Încerc în paginile de mai jos să urmăresc contextul și mecanismele prin care se configurează ceva nou la nivelul habitusului (P. Bourdieu) civilizațional, anume noi forme de familiaritate, legate în principal de tehnologiile comunicării. Acestea, urmărite în plan sociologic și totodată psihologic, întrucât este vorba de mutații semnificative în ambele direcții. Conceptul familiarității, centrat pe nucleul familiei, al comunității în care omul își duce viața, are și extensia ușor abstractizată a cunoscutului, accesibilului, înțelesului, prin care ieșim din sfera strictă a vieții de zi cu zi. Ca principiu pe care-l voi urmări, familiaritatea nu este echivalentă cu comunitatea imediată și cu atât mai puțin cu familia în sens strict, unde ne ducem viața ca atare. Aceasta poate exista fără obligație, fără durată și fără responsabilitate reciprocă, fiind produsul recurenței simbolice, nu al coabitării sau al rudeniei.
Constituirea familiarității prin comunicare. Practica esențial comunicațională, adică aceea în care comunicarea este gest, activitate concretă, nu este un simplu instrument de transmitere a informației, ci mecanismul fundamental prin care se constituie formele de familiaritate ce depășesc limitele persoanei, ale etniei și ale proximității geografice. A comunica înseamnă a introduce experiența proprie într-un orizont simbolic comun, în care sensurile devin inteligibile, repetabile și recunoscute dincolo de contextul lor originar. Familiaritatea transpersonală se naște tocmai din această repetabilitate a mesajelor, din stabilitatea relativă a limbajelor și din posibilitatea recunoașterii sensului fără cunoașterea celui care îl emite. În măsura în care practicile comunicaționale produc cadre de inteligibilitate partajate – concepte, narațiuni, imagini, coduri – ele fac posibilă apariția unei familiarități care nu mai este ancorată în rudenie, tradiție sau comunitate locală, ci într-o experiență comună simbolică. Astfel, familiaritatea transetnică nu rezultă din omogenizarea identităților, ci din capacitatea limbajului de a institui un spațiu al recunoașterii reciproce, în care diferențele pot coexista fără a deveni opace. Comunicarea nu anulează alteritatea, dar o face accesibilă, nu produce unitate de mesaj sau interese, ci o sferă de inteligibilitate comună. În acest sens, familiaritatea globală nu este o consecință accidentală a tehnologiei, ci expresia extremă a unei logici culturale mai vechi, prin care omul își depășește condiția locală prin mediere simbolică și participare la sensuri care nu îi mai aparțin exclusiv.
Dacă familiarul imediat este locul unde trăim, persoanele alături de care trăim și activăm, societatea în cadrul căreia ne integrăm, există și aceste forme speciale de familiaritate care se formează prin cunoașterea propriu-zisă. Să iau cazul la îndemână al familiarității câștigate prin studiu, lecturi. Odată cu răspândirea Bibliei, în urma traducerilor în greacă și latină, toate popoarele încreștinate au dobândit o formă de familiaritate – culturală – cu lumea iudaică, încât încetul cu încetul aceasta a condus la hibridarea mentalităților acestor popoare, care au asimilat odată cu studiul Bibliei, ideea monoteismului, mitologia Creației, etica Decalogului conform mecanismului interdicție-păcat-judecată-recompensă, caracterul profetic al credinței, mesianismul și alte elemente fundamental iudaice. Oricât de diferite între ele prin limbi, credințe și obiceiuri, popoarele încreștinate au dobândit notele comune extrase din iudaism, prin care nu doar că s-au putut apropia de lumea evreiască, dar au putut să se cunoască mai bine între ele și să comunice în baza acestora.
Același efect de familiarizare culturală l-au avut limbile greacă și latină prin care s-a impus cultul creștin în Orientul și Occidentul Imperiului Roman, contribuind la configurarea identităților noi ale popoarelor creștine. Elementele de tradiție locală, etnică, limbile vernaculare s-au învecinat cu limba de cult și au extras elemente specifice nevoii de manifestare în viața cotidiană și cea culturală a caracterului creștin. Acesta a devenit formula fundamentală de familiaritate în întregul bazin religios așezat sub semnul crucii – emblema și totodată parola creștinului. Oriunde ar fi trăit în vastul Imperiu creștin, omul avea ceva comun, familiar cu toți ceilalți creștini, oricât de diferiți ar fi fost ca limbă sau caracter etnic – limbajul religios. Cred că acesta a impus prima mare formă de familiaritate în antichitatea târzie și a condus la apariția civilizației europene. Iar când spun european, am în vedere tocmai comunul, familiarul care permite acestei diversități etno-lingvistice a popoarelor de pe continentul nostru să se legitimeze prin unul și același termen, în egală măsură definitoriu pentru toate.
