusă. Sau, după cum se exprimă însuși Supremul (o versiune ficțională a conducătorului Paraguayului din 1814 până în 1840, Dr. Francia), nu se pot spune povești despre puterea absolută. Același lucru s-ar putea afirma, în linii mari, și despre romanele amintite anterior ale lui Carpentier și García Márquez, căci acestea au surprins mai degrabă mitul, nu și monstrul care l-a determinat, sugerând chiar, cu mijloacele literaturii, că monstrul acesta nici nu poate fi prins, sau că, cine știe, poate nu există nici un monstru, ci doar un mit nepieritor… Pentru Mario Vargas Llosa, însă, în romanul La fiesta del Chivo, monstrul este ușor de identificat, cu atât mai mult cu cât mitul pe care l-a determinat s-a risipit de mult. Astfel, Sărbătoarea Țapului se concentrează pe ultima zi din viața lui Rafael Leónidas Trujillo, dictator vreme de trei decenii în Republica Dominicană, și pe urmările asasinării sale de la 30 mai 1961. Trujillo se afla la putere din 1930, fusese președinte de mai multe ori, iar când nu ocupase chiar el înalta poziție, condusese țara prin intermediul unui președinte marionetă pe care l-a numit el însuși. A modernizat agricultura și industria, a perfecționat armata și a pus capăt, după un masacru inimaginabil, imigrației haitiene. A fost susținut de americani pentru că a servit multă vreme interesele acestora în regiune. Dar, cu timpul, Trujillo a căzut în dizgrația Bisericii Catolice, care emisese chiar o pastorală împotriva atrocităților regimului său; în plus, politica sa agresivă, inclusiv un atentat la viața lui Rómulo Betancourt, președintele Venezuelei, devenise inacceptabilă pentru Statele Unite, mai ales după criza din Golful Porcilor, din aprilie 1961. Prin urmare, americanii nu s-au opus conspirației pentru asasinarea lui Trujillo, e drept că fără să ofere vreun ajutor prea substanțial în acest sens, cu excepția câtorva arme. Mario Vargas Llosa reușește, într-un fel cu adevărat unic, să acorde atenție tuturor detaliilor, până și celor mai aparent neînsemnate și să recreeze contextul în care un dictator, o figură istorică reală, fundamental diferită de, să spunem, patriarhul marquezian, a avut parte de o moarte violentă în țara sa natală, descrisă, la rândul ei, cât se poate de realist (realismul acesta fiind completat și de nenumăratele detalii prezente în text și care vizează denumiri ale străzilor, localurilor sau anumitor figuri istorice cunoscute din Ciudad Trujillo (fostul oraș Santo Domingo, redenumit, însă, după dictatorul însuși); căci nu avem de-a face aici cu vreo complicată alegorie, povestea fiind relatată în termeni foarte concreți.
Dictatorul este, spuneam, Rafael Leónidas Trujillo Molina, fost ofițer care a preluat puterea în Republica Dominicană la începutul anilor ‘30 și a păstrat-o, cu o sălbăticie crescândă și cu sprijinul previzibil, în cea mai mare parte a timpului, al Statelor Unite, până când a fost asasinat într-un schimb de focuri, după câteva zeci de ani. Scriitorul prezintă totul drept un complot pus la cale de un număr restrâns de conjurați, toți membrii săi având mult de suferit din cauza regimului. Interesant este și că înlăturarea atât de mult așteptată a lui Trujillo deschide calea, în Republica Dominicană, pentru o politică de altă natură, deși, previzibil, nu fundamental diferită de a acestuia. Vargas Llosa urmărește totul și nu pierde din vedere nici amănunte care par a fi, la prima vedere, simple pete de culoare, dar care vor avea urmări însemnate (de pildă, fiul cu reputație de playboy al lui Trujillo, Ramfis – purtând, în mod grotesc, numele marelui preot din Aida de Verdi – se întoarce din peregrinările sale bine finanțate printr-un Paris al tuturor plăcerilor și perversiunilor pentru a-i tortura și executa pe cei suspectați de implicare în uciderea tatălui său, împreună, dacă e nevoie, cu rudele lor). Ulterior, ca un soi de contrapondere, la putere va ajunge Joaquín Balaguer, fost președinte-marionetă al lui Trujillo, care a rămas în grațiile dictatorului vreme de trei decenii, nespunând niciodată ce gândea sau simțea cu adevărat, dar care se va putea, finalmente, impune, dovedindu-se suficient de pragmatic, dar și capabil să manevreze o parte a fostei camarile a lui Trujillo.
