Cu părerea de rău că trebuie să folosesc acest cuvânt puțin plăcut, care va încerca să enumere o serie de situații, întâmplări, credințe, reașezări, încălcări ale unor legi și reguli până acum acceptate, o voi face, uneori sub formă de întrebări, alteori nu tocmai:
N-aș fi crezut că o revoluție, totuși, politică, va „elibera” literatura de canoanele la care o supuneau prejudecățile de altădată, adică valoarea estetică primează dacă vrei să-ți introduci gândurile în poezie, proză, chiar eseu și critică literară; dar, PS: de fapt eseul, fiind mai inaccesibil veleitarilor, scapă mai des de această eliberare (sic);
Ați fi crezut, în calitate de oameni cu capul pe umeri, neghilotinat încă deci, că șeful unui stat, considerat până mai ieri model al democrației în lume, poate emite pretenții care stau bine, ca să nu zic „se potrivesc”, mai degrabă dictatorilor din toate țările? A, iată că lozinca „proletari din toate țările, uniți-vă!” capătă brusc o nouă formă, și anume „dictatori din toate țările, uniți-vă!” Asta ar putea însemna că vechiul tip de revoluție, purtată de oprimați împotriva oprimatorilor, se modifică radical în cel nou, adică al oprimatorilor împotriva celor – nu neapărat oprimați, dar oricum – lipsiți de puterea și nesimțirea de a oprima ei pe alții.
Ați fi acceptat cu ușurința cu care acceptă orice om rațional că regulile și legile pe care stă clădită o lume, oricum nesigură, pot fi aruncate în aer una-două?
N-ați fi crezut poate că lumea poate fi guvernată de irațiune în locul rațiunii.
Și că de-acum încolo s-a terminat cu succesiunea istorică a generațiilor în literatură și în arte în general, totul reducându-se la un comparativism fără orizont rațional? Ați fi crezut că din literatura noastră o să dispară ordinea cronologică, adică Eminescu se va naște oricând și oriunde, sau deloc, pentru a-i face loc lui Cutare care e mult mai mare (scuzați rima, un mijloc de producție poetic de altădată). Mă văd silit aici să nu mai pun semnul de întrebare, deoarece el e subînțeles în zadar. Ce de loc s-ar face generațiilor de veleitari, de profesie ideologi conformiști, de te miri unde, dacă, brusc sau treptat, s-ar rupe firul istoric, evoluția, în favoarea unei… oare revoluții?
Că așa cum revoluțiile sociale și politice făceau praf tot ce se clădise până atunci, așa și noul mod de organizare a literaturii ar reuși să facă praf orice altceva decât ceea ce consimte, vorba aia, la ideologia prezentului, în cadrul întunecat al căreia nu mai încap estetismele, arta pură, valoarea, totul fiind de o democratizare falsă și, mai ales, ipocrită.
Ipocrizia a dominat multă vreme lumea, dar nu în halul în care e, azi, strecurată pe sub vorbele ideologilor second hand.
Dar, oare, cei care se conformează azi ideologiilor la modă sub cuvânt că fac un bine omenirii sau celor ce vor să devină orice altceva decât ce sunt, nu ar fi fost niște buni activiști și acum vreo 50 de ani, sub o altă ideologie? Altă? Poate doar altfel colorată, cu altă pălărie pe capul gol ca acea Mărie a noastră?
Câte ideologii s-au proclamat progrese ale omenirii, iar după implementarea (sic!) lor omenirea s-a simțit destul de rău, dacă acceptăm că nu ne-a fost prea bine după ce războaielor mondiale le-a plăcut să facă praf orașe, vieți, țări întregi?
Vi se pare că ne-am îndepărtat de subiect, de temă?
Nu. Trăim într-o lume, „cea mai bună” dintre cele posibile, care „evoluează din ce în ce”, cum arăta cu cele cinci degete ale mâinii drepte arătând în jos, un poet de altădată.
Recitindu-l pe Caragiale, „Situațiunea”, despre criza din anii care, totuși, au existat, în ciuda criteriilor noi de apreciere a lumii, îmi amintesc o altă zicere a aceluiași poet de altădată, „situația amenință să se îmbunătățească din ce în ce mai rău”. Da, dragă Dan Laurențiu, zis pe-atunci și „Laurențică, dihanie mică”, aveai dreptate, erai un clarvăzător, un profet.
Spațiul se termină, iar incredibilitățile (sau „inacceptabilitățile”) nu. Câte ar mai fi de transcris aici, cu sau fără semne de întrebare și exclamare?! Că lumea, cu sau fără revoluționari second hand ca ăștia, din spatele a ceea ce am schițat mai sus, nu se oprește aici sau acolo, din păcate. Ori chiar din fericire!