Pe lângă acest limbaj comun creat de creștinism, mai există ceva la fel de important și determinant în formarea familiarității culturale: filosofia și știința, pe care noi le preluăm, e adevărat de la greci și romani, dar pe care ei la rândul lor și le-au creat prin contactele cu vechile civilizații nord-africane și ale Orientului Apropiat. Ce cred că este important de înțeles aici e faptul că familiaritatea se constituie prin elementele universale, or conceptele filosofice și cele științifice tocmai asta înseamnă. Oricât de diferite ar fi idiomurile popoarelor europene, odată ce acestea au asimilat filosofia, dobândesc, alături de un limbaj comun, și posibilitatea comunicării unor conținuturi care să le facă familiare. Iau doar două exemple. Primul: atributele divinității – Bine, Adevăr, Frumos – pe care le-a impus Platon, au fost extrase și aplicate Ideii creștine de Dumnezeu, încât acestea au ajuns indisociabile de tradiția creștină și au constituit criteriu de diferențiere al ortodoxiei de heterodoxii. Acestea din urmă, școli creștine și ele, nu susțineau un Dumnezeu prestigios identic cu Binele, după model platonic, ci un rău demiurg, divinitatea veleitară, imperfectă și nepricepută la creație. Tot de la Platon, din conceptul kalokagathiei se formează în lumea europeană modernă idealul de om virtuos complet, omul nobil, gentleman-ul – standardul moral și civic cel mai înalt. Al doilea exemplu, un concept al lui Aristotel, anume cauza necauzată, Cauza Primă/ Mișcătorul Nemișcat a servit de argument teologilor și filosofilor creștini până astăzi, din dorința de a afirma, pe de o parte, absolutul divin și, pe de alta, de-a evita regresia infinită care aruncă în aer mecanismul explicativ și coerența oricărui sistem teologic. Transmisiunea marilor sisteme filosofice grecești prin teologii creștini, evrei și arabi, cu toate disputele lor scolastice, a contribuit la difuzarea unor idei și concepte comune în baza cărora s-a putut ajunge la comunicare și familiaritate culturală. Traducerile, comentariile, dezbaterile teologico-filosofice de la momentul patristic al asimilării filosofiei grecești în paradigma creștină, au fost transfuzia culturală care a întreținut corpul civilizațiilor europene.
În modernitate și până la debutul culturii digitale, marea literatură a compus de asemenea elemente de familiaritate culturală, care cel puțin din secolul XX, când marii scriitori au început să fie traduși și publicați în toate limbile mature literar, ajunge să creeze și să impună toposuri inevitabile. Canonul literar occidental s-a creat arborescent, prin asimilarea clasicilor din perioadele anterioare și folosirea lor ca modele de urmat pentru a produce noile literaturi, care în faza lor de formare au fost simple delte în care se vărsau operele celor mari, indiferent de limbă. Traducerea Bibliei și a literaturii clasice vechi în limbile naționale a constituit momentul fondator al culturilor europene, dar și punctul de la care limbile naționale au căpătat maturitatea și cuprinderea necesare formării unor literaturi proprii suficient de bogate și expresive încât să reprezinte spiritul unor națiuni. Cu cât ne apropiem de modernitate numărul celor influenți crește atât în poezie, cât și în proză și filosofie, fapt care conduce la rafinarea limbajului comun și la configurarea unui spirit cultural cvasi identic la nivel de criteriu estetic. Doar faptul că anumiți scriitori și anumite formule literare au fost considerate exemplare, paradigmatice, modele absolute a făcut posibilă coerența estetică a unui spațiu lingvistic atât de divers și inegal precum cel occidental. Aceștia, canonicii, ne-au creat limbajul comun și, prin el, formele de familiaritate care ne permit să ne înțelegem și să ne admirăm reciproc. Fără familiaritate culturală, formată cu elementele și mecanismele pe care le-am schițat aici, am fi rămas un arhipelag de insule etno-lingvistice autosuficiente și opace, incapabile de a comunica și împărtăși valori comune, fapt care ar fi antrenat o mai rapidă osificare și ramolire culturală a fiecăreia.