Numai că există și dușmani pe care Trujillo nu-i poate învinge, așa cum a reușit atunci când s-a confruntat cu sute, poate mii de inamici sau oponenți politici, pe care i-a dominat și i-a înfrânt de-a lungul anilor, fie cumpărându-i, fie intimidându-i, fie, foarte adesea, ucigându-i. Iar principalul său dușman este, la sfârșitul lunii mai 1961, chiar în ziua care se va încheia cu asasinarea sa, bătrânețea. Căci, ajuns la șaptezeci de ani, președintele dictator, care s-a mândrit întotdeauna cu disciplina sa, simte din ce în ce mai acut chinurile provocate de înaintarea în vârstă, neștiind sau neputând întotdeauna să depășească ușor astfel de momente. Descrierea și analizarea atentă a evoluției dictatorului reprezintă elementul-cheie al romanului. Scriitorul reușește să prezinte extrem de pregnant și de convingător drumul spre putere al unui tiran viclean, josnic, marcat de accese de furie, de pofte meschine, având complicate relații cu apropiații și cu familia și fiind privit de cei din jur, poate mai ales în ultima zi a vieții lui, cu un straniu amestec de repulsie și venerație, căci, asemenea lui Stalin, Trujillo își exercita puterea despotic, îndreptându-și pe neașteptate furia împotriva subordonaților. Evoluând treptat și ținând seama de tehnica perspectivei, de arta dialogului și de capacitatea de a menține suspansul, textul se dovedește și un excelent roman politic, demonstrând o dată în plus locul pe care-l ocupă scriitorul peruan în contextul acestui gen de literatură, atât de importantă mai ales în contemporaneitate.
Vargas Llosa își împarte cartea în trei fire narative diferite. Cel dintâi o urmărește pe Urania Cabral, fiica lui Agustín Cabral, care fusese, cu ani în urmă, senator și unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Trujillo. Urania a reușit să ajungă în Statele Unite în adolescență, după ce a trecut printr-o experiență profund traumatizantă. Ajunsă la patruzeci și nouă de ani, ea revine, în 1996, de la New York în țara natală, iar cititorul află, treptat, motivele înstrăinării sale și ale relației tensionate cu tatăl ei pe care nu reușește să-l ierte, deși acesta este acum grav bolnav. În capitolul următor, îl descoperim pe Trujillo însuși. E dimineață devreme, e încă întuneric, mai sunt câteva minute până la ora patru, momentul când se trezește în fiecare zi. Dictatorul se gândește la ziua pe care o are în față, la el însuși, la complicatele ițe ale politicii, la relația cu Statele Unite și cu Biserica. Al treilea capitol îi aduce în prim plan pe conspiratori, patru bărbați care așteaptă într-o mașină pe drumul spre San Cristóbal, una dintre proprietățile unde Trujillo obișnuiește să-și ducă tinerele victime docile care-i sunt oferite… Dialogurile între acești bărbați sunt extrem de bine realizate, autorul oferind acum și primele flash-back-uri, prin intermediul cărora sunt detaliate amănunte esențiale din trecut. Evident, aceste fire narative se vor intersecta, Vargas Llosa prezentând gradat tot ceea ce se întâmplă, de la așteptarea ambuscadei și până la urmărirea și capturarea complotiștilor, care vor fi torturați cu o cruzime de-a dreptul medievală de către nemilosul Ramfis. Deși personajul care dă titlul romanului nu mai e prezent, acum, în paginile cărții, exact acesta este momentul în care Sărbătoarea Țapului atinge apogeul din punctul de vedere al semnificațiilor și, deopotrivă, al realizării artistice. Căci nu mai avem de-a face neapărat cu text dedicat unui dictator, acesta, iată, a dispărut. Dar cartea se transformă cu adevărat într-un roman politic intens și extrem de inteligent, un roman despre conspirații și urmările lor, despre succesiunea la putere și lupta pentru ea, despre supraviețuire și moarte.
Este acesta și un roman istoric, așa cum au afirmat unii critici literari? Fără îndoială, da, cel puțin în parte, mai cu seamă dacă ținem seama de atenția pe care o acordă Vargas Llosa detaliilor realității, așa cum sunt ele înregistrate în documentele vremii. Însă e clar că avem de-a face și cu un veritabil tur de forță în ceea ce privește arta caracterologică, evidentă mai cu seamă în ceea ce privește prezentarea a două personaje: José René Román, poreclit Pupo, șeful Forțelor Armate; și Joaquín Balaguer, fostul președinte marionetă al lui Trujillo, care, de la un anumit moment încolo, încetează să mai fie un simplu pion, încearcă să păstreze națiunea unită și, cu ajutorul discret al Marinei Statelor Unite, îi trimite în exil pe diverși membri ai familiei Trujillo. Deși nu se numără printre cei care apasă pe trăgaci, Pupo Román este o figură cheie a întregii conspirații, fiind inițial de acord că, după dispariția lui Trujillo, va prelua conducerea și va forma un guvern provizoriu, plasându-și oamenii de încredere în poziții strategice, asigurând sprijinul din partea Armatei. Cu toate astea, atunci când tovarășii săi ajung la casa lui, el nu este acolo, refuzând să-și asume responsabilitatea pe care, de fapt, și-o dorise. Ce s-a întâmplat? S-a speriat, a trădat? Nici una, nici alta sau, mai degrabă, și una, și alta… Cumva, a înlemnit. Nu-i este frică, sau nu crede că-i este frică, fiind devotat conspirației. Dar, din clipa în care află de moartea lui Trujillo, cu puțin timp înainte ca ceilalți să sosească, intră într-un fel de transă. Iar din acel moment, urmat de orele care au urmat, când soarta lui a fost decisă, la fel și cea a Republicii Dominicane, generalul José René Román a știut întotdeauna cu absolută luciditate ce ar trebui să facă. Dar a făcut exact pe dos… Fascinant este că generalul nu trădează conspirația, dar nici nu e capabil să acționeze în numele ei. Se va stinge din viață după torturi îngrozitoare, în octombrie 1961, dar fără să-și poată explica până la capăt de ce nu a acționat, iar întrebările îl chinuiau chiar mai rău decât durerile fizice și umilințele din închisoare, îndurând cu curaj tortura, ca pentru a-și dovedi că nu lașitatea a fost motivul pentru care acționase atât de indecis în acea noapte nesfârșită de mai, 1961. În mod simbolic, e ca și cum vraja lui Trujillo, puterea sa de fascinație sunt prea puternice, chiar și după moartea dictatorului, așa cum se întâmplă, până la un punct, și în Toamna patriahului de Garcia Márquez. În plus, Pupo Román e și un soi de personaj conradian, incapabil să acționeze în momentele cruciale, tocmai pentru că acestea nu par a fi făcute pentru el, căci sentimentul incontestabil al irepetabilității lor îi răpește orice putere de decizie și capacitate de acțiune…
Acesta e contextul în care se afirmă, în chip neașteptat, Balaguer, cel care afirmă că trebuie să rămână președinte până când Ramfis Trujillo, fiul cel mare al dictatorului, se va întoarce de la Paris. Iar când acesta revine în țară, Balaguer face o înțelegere, permițându-i să se răzbune pe conspiratori (precum și pe alți nevinovați), în vreme ce el rămâne la putere, iar Ramfis promite să-și țină familia sub control și departe de ochii publicului, permițându-i lui Balaguer să construiască o nouă alianță cu Statele Unite și să facă pace cu Biserica Catolică. Pare că, depășind toate așteptările celor care-l cunoșteau, Balaguer nu greșește deloc în acest complicat proces, cititorul ajungând, pe alocuri, chiar să uite că tocmai el a fost unul dintre cei mai apropiați complici ai Țapului timp de ani de zile… Sigur că sunt descrise fapte nu o dată înspăimântătoare, în scene pe măsură, în acest roman. Sărbătoarea Țapului nu încearcă deloc să ignore ori să oculteze cea mai dură realitate a acelei epoci. Vargas Llosa e pe deplin conștient că sfârșitul dictatorului nu înseamnă în mod automat sfârșitul domniei răului, căci atrocitățile din Republica Dominicană nu încetează după moartea lui Trujillo, unul dintre mesajele cărții fiind și că, odată cu intrarea în declin a stângii latino-americane, se afirmă, pe întreg continentul, democrația – adesea, însă, aceasta nu e decât o altă față a unei puteri și clase politice corupte, susținute de Statele Unite, din pure interese financiare (de altfel, chiar Republica Dominicană va trăi invazia americană, în iunie 1965…)
Romanul acesta e o lectură fascinantă, demonstrând o scriitură magistrală, acțiunea fiind plină de fapte sângeroase, pe deplin comparabilă cu cea din Macbeth de Shakespeare, un adevărat tur de forță din partea lui Vargas Llosa, care abordează în aceste pagini toate punctele sale de interes și dă glas tuturor obsesiilor prezente în creația sa. În plus, într-un plan secundar al narațiunii, dincolo de prezentarea crizei teribile din istoria unei țări mici, autorul abordează, fie și indirect, spinoasele probleme ale economiilor latino-americane, dar și interesul occidental (american) pentru petrol și resurse, de unde un întreg carusel al tranzacțiilor financiare, al relațiilor internaționale și al corupției la nivel înalt. Iar pentru a nu cădea în excese, scriitorul construiește cu grijă planurile narative, făcându-le să se împletească și să se explice reciproc, ca și cum anumite personaje s-ar contempla în oglinda altor și altor întâmplări, din vremuri trecute. Romanul devine, deci, și metaforă a elaborării încă unui roman-total, expresie a concepțiilor lui Vargas Llosa cu privire la marea temă a dictaturii în spațiul latino-american și a conotațiilor pe care le dobândește figura dictatorului. Nu întâmplător, povestea Uraniei Cabral e complementul în plan uman al acțiunilor lui Trujillo cel atotputernic, iar explicația menținerii la putere atâta vreme a președintelui ține, în mare măsură, de arta sa de a manipula oamenii, de a-i transforma în marionete, bucurându-se, astfel, de complicitatea lor interesată (fără de care, în paranteză fie spus, nu e posibilă nici o dictatură). Și, desigur, în egală măsură, de aptitudinile sale de mare prestidigitator și de maestru al jocului, cel care știa întotdeauna cum să îmbine pâinea și circul oferite poporului.
Text meditând asupra semnificațiilor puterii și modului în care ea poate perverti chiar și pe cei aparent onești, Sărbătoarea Țapului explorează, de asemenea, raporturile complexe dintre putere și sexualitate, toate relațiile dintre personajele care apar pe parcursul cărții putând fi analizate și din perspectiva aceasta, la fel cum se întâmplă și în alte creații importante ale laureatului Premiului Nobel. Pe de altă parte, Trujillo trăiește și propria sa fascinație – dublată de o nemărturisită teamă – în fața artei. Vrea să domine și tărâmul acesta, numai că amintirile sale, cel puțin în plan literar, rețin doar (vag) anumite secvențe din Quo vadis?, dar și acelea au în vedere doar modalitățile cele mai eficiente în care poți conduce despotic o țară.
Cartea e, de asemenea, marcată de ceea ce Jean Franco numea „falii temporale”, reprezentate de timpul epocii contemporane, timpul trecut (înghețat) al dictaturilor militare, timpul retrospectiv al memoriei, plus fragmente temporale mai degrabă stranii, definind rămășițe semnificative ale trecutului. Franco a afirmat că scriitorul și disidentul mexican José Revueltas i-a spus, în 1970, că „întregul secol XX nu a existat în America Latină”, în sensul că toate marile promisiuni ale Iluminismului și cuceririle științifice ale acelei epoci și ale veacului al XIX-lea au sfârșit în chip tragic și dezamăgitor în tensiunile secolului XX, marcat de atmosfera de teroare a Războiului Rece și de amenințarea nucleară. Dar tocmai acesta e și momentul convertirii unor părți semnificative ale Americii de Sud (și a lui Vargas Llosa însuși…) la neoliberalism, odată cu abandonarea completă a vechilor speranțe utopice. Sărbătoarea Țapului nu face decât să confirme toate acestea, încă o dovadă că Mario Vargas Llosa rămâne, prin tot ceea ce a publicat, marele rebel împotriva vechilor – și falselor – norme și reguli sociale, politice și morale, și, de asemenea, marele reprezentant al unei orientări îndreptate împotriva oricăror excese – cu excepția celui ce vizează credința nestrămutată a scriitorului în adevărul artei și puterea izbăvitoare a literaturii.
Mario Vargas Llosa, Sărbătoarea Țapului. Traducere de Mariana Sipoș, București, Editura Humanitas Fiction, 2025