Era omul cel mai sănătos pe care îl cunoșteam: 28 de ani, înalt, bine legat, vesel și plin de umor. Pășea în viață cu alegeri deschise, străduindu-se să iasă dintr-o adolescență prelungită. Avea un grup de prieteni pe care știa că se poate sprijini oricând, dar ajunsese într-un punct în care simțea presiunea unei hotărâri pe care nu o mai putea amâna. Încerca să afle cum să arate viața lui, astfel încât să o poată locui fără sentimentul provizoratului. Regreta că nu mai putea prelungi adolescența de care se bucurase din plin, dar mai ales era nedumerit în privința direcției pe care să o dea viitorului. Deja pusese în practică o decizie importantă: plecarea din casa părintească. Spre disperarea mamei, se mutase cu trei ani în urmă cu chirie, luându-și viața în primire. Își încheiase studiile, muncea și se întreținea singur, ba chiar reușise să adune o sumă de bani de care era foarte mândru. Avea și de ce: își dovedise că se poate chibzui cu înțelepciune. Doar ochii lui, odinioară senini, purtau acum o neliniște care nu se mai lăsa ascunsă, iar privirea îi rămânea suspendată în indecizie.
Nevoia de a mai urca o treaptă a vieții nu e ceva de la sine înțeles. Pentru unii, lucrurile se așază de la sine, printr-o curgere pe care nu o interoghează. Alții simt însă nevoia de a-și alege pragurile, de a hotărî încotro să se îndrepte. El era dintre cei care nu se mulțumeau cu o viață trăită din inerție. Doar că, de vreo trei luni, nu se simțea tocmai bine. Când și când, câte o indispoziție digestivă îl scotea din ritmul obișnuit. La început apăruseră rar, apoi tot mai des, până când deveniseră aproape zilnice. Așa încât s-a dus să se caute pe la medici. Niciunul nu descoperise nimic. Ba unul chiar îi spusese că „astea-s mofturi”. Și totuși, i se schimbase culoarea pielii, părea anemic, se vedea pe el că ceva nu e în ordine. Nu mai zâmbea și nu mai glumea. Mucalitul din el dispăruse. În cele din urmă, nimerise unde trebuie. Acceptase colonoscopia care îi fusese indicată, iar acum, sub impactul șocului, stătea în fața mea alb precum creta, cu privirea pierdută a omului în mintea căruia realitatea nu mai poate fi cuprinsă. Lumea lui se răsturnase. Vestea mă năucise: era suspect de cancer.
Asemenea experiențe nu fac parte din obișnuitul vieții și nici nu pot fi anticipate. Vin pe nepregătite, lovind în plin și cu precizie. Și nu ai în fața cui te revolta. Te scufunzi în locuri pe care nu le-ai bănuit vreodată că ți-ar aparține. Poate că doar așa putem măsura adâncimile abisurilor care ne locuiesc. Șocul nu se produce într-o singură clipă, ci într-o succesiune fulgerătoare, ca și cum lumea s-ar fi aliat împotriva ta, iar tu nu mai ai punct de sprijin. Mintea îți e debordată de realitate, corpul nu mai știe cum să reacționeze, iar ceea ce simți nu mai poate fi numit. Timpul dispare, prezentul îngheață în clipă. Lumea rămâne aceeași, dar lumea ta, nu.
Medicul îi spusese să nu mai amâne o clipă intervenția chirurgicală care se impunea. Dar nu e ca și cum o asemenea decizie poate fi luată fulgerător, mai ales de un om năruit. Presat de urgență, R. era complet debusolat. Slăbise, era tras la față și dezorientat. Prea multele posibilități făceau decizia dificilă. I-am sugerat două opțiuni: să se ducă la Fundeni sau să meargă acasă, la Ploiești, la un chirurg de școală veche care urma să iasă curând la pensie. În săptămâna următoare, R. a mers la trei spitale din București, lăsându-se convins de cel care îi propusese intervenția laparoscopică. Găsise o alinare în ideea că abdomenul nu urma să-i fie incizat, așa cum se proceda clasic. Alesese. Doar că argumentul mă neliniștise. L-am convins să meargă și la medicul pe care i-l sugerasem. A acceptat, iar întâlnirea a fost decisivă. Chimia dintre ei a fost instantanee, iar vitalitatea și siguranța medicului i-au câștigat încrederea. I-a spus că laparoscopia nu e o soluție într-un asemenea caz, că are nevoie să vadă totul, nu doar ce trebuie excizat și că intervenția va fi una clasică. Șapte ore au fost necesare, în locul celor câtorva minute promise de acel spital privat.
În astfel de situații, tragedia nu e doar a celui bolnav, ci și a celor care îl iubesc. Dacă lui îi e dat să îndure o experiență care nu poate fi împărtășită în esența ei, pentru cei din preajmă suferința capătă o altă formă: nu-și descoperă doar propria fragilitate, ci și limita oricărei tentative de a salva. În prezența bolii, iubirea devine altceva. Conștiință a limitelor, greutatea unui timp care nu mai promite nimic, tăcere care nu știe ce să rostească. A iubi înseamnă, atunci, a fi martor la neputință și parte a ei, dar și a rămâne acolo. Îți e dat să înțelegi că viața nu garantează nimic, nici măcar viața de la sine înțeleasă, dar că nici iubirea nu îți poate garanta continuitatea în prezență. Înțelegi că și tu ești muritor, supus perisabilității și sfârșitului. Când timpul se scurtează, înțelegi că timpul nu are valoare în sine, ci doar atât cât ești în stare să-i dai.
Stadialitatea tumorii fusese stabilită: IIIc. Nu trebuie să fii medic ca să pricepi că e vorba despre ceva grav. Intervenția chirurgicală a fost urmată de luni de chimioterapie. Băiatul înalt, vânjos și mereu vesel avea să devină o umbră, târându-se de la o perfuzie la alta. Tinerețea lui fusese cea care dăduse curajul oncologului să îi stabilească cel mai agresiv tratament. Dar tot ea era cea care, în acest tip de cancer, se așeza împotriva prelungirii vieții. Statistic, cu cât vârsta bolnavului e mai înaintată, cu atât șansele vieții cresc. Or, el nu avea decât 28 de ani. Totul părea să-i fie împotrivă.
Nu poți fi empatic cu o experiență prin care nu ai trecut. Și totuși, iubindu-l pe cel nevoit să traverseze deșertul ororii, nu poți rămâne în afara lui. Fără să vrei, te identifici. Privindu-i suferința după ședințele de chimioterapie, aș fi vrut ca doar îmbrățișându-l să i-o pot lua, așa cum aș fi vrut să dispar. Dar rușinea te împiedică să te prăbușești. Și dacă ceva te ține acolo, numai iubirea poate fi. Nu tu ești cel care trece prin iad, dar e ca și cum ai trece. Nu pentru că ai pierde contactul cu realitatea, ci pentru că realitatea însăși se mută într-o dimensiune unde experiența celui iubit devine și a ta. A locui împreună cu o astfel de suferință înseamnă a-ți afla fragilitatea absolută în prezența morții. Iar realitatea devine transparentă ca un cristal atunci când înțelegi că viața este moarte.
Oncologul mizase corect pe tinerețea lui. Au trecut șase ani de-atunci și toate RMN-urile sunt curate. Ca printr-o minune, e sănătos tun. Acel caz care infirmă statisticile, dar pe care statisticile nu-l iau în seamă. Nicolas Taleb avea dreptate când spunea că nu te poți baza pe ele.
Poate că astfel de experiențe te pregătesc pentru altele care, în acele momente, nu au cum să ți se dezvăluie.