Familiaritatea transnațională și translingvistică. Dacă ne apropiem de zilele noastre, digitalizarea, prin accesibilitatea tehnologiilor inteligente, în mare parte a lumii, care asigură stocarea, prelucrarea și transmiterea de date în timp real, existența internetului, circuitul neîntrerupt al știrilor/ informațiilor dinspre și înspre toate punctele lumii, rețelele de socializare, au condus la apariția unui fenomen de care sociologii și psihologii se ocupă deja sistematic, și anume apariția unui nou tip de familiaritate care este transnațională și translingvistică.
Cel mai simplu și la îndemână ne putem reprezenta familiaritatea dacă o formalizăm în structura unor cercuri concentrice, în care tensiunea raporturilor – și în același timp pregnanța lor constitutivă – radiază dinspre centru spre periferie. Centrul conține esența „tare”, care spre periferie își rarefiază, slăbește puterea și influența. Desigur, această reprezentare este una convențională, care nu se bazează nici pe logica organicistă naturală, nici pe cea geometrică. În constituirea socială și culturală a familiarității contează totuși două aspecte: apartenența și proximitatea – legăturile de sânge, încrengăturile genetice, rudenia, precum și trăirea într-un spațiu socio-cultural comun a cărui identitate se constituie prin cunoaștere reciprocă și comunicare eficace. În familia directă, în locul în care trăim, în mediul în care muncim/ activăm, în limba în care comunicăm între noi, în societatea căreia îi aparținem, în națiunea, țara care ne oferă cetățenie și identitate suprapersonală, lucrurile sunt similare de la un loc geografic la altul, de la o țară la alta. Există mereu o limitare topografică, geografică, lingvistică, comunicațională în constituirea raporturilor de familiaritate. Poți să fii familiar cu cei din satul tău, din cartierul, orașul, țara ta, dar până la un punct.
Granițele geografice, ca limes propriu-zis, erau dublate de limite culturale, ceea ce însemna izolare, ruptură, necunoaștere și necomunicare. În acest fel, familiaritatea se baza pe o anume insularitate, pe izolarea relativă a teritoriilor, limbilor, culturilor, intereselor, habitusurilor. Evident, izolarea era determinată de mijloacele de locomoție, infrastructură, tehnologie și, nu în ultimul rând, mentalitate. Vechile civilizații proxime – în primul rând cele rurale, conservatoare – au fost imobile, locale, autosuficiente socio-economic și cultural. Trăiau în același spațiu, din aceleași resurse, conservate sau reproduse prin aceleași munci/ activități, prin aceleași încrengături de rudenie, în mare parte bazate pe aranjamente economice, cu aceleași obiceiuri, ritualuri, credințe și valori, evident cu aceeași limbă. Lucruri care s-au conservat de-a lungul a sute de ani fără ajustări majore.
Cele mai mari schimbări culturale în lumea modernă le-a provocat tehnologia, nu religia, filosofia sau știința pură. Mintea, voința, aspirațiile, ambițiile oamenilor au fost modificate de mijloacele aflate la îndemână pentru a face ceva. Fausticul s-a insinuat în civilizația modernă nu atât ca idee, cât ca tehnologie, și din acest punct de vedere cred că a fost mai puternic și mobilizator decât ideologiile moderne. Inventarea mașinilor – care au evoluat de la înlocuirea și perfecționarea muncii fizice la înlocuirea și perfecționarea muncii intelectuale și comunicaționale (prin tehnologiile digitale și IA) – a dezvoltat de departe mai mari, mai spectaculoase efecte în viața omului modern decât întreaga cultură teoretică. Automobilul, trenul, avionul, vaporul, radioul, televiziunea, telefonul, computerul, internetul, IA au contribuit la formarea lumii în care trăim azi mai mult decât orice filosofie, orice literatură sau artă, așa cum tiparnița a făcut mai mult pentru istoria cărții decât scriitorii ca atare. Fără posibilitatea de multiplicare industrială, cartea ar fi rămas apanajul unor culturi regionale, în mare parte izolate unele de altele, accesibilă unui număr extrem de restrâns dintre membrii oricărei societăți.
