Hanna Bota semnează cărți de poezie, de proză sau studii de antropologie culturală, destul de bine receptate atât de cititori, cât și de critica literară. Proaspăt lansat la Târgul de carte Gaudeamus, noul ei volum Mina – noi, toate ne oferă paradigma unei feminități cameleonice, atașante și neliniștite, dintr-o existență, pe cât de normală, de obișnuită, pe atât de plină de neprevăzut, de incertitudine și de joc aleatoriu al hazardului.
Biografia Minei este cea a multor femei din țara noastră, mai ales din ultimele decenii, indiferent de statutul, de pregătirea, de sensibilitatea sau de rolul casnic al acestora. De la blândețea inocentă a copilăriei până la maturitatea crepusculară, umbrită uneori de tenebrele traumelor și ale deciziilor pripite, de la nedumerire la durere, întocmai ca niște păpuși matrioșka, ipostazele personalității Minei ni se dezvăluie treptat, de la o vârstă la alta, de la o experiență la alta, de la o legătură umană la alta.
Versurile, prin suplețea lor imagistică și ideatică, pot deveni săltărețe, tensionate, căpătând/ captând ritmul și concentrarea unor descântece; dar pot fi, de asemenea, și grave, problematizante, menținând tensiunea unor evocări pline de palpit realist, înnegurat, tensionat. Un prim portret al Minei relevă ipostaza visătoarei care investește în contactul permanent cu realitatea din jur, un aer de candidă sau de ingenuă mirare, precum și de atentă observare a metamorfozelor cotidianului, într-un amestec insolit de experiențe realiste și fanteziste: ,,se uita pe deasupra/ fără să vadă pe nimeni,/ în lumea ei/ zburau altfel de păsări,/ prin savanele ei/ vânau altfel de lei/ n-auzea zgomotul străzii/ înjurături și claxoane/ în urechi îi cântau simfonii/ lunaticii,/ îngerii poate/ zbura cu gândul/ peste timpuri apuse/ din preistorie/ spre viitorul fragil/ tigri cu colți uriași/ mamuți lânoși/ fluturi gigantici/ o petreceau în pelerinaj/ fără rost”. Toată această aventură existențială și cognitivă mișcă nebănuite resorturi imaginative, nu fără o anumită gratuitate sau spontaneitate care mențin aceeași undă de inocență, specifică unei personalități zburdalnice, șăgalnice, dar și neliniștite, uneori de-o neașteptată maturitate, chiar și incisivitate.
Fiecare etapă a existenței Minei beneficiază de un poem-fișă de observație care surprinde transformările ei, atmosfera sau experiența relevantă pentru respectiva schimbare, traseul senzorial, calm, candid sau, dimpotrivă, sinuos, care îi oferă, înainte de toate, prilejul unei permanente reconectări cu existența din jur: ,,Mina sau cum te-o chema/ fată, femeie, mamă/ înger sau curvă/ zeiță, vestală/ cântec în strană/ poate doar o țărancă/ mânând vitele-n turmă/ cu pruncii de mână/ în aburul serii de vară/ schimbând scutece/ printre cursuri, examene/ și oala cu supă/ morcovi și ceapă/ faguri cu miere/ uitare”. Fata trece cu lejeritate de la cunoașterea concretă, brută/ brutală a realității la câteva experiențe de formare cu rol inițiatic. Între ingenuitatea melancolică și predispoziția spre visare a Olguței din La Medeleni și o anumită maturizare contondentă, străbătută de irizările unei neliniști existențiale, continue, cum reies din portretul Anei Karenina, se situează și personalitatea Minei, aflată într-o permanentă dinamică a imprevizibilului și a ingenuității. Astfel, de la copilăria străbătută de un parcurs existențial învăluit în ritmuri parcă vesperale și ancestrale, într-o atmosferă de permanentă conectare cu ritmurile/ riturile naturii și ale energiilor acesteia, dionisiac-expresioniste: ,,creștea ca o mică sălbăticiune/ mai mult pe câmp și-n pădure/ vorbea limba fiarelor/ cânta cântecul cucilor în vara târzie/ cunoștea doar paradisul verde/ fără garduri de sârmă ghimpată/ fără opreliști/ cunoștea doar serile cu lumină/ filtrată de crepuscul și lampă/ fără curent electric” se face trecerea la o vârstă a neliniștii și a căutărilor identitare, o vreme a explorărilor interioare și a nerăbdării caracteristice unei tensiuni tot mai amplificate, atunci când ,,timpul meu se rătăcește mereu”, iar ,,așteptarea se adâncește/ ca ceața într-o zi de noiembrie”, când mai mult presimte, decât simte că ,,mâine va fi clipa/ mâine cuiva o să-i pese/ mâine mi se va țese destinul/ într-o pânză de păianjen/ cu fire de aur/ cu model sacru/ hexagon și crizantemă/ dintr-o lume paralelă…”
Per ansamblu, existența proprie o predispune unui prizonierat sufocant, dezumanizant prin ritmul de trai sisific, pe care îl duce în umbra fricilor, a neputințelor, a compromisurilor: ,,viața ei cenușie/ banală neinteresantă/ pălind printre străluciri efemere/ viața ei/ prinsă între coperte de carte/ multiplicată în mii de exemplare/ e arsă pe rug/ din nou și din nou/ azvârlită în piața cetății/ acuzată/ respinsă/ neînțeleasă/ răspândind frică”. La final, însă, spectaculos renăscând din cenușa atâtor umilințe, își dovedește un curaj formidabil: acela de a contesta, prin forța unei imaginații în care palpită mai multe inimi, concretul din jurul ei, pândit la tot pasul de formalismul/ conformismul societății din care face parte. Și se mai întâmplă ceva în parcursul ei, esențial pentru propria formare, anume tendința de a modela existențele cu care ea intră în contact. Face acest lucru, reușind să le amprenteze cu propria inocență, care este precum un fluviu interior, căci ,,viața ei de vis înota/ cu viteza unui coșmar/ exotic” în care sunt cuprinse, asimilate prezențele din jur, cadrul spațio-temporal în care se află, climatul istoric pe care îl trăiește. Și în această ipostază se comportă precum o altă Nora ibseniană captivă în caruselul amețitor al convențiilor sociale, tot mai uniformizante: ,,ea a fost mereu cea nevăzută/ cea care-n umbră slujea/ spăla, hrănea, mângâia și iubea/ ea care scară lungă se făcea/ ca s-ajungă alții în cosmos,/ la formule ascunse, pe lună…/ acum nu mai vrea/ s-a oprit din goana nebună,/ contemplă cerul în nemișcare/ și frunzele care cad,/ iar lumea se-ntreabă mirată de ce/ iaca-așa!”. Astfel, pecetea emancipării se va lăsa strivitor asupra climatului obedienței, al superficialității și al limitării, în care ea s-a complăcut atâta vreme.
De altfel, Mina, prin tot ceea ce face, înțelege și simte, practică o disimulare inteligentă sau o disimulată inteligență în preajma unor situații de viață critice sau doar derizorii. În lumea ei, aceasta este și o lecție de emancipare și supraviețuire, care îi va servi, până la urmă, drept suport identitar.
Hanna Bota a scris, și de data aceasta, o poezie în care cenușiul realității este îmblânzit de simfoniile imaginației.
Hanna Bota, Mina – noi, toate, Editura Junimea, Iași, 2025