(arta de a supraviețui fără mască)
Anul cel Nou a început de ceva vreme, asta e clar. Planurile și proiecțiile în viitor încep să fie puse în mișcare de un motor nevăzut. Optimismul primelor ore ale anului încă persistă. Zilele înaintează, calme și cu pași siguri, făcând loc și dezordinii „creative” ce pare a fi una dintre calitățile apreciate de omul de azi, cel veșnic în căutarea, conștientă sau inconștientă, a sinelui autentic. Pe cărările acestor tribulații sunt plasate în fiecare an, din timp în timp, carnavalurile, evenimente cultural-socio-politice sau socio-corect politice, menite să mai descrețească frunțile cetățenilor. În luna februarie – uneori sunt cuