Poetul, o ființă dispusă a-și lua asupra sa poverile necunoscute ale unui Celălalt receptiv la creația sa.
*
A te deplora nu înseamnă a fi de acord cu tine însuți în variantă critică?
*
Să nu uităm, răul e vindicativ oriunde s-ar afla.
*
„Nu există nimic mai minunat decât să vorbești grav cu un tânăr. Prin «grav» înțeleg a-l lua în serios. Pentru aceasta trebuie să devii nesigur lăuntric, fără a i-o arăta, și să bâjbâi de parcă ar fi pentru prima oară, încetul cu încetul, până ce ai ajuns în apropierea unei certitudini în care poți să te încrezi și în numele lui, nu numai în al tău propriu.” (Elias Canetti).
*
Inteligența provine dintr-o vitalitate ce se măsoară pe sine spre a acționa. Dar uneori fără un scop anume, pur și simplu pentru a se cunoaște.
*
Există o naivitate genială a copilăriei și uneori a primei tinereți. Ființa receptează oamenii, împrejurările, locurile pe propria măsură, le „creează” într-un fel cu un elan care treptat se pierde. Nu apare nici o distanță între ceea ce adopți din real și ceea ce te adoptă pe tine, ci doar un fior mirabil al noului, al întemeierii. În cazul naturilor introspective un atare fenomen lasă o trenă pe viață.
*
Aidoma celei fizice, lumea lăuntrică funcționează în virtutea unor apropieri și distanțări. Apropierile reprezintă afectele sacrificiale prin natura lor, distanțele reprezintă conștiința în care se răsfrânge gradat imaginea Destinului.
*
Iubirea, o artă a sufletului? Căutându-l pe Celălalt dai de tine, căutându-te
pe tine dai de Celălalt.
*
„De aceste defecte care te stăpânesc uneori cu rândul, alteori de-a valma te scapă numai înțelepciunea, care este singura eliberare. Un singur drum te duce la dânsa și drumul e drept: n-ai să-l rătăcești. Mergi deci cu pas sigur. Dacă vrei să-ți supui totul, supune-te rațiunii. Dacă te va stăpâni rațiunea, vei stăpâni pe mulți. De la dânsa vei învăța ce și cum trebuie să faci: n-ai să te trezești pe neașteptate în mijlocul lucrurilor.” (Seneca).
*
O spontană îndepărtare față de rândurile pe care le așterni și care se întâmplă să te satisfacă, îți dau impresia că aparțin lumii. Cele neizbutite în schimb dându-ți simțământul unui păcat propriu. Jocul moral al scrisului.
*
Ziua de ieri un vis, ziua de mâine un vis de asemenea, ziua de azi e somnul în care le ai pe amândouă.
*
Fiorul afectiv indus de un obiect cu care ai de-a face mai multă vreme. Cum să nu-ți vină în minte panpsihismul?
*
Senectute. Ai vrea să fii și mai mult tu însuți, dar cum, Doamne?
*
„Viața veșnică nu este doar un scop de atins (nici saltul și avântul care-l însoțesc), ci impactul cu ea pornind de la cel mai îndepărtat trecut imaginabil. E absorbirea inaccesibilului celui mai excesiv existent, e solicitarea de Dumnezeu ferm articulată, după ce înainte fusese doar bâlbâită, doar postulată de cel creat; ceea ce înseamnă a deveni dintr-o dată primul și ultimul în univers, infima verigă care-și trăiește eternitatea cu Cel Etern, ÎL ASIMILEAZĂ.” (Monseniorul Vladimir Ghika).
*
Moment negru. Cum se îndepărtează lucrurile unul de altul, cum, încât nu se mai poate cuprinde realmente nici unul măcar pe sine?
*
A.E.: «Un autor (sau o autoare) își aduce aminte de relația calorică pe care ar avea-o cu tine, cam la câțiva ani o dată. Răspunde îndemnului unei romanțe de odinioară, „Vorbe dragi să-ți mai scriu”, și nu doar atât. În restul timpului „se rupe filmul”, cum e și firesc, până când revine magia sentimentală. E momentul în care-i apare o nouă carte.»
*
„Poezia e turnul de fildeș închis într-un poet.” (Blaga).
*
A.E.: „Fii în gardă în raport cu X. Dacă ești prea atent cu el, te crede un credul și ajunge a te trata în consecință.” Și dacă e vorba de un autor? „Cu atât mai mult.”
*
Amnezie. Ai apăsat pe clapa pe care trebuia. Ți-ai amintit ceea ce ți-ai propus, dar ai uitat în ce scop…
*
„Chartre este marele centru științific al secolului al XII-lea. Acolo, primul ciclu de învățământ – denumit trivium – nu neglija câtuși de puțin studiul celor trei așa-zise «arte»: gramatica, retorica și logica, fapt constatat cu lecțiile predate de Bernard de Chartre. Dar acestui studiu al cuvintelor (voces), Chartre l-a preferat pe cel al lucrurilor (res), care constituie învățământul ciclului următor denumit quadrivium: aritmetica, geometria, muzica, astronomia.” (Jacques Le Goff).
*
Ce înseamnă o zi favorabilă? Una pe care se cuvine s-o iei în considerare, astfel cum e, aidoma unei femei nefardate sau unui bărbat în veșminte de lucru.
*
Din spusele canonizatului părinte Cleopa: „Pentru omul obișnuit diavolul poate veni printr-o femeie, printr-o carte sau printr-un film. La un sihastru vine direct.”
*
A te apropia de tine însuți circumspect-analitic precum de un Celălalt.
*
„Politețea, cea mai bună prăjină de măsurat distanța dintre proști și noi. Un băț care te scutește și de osteneala de a lovi.” (J. Barbey d’ Aurevilly).
*
A.E.: „Dispoziția prielnică scrisului. O detentă care poate deveni inspirație, o crispare care poate deveni un impuls critic. În rest, pași de pieton oarecare pe o stradă oarecare.”
*
„Ca să fim drepți, trebuie să vorbim și despre o perfecțiune care nu se eschivează: despre o perfecțiune înscrisă în limită. Să urmărim direcția indicată de Goethe: «Cercul formei nobilelor creaturi nu-l poate lărgi nici un zeu; căci doar o perfecțiune restrânsă ar putea fi posibilă.» Ține foarte mult la această idee. O repetă. «Cel mai aproape de perfecțiune este cel care, dintr-o privire pătrunzătoare, se declară limitat.» Printre cei vechi, un mare filosof era convins că perfecțiunea se realizează în chip aproape natural în experiența de zi cu zi: în însuși actul vederii sau al plăcerii. Tot ce este complet este perfect. E bine să ne reamintim de cuvintele lui Aristotel.” (Jean Starobinski).
*
Marea bucurie poate inspira credința, marea durere o poate eclipsa. Nu s-a întrebat oare Mântuitorul pe cruce „Doamne, de ce m-ai părăsit”?
*
Un vis autentic nu are o direcție, e circular.
*
A-ți fi teamă inclusiv de tine însuți, simțământ izvorând din adâncurile tenebroase ale ființei pecabile.
*
Senectute. Riscul de a deveni inutilizabil ție însuți.
*
„La seminarul meu – pe care l-am intitulat Psihologia și Istoria Religiilor – încep să discut teoria lui Freud asupra «originii» și a funcției religiei. Teorie evident primară, mai curând polemică. Ceva totuși mă miră: pentru Freud religia este rezultatul unei crize a inconștientului. Ceea ce este adevărat. Religia este într-adevăr rezultatul «căderii», al «uitării», al pierderii stării de perfecțiune primordială. În Paradis, Adam nu cunoștea nici «experiența religioasă», nici teologia, adică doctrina asupra lui Dumnezeu. Înainte de «păcat» nu exista religie.” (Mircea Eliade).
*
Senectute. Apar din ce în ce mai frecvent mici confuzii ale realului, aidoma unei ferestre sau a unei uși care nu se închide bine.
*
Imaginarul, o formă de real intim personalizat.
*
Senectute. Mergi tot mai anevoios, doar pe distanțe scurte. Lungile tale plimbări de-o viață au luat sfârșit, dar îți vine peste poate s-o recunoști. Ți se năzare că ai intrat doar într-un soi de concediu al ființei, la sfârșitul căruia vei reintra în atribuțiile serviciului existențial.
*
Senectute. O generalitate evitându-te, un detaliu consolându-te.
*
„Singurul lucru mai periculos decât ignoranța este aroganța.” (Einstein).
*
Potrivit unui sondaj INSCOP, peste 48% din români cred că se trăia mai bine în perioada regimului comunist, 55,8% apreciază că regimul comunist a însemnat mai degrabă un lucru bun pentru România, iar 66,2% spun că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun. Pe de altă parte, 80,9% recunosc că exista mai puțină libertate. Cu alte cuvinte, libertatea nu face casă bună cu românul.” (Dilema, 2025).
*
X își admiră propria modestie publică pe care o mimează, nădăjduind să i se treacă neobservată precaritatea textelor pe care le oferă.
*
Odihna, cel mai bun cititor. Oboseala, un lector cinic.
*
Uneori într-un context elogios apare un reproș care l-ar putea afecta pe autorul vizat mai mult decât dacă ar fi predominat observațiile negative. Dovadă de orgoliu sau dimpotrivă o timiditate a spiritului derutat de provocările minore?
*
Orice observație asupra realului, un gest de constrângere a acestuia.
*
„Artistul trebuie să fie orb față de formele «recunoscute» sau «nerecunoscute» și surd în fața teoriilor și dorințelor epocii. Ochiul lui mereu deschis trebuie să se îndrepte spre viața interioară. Iar urechea să și-o aplece spre glasul necesității interioare. Numai atunci va fi îndreptățit să întindă mâna spre oricare dintre mijloacele permise și, la fel de ușor, spre oricare dintre cele interzise. Aceasta este singura cale pe care poate fi exprimat ceea ce apare, mistic vorbind, ca necesar. Toate mijloacele sunt sfinte, dacă sunt, interior, necesare. Toate mijloacele sunt păcătoase, dacă nu izvorăsc din izvorul «necesității» interioare.” (Wassily Kandinsky).
*
Gesturile secundare ale unui Celălalt te pun în gardă mai curând decât atitudinea sa „în mare”, care poate fi mai lesne dirijată.
*
Vis nocturn repetitiv. Se face că-ți vine greu spre imposibil să scrii despre o carte, stare torturantă. La trezire îți dai seama că era o carte inexistentă.
*
Vis nocturn. Duci în spinare o povară grea, dar nu o poți lăsa jos, deoarece locul în care vrei să o așezi se preface brusc într-un abis.
*
Durerea, un repaos sarcastic al treburilor vieții.
*
„Când persoana celuilalt încetează să ne emoționeze, abia atunci poate începe comedia. Iar aceasta debutează cu ceea ce am putea numi rigidizarea împotriva vieții sociale. Este comic personajul care își urmează drumul într-o manieră automată, fără grija de a lua contact cu ceilalți. Râsul apare în acest caz pentru a-i corecta faptul de a fi distrat și pentru a-l trezi din visul său.” (Henry Bergson).
*
Trecerea timpului putând produce uneori iubiri inaparente. Ți le aduci la conștiință într-un târziu.
*
Lucruri care, adeverindu-ne, dispar (vezi factorii copilăriei), lucruri pe care se cuvine să le adeverim noi spre a nu dispărea (la maturitate în superfetație).
*
Mister protejându-L pe Dumnezeu, mister protejându-te pe tine, nevrednicul.
*
Clipele în care stai cu fața la Dumnezeu, totodată solemne și intime.
*
Se întâmplă să faci o însemnare evident ratată, dar brusc, îți vine în minte ceva, o „răsturnare” benefică surprinzător recuperatoare, care te face să-i rămâi îndatorat formei inițiale.
*
„Poezia: o religie fără speranță.” (Jean Cocteau).
*
„Locuitorii unui bloc din Bavaria (Germania) au fost treziți în toiul nopții de presupuse «farse la sonerie». Deranjați de apelurile repetate, au chemat poliția. La fața locului, agenții au descoperit însă un melc care se plimba pe panoul soneriei și declanșa zgomotul. Polițiștii l-au arestat pe vinovat, l-au dus pe o pajiște din apropiere și i-au explicat, cu toată seriozitatea germană, limitele teritoriului său. Presa nu a relatat replica melcului.” Dilema, 2025).
*
A.E.: „Senectutea? O vârstă care decurge din sine ori decurge din alte vârste ori decurge din prezența semenilor din jur?”
*
Mergem efectiv pe drumul vieții și nu pe cel al morții pentru că ultimul trece prin noi, călcându-ne aidoma unui tren.
*
A.E.: „Viața e implacabilă. Până și suferința nu poate interesa decât dacă ajunge celebră, colega.”
*
„Așa cum socialismele cu falsa lor idee de egalitate pustiesc istoria, nivelând-o, formalismele pustiesc cultura. În fond, solidare cu stilul lumii de astăzi. Am cerut cartofi și mi s-a spus: «nu avem, dar putem să vă dăm pommes frites». Sau felurile de mâncare, cu denumirile lor, nu cu substanța respectivă. Vorbim despre cuvinte sau formații goale de cuvinte: ICDP, laser, magazin de prezentare și desfacere…” (Noica). Așadar năvala actuală a limbii romgleze și a prescurtărilor ininteligibile.
*
Din timpuri imemoriale impulsul unor sacrificii indiferent de clipa și locul lor. O cerință pragmatică a transcendenței?
*
Așteptarea însăși n-ar putea fi o împlinire sui generis, o postură mântuită?
*
Există culori, nume, cifre norocoase? Norocul ar fi o viață care nu se mai revarsă în sine, ci în ideal, sacrificându-se generos.
Din volumul Jurnal XI, în curs de apariție la Editura Eikon