Este suficient să observăm cum s-a schimbat civilizația cea mai inertă și conservatoare în ultimii 30 de ani, satul, pentru că ne oferă confirmări și ilustrări frapante, chiar dramatice ale tezei. Bunicii, părinții, copiii trăiesc în același loc, însă: bunicii munceau la câmp cu vitele, trăiau din produsele adunate în gospodărie, circulau în comună sau satele apropiate, nu citeau ziare, nu aveau televizor, erau rupți informațional de ce se întâmpla în lume; părinții au prins secularizarea, etatizarea, colectivizarea, industrializarea și rurbanizarea (termen introdus de sociologul Ioan Aluaș de la Cluj), au făcut școală obligatorie, au beneficiat de electrificare, au început să muncească în industrie, pe șantiere, să facă naveta cu autobuzul sau trenul, și-au schimbat portul tradițional pe unul mai „modern”, au început să se informeze citind ziare, ascultând radioul, urmărind emisiuni la televizor. Important, fetele au început să învețe la nivel tot mai înalt, să-și dezvolte voința și vocația personală, să învețe meserii, să obțină calificare ce le permitea un venit propriu și autonomie economică, ceea ce le conferea un atu nou în relația cu bărbații sau în cea matrimonială; copiii, născuți după revoluție sau foarte mici în anii 1990, încep să folosească tehnologia nouă – trec de la munca agricolă cu vite la tractor, de la deplasarea cu căruța la automobil, adoptă televiziunea ca mediu de informare/ educație continuă, emigrează în interes profesional, capătă o experiență cosmopolită, unii devin multilingvi, trec la un confort modern al locuințelor, folosesc internetul, telefonia inteligentă, computerul și rețelele de socializare. Toate aceste schimbări în circa 50 de ani, de la bunici la nepoți. Iar în tot acest timp aceste trei generații au vatra familiei în același spațiu fizic, merg la aceeași biserică, fac școală cam la fel. Nimic nu s-a schimbat în plan religios, ideatic, în așa-zisul joc al ideilor. Toate schimbările de atitudine, valori, stil de viață se leagă de tehnologie.
Familiaritatea în rețea. Cred că cea mai profundă schimbare recentă ține de comunicarea online. Aceasta permite unui ins care trăiește tradiționalist-rural sau monahist-medieval să ajungă la familiaritate cu figurile publice locale, naționale, internaționale prin uzul rețelelor de socializare. Crearea unei noi formule de familiaritate a devenit posibilă prin comunicarea continuă online și relaționarea în rețele, unde se anulează izolarea geografică, dispare stratificarea cultural-socială, se instaurează uniformitatea de status – toți suntem la fel în rețele, nu există status, autoritate, ierarhie. Orice deținător de identitate are dreptul să se exprime, să se afirme, să comenteze, să emită opinii pe orice temă – de la evenimente personale, hobby-uri, probleme publice locale, naționale sau globale, cum ar fi războiul din Ucraina sau capriciile lui Donald Trump, figura lui Putin, ascensiunea Chinei, conflictul etern dintre Israel, palestinieni și lumea musulmană. Toate aceste chestiuni au ajuns efectiv în atenția și limbajul omului de azi indiferent că trăiește la New York sau la Zalău doar pentru că există tehnologia comunicării, internetul și canalele multimedia cu activitate informațională în flux continuu. Ceea ce rețelele de socializare produc nu este comunitate în sens sociologic, ci familiaritate în rețea: un sentiment de cunoaștere și apropiere generat de expunere repetată, vizibilitate și circulația mesajelor, nu de relații instituite în viața reală sau angajamente stabile.
În acest moment, doi amici care stau la o pizza într-o comună din Hunedoara vorbesc despre „ultimele știri” la fel ca doi politicieni de la Bruxelles, Moscova, Londra, Paris, Ottawa, Beijing, Tokyo, Teheran, București și orice alt mare oraș din lume, pentru că efectiv trăim într-o societate globală transparentă în care tot ce se întâmplă este transmis, expus, comentat în timp real. Desigur, mai există secrete, discuții, negocieri, planuri făcute în umbră, însă evenimentele și informațiile oficiale, publice ajung la noi toți imediat și devin teme pentru toți. Diferențele de loc, condiții de viață, educație formală, status sau activitate profesională nu mai constituie factori de izolare comunicațională: indiferent unde trăiesc în lume, ce muncesc, ce poziție socio-profesională au oamenii, accesul la informațiile generale comune induce sentimentul, iluzoriu, desigur, că fac parte din aceeași lume, că îi privește și sunt parte din evenimente. Circulația mărcilor – în principal de produse electrocasnice, telefoane, computere, mașini – ne permite să ne considerăm familiari. Un posesor de Mercedes din Craiova simte că are pe mână același bun tehnologic – care este în sine un mesager, un limbaj, un asigurator de status – precum unul din Dubai, Chicago sau Berlin. Posesia tehnologiei anulează diferențele culturale și aliniază – înșelător și pervers – statusul. E destul să te îmbraci cumva, să pui un anumit ceas pe mână, să folosești Iphone, să conduci o mașină scumpă ca să te simți la nivelul oricui din lume care se poartă la fel. Însemnele familiarității nu sunt culturale, ci unele care țin de prestigiul mărcilor cu care te asociezi și de facilitatea transmiterii de mesaje.
Apoi, rețelele de socializare au făcut posibilă o nouă formă de familiaritate care nu mai include contact sau cunoaștere personală, bazată strict pe o identitatea virtuală și transmisiunea de mesaje. I-aș zice familiaritate virtuală. „Familia virtuală” nu desemnează o structură socială propriu-zisă, ci un mod afectiv de autodescriere a relațiilor online, prin care nevoile reale de atașament sunt proiectate asupra unor legături simbolice lipsite de obligație și continuitate. Rețelele nu suspendă în totalitate ierarhiile, ca să domolim teza de mai sus, și nici nu anulează statusul, dar le reconfigurează: legitimitatea nu mai este conferită instituțional, ci algoritmic, prin vizibilitate, audiență și capacitatea de a capta atenția într-un spațiu concurențial al expunerii. Identitatea online nu este o mască oarecare, ci o extensie mediată a sinelui, supusă unor criterii diferite de validare și recunoaștere de cele care funcționează în societatea reală, dar nu mai puțin determinante în efectele lor psihologice și sociale. Familiaritatea globală produsă de rețele lărgește orizontul recunoașterii, dar slăbește densitatea relației – conectează fără a lega efectiv, induce iluzia apropierii, fără a institui responsabilitate reciprocă.
Suntem obligați să luăm în serios această familiaritate virtuală, deși prin atribut pare să fie ceva secundar, chiar capricios, pentru că s-a constitut în fenomen global de la apariția internetului și a rețelelor de socializare. Practic cu asta se produce o dedublare a identității personale și împărțirea vieții în trăirea reală și trăirea în rețea, fiecare circumstanță cu sarcinile, mizele, obligațiile și limitările inerente. Oricum, la nivelul generației tinere pare că identitatea în rețea și familiaritatea virtuală capătă pregnanță comparabilă sau, în cazuri excepționale, chiar superioară trăirii reale. Acesta e un fenomen, dar poate fi tratat și ca o problemă. Indică faptul că relațiile naturale dintre persoane, adică familiaritatea reală, au slăbit într-atâta, încât pot fi înlocuite cu relații virtuale și acest procedeu să pară ceva avantajos, un câștig. „Prietenii” noștri cei mai buni, „familia” noastră se compune, în rețele, din identități virtuale pe care le găsim mai interesante, mai atractive, mai afine cu noi, așa încât nu mai pare dramatic faptul că ne îndepărtăm de cei împreună cu care trăim sau în societatea cărora ni se garantează viața reală. Rețelele au devenit heterotopii alternative, adesea convenabile și supravalorizate în raport cu lumea reală. Asta ridică totuși o problemă ontologică, dincolo de cele psihologice.
Cine sunt eu, cu cine mă identific, cu cine mă asociez? Dacă funcționez ca identitate în rețea, cu o familie virtuală, înseamnă că aceasta îmi satisface o nevoie reală, că sentimentele, emoțiile, gândurile pe care le transmit la acest nivel sunt definitorii, caracteristice pentru mine. Deci, viața mea în rețea are consistența ei ontologică, nu e simplă evadare în virtual, unde libertatea de mișcare e mai mare și pot să mă exprim fără restricțiile din viața reală. Eu sunt: acest corp cu care trăiesc, aceste gânduri, emoții, sentimente, limbaje pe care le pun în relație. Dacă o parte dintre acestea sunt transmise în rețelele de socializare, în „familia” mea virtuală, înseamnă că sunt false, inautentice? Nu cred. Această procedură nu este semnificativ diferită de atitudinea confesivă a scriitorilor, care nu se spovedesc preotului și nu transmit unui prieten, unui apropiat real ceea ce au pe suflet, ci scriu pentru un cititor „virtual”, pe care cei mai mulți nu vor ajunge să-l cunoască. Este tot un fel de încredințare indirectă, fără contact față-în-față, cuiva care poate să te înțeleagă sau nu, să te aprobe sau nu, să te judece într-un fel favorabil sau dimpotrivă.
Practica familiarității impersonale a fost făcută posibilă tocmai de scris – acest instrument care conservă și transmite ceva personal, intim, în mod impersonal, comun oricui este dispus să-l citească și să-l interpreteze. În rețelele sociale se face tot un fel de practică literară, desigur, la nivel minim din punct de vedere estetic, pentru că limbajul scris este mediul comunicării. Câtă vreme va rezista această convenție culturală esențială – omul este ceea ce spune, scrie, comunică – nu se va pierde interesul pentru literatură, adică creditul acordat limbajului. Ceea ce este foarte bine. În acest fel, familiaritatea nu se mai compune în relațiile interpersonale, ci în transferul de mesaje. Este o formă de abstractizare, e adevărat, dar în același timp orizontul în care se comunică și circulă mesajele este mult mai larg, global.
Concluzii. Noua familiaritate produsă de rețelele de comunicare digitală nu mai este întemeiată pe contact direct, pe cunoaștere reciprocă nemijlocită sau pe apartenență instituțională stabilă, ci pe circulația continuă a mesajelor. Familiaritatea nu se constituie aici prin prezență, ci prin vizibilitate, confirmare și apreciere; nu prin durabilitate și coabitare, ci prin frecvență și recurență comunicațională. Oricum privim, este o mutație majoră – familiarul, în acest registru, nu mai presupune să trăiești cu cineva, ci să îl urmărești, să fii interesat de mesajele lui; nu să împărtășești un spațiu habitual, ci un flux comunicațional care e mutual reprezentativ. Această familiaritate este reală în efectele ei psihologice și sociale, chiar dacă este mediată tehnologic și impersonală sub raportul prezenței. Ea produce atașamente, reacții afective, identificări și respingeri la fel de intense ca cele din viața nemijlocită, dar operate într-un registru simbolic, reduse în fond la limbaj.
Contrar unei percepții pripite, rețelele nu elimină cu totul ierarhiile, statusul și autoritatea, ci mai degrabă le reconfigurează. Legitimitatea nu mai este conferită de instituții consacrate – biserică, universitate, stat, elită culturală –, ci de mecanisme endogene ale vizibilității: audiență, reacție, viralitate, algoritm. Capitalul simbolic, care echivalează într-un fel densitatea ontologică a prezenței unei identități de rețea, se acumulează nu prin recunoaștere lentă și filtrată, ci prin expunere masivă și validare instantanee. Respondenții, reactivii, cei care dau feed-back, urmăritorii devin variabile statistice într-o diagramă a confirmării ontologice. Pseudo silogismul cartezian se rescrie astfel: transmit mesaje, deci exist, primesc confirmări, deci am importanță/ valoare. Se formează astfel ierarhii fluide, instabile, dar extrem de eficiente psihologic, în care autoritatea este contingentă și statistică, dependentă de atenție și mereu ajustabilă.
Această schimbare afectează semnificativ, sper că nu și ireversibil, identitatea personală. „Subiectul digital”, ca să-i spunem astfel, funcționează simultan ca prezență corporală și ca identitate narativă distribuită, construită prin postări, reacții, opinii și tăceri publice. Viața în rețea nu este o simplă evadare sau o mască, decât eventual pentru figuri superficiale, depersonalizate și șterse, ci o extensie a sinelui în spațiul simbolic comun. A te exprima online înseamnă a-ți exterioriza gândurile și afectele într-un mediu care le asigură vizibilitate și relativă „permanență”, le amplifică sau le remodelează, dar nu le anulează autenticitatea. Din acest punct de vedere, opoziția rigidă dintre „real” și „virtual” devine filosofic inconsistentă. Virtualul nu este ireal, ci doar mediat, nu este ceva fals, iluzoriu, ci doar supus altor criterii de selecție și valorizare.
În domeniul rețelelor digitale, cunoașterea de sine și recunoașterea de către ceilalți nu mai sunt procese fundamental distincte, ci momente ale aceluiași circuit reflexiv, momente care frizează adesea anxietatea concomitenței. Identitatea din rețea se constituie prin exteriorizare simbolică: subiectul ajunge să se cunoască pe sine formulându-se public, în limbaj, imagine și poziționare, și reinterpretându-se ulterior prin reacțiile pe care le produce. Recunoașterea nu mai operează aici ca validare intersubiectivă profundă, ci ca mecanism de vizibilitate și selecție, dependent de atenție, frecvență și algoritm, favorizând formele identitare clare, recognoscibile și repetabile. Din această tensiune rezultă un proces de negociere continuă între complexitatea sinelui și criteriile publice ale recunoașterii, în care subiectul poate fie să-și ajusteze identitatea pentru a obține validare, fie să-și clarifice poziția prin rezistență la ea. Identitatea virtuală nu este, astfel, nici expresia nemijlocită a autenticității, nici simpla alienare prin expunere, ci un mod specific de constituire reflexivă a sinelui într-un spațiu simbolic comun, transpersonal și transetnic.
Totuși, această familiaritate globală are un cost ontologic și cultural. Relațiile mediate tind să slăbească responsabilitatea reciprocă, angajamentul și asumarea consecințelor. Familiaritatea nu mai produce comunitate în sens tare – simplu spus, viața cu bune și rele trăite, suportate și asumate împreună –, ci agregare de identități virtuale, fantomatice, fără altă consistență decât cea pe care le-o conferă mesajele, fără alt rol decât acela de a emite și prelua mesaje. Nu există aici solidaritate a vieților, destinelor, ci simultaneitate a nevoii de vizibilitate și confirmare. Suntem împreună în aceleași rețele, dar rareori unii pentru alții. Ceea ce se câștigă este lărgirea orizontului experiențial și simbolic, ceea ce se pierde este densitatea etică a relației, continuitatea și obligația mutuală. Familiaritatea globală nu este, încă, o comunitate extinsă, ci o rețea de recunoașteri fragile, reversibile și concurențiale. În fond, constituirea „familiei virtuale” contează pe calitatea acesteia de a deveni infrastructură pentru promovarea personală. Această notă narcisică a familiarității virtuale nu trebuie neglijată, dar nu dintr-o prejudecată psihanalitică, ci pentru a înțelege resorturile profunde ale manifestării ca eu virtual-rețelar. Civilizația tehnologică actuală este post-semnificativă, nu se organizează în jurul sensului, adevărului sau valorii, ci în jurul eficienței, rezultatului și satisfacției emoționale. Tehnologia face posibilă integrarea socială fără interiorizare simbolică, iar familiaritatea globală nu este o comunitate de sens, ci o sincronizare de comportamente.
În acest sens, cred că miza epocii digitale nu este dispariția familiarității sociale propriu-zise, ci schimbarea principiului ei de constituire. Dacă familiaritatea tradițională se baza pe proximitate, durată și apartenență, cea digitală se întemeiază pe vizibilitate, comunicare și recurență simbolică. Întrebarea relevantă nu e dacă această mutație este bună sau rea în sine, pentru că oricum ea s-a produs, ci dacă vom reuși să articulăm forme de responsabilitate, discernământ și sens într-o lume în care familiarul a devenit global, instantaneu și structural instabil. În primul rând va trebui să imaginăm și să convingem cu noi forme de etică, unele care să fie recunoscute, acceptate la nivelul familiei globale virtuale. Altfel, se va agrava o stare de schizofrenie, o ruptură între responsabilitatea omului ca persoană vie, reală, și comportamentul lui ca identitate virtuală în spațiul digital. Ar putea fi, ironic, același tip de schizofrenie pe care îl aveau unii lideri politici, fie ei naziști sau comuniști – impecabili moral în viața de familie, ca soți, părinți, dar criminali în deciziile practice motivate ideologic. Nu cumva caracterul nostru fantomatic-digital, care ne înclină spre o romantică iresponsabilitate, să ne conducă în timp la o frivolitate similară în planul vieții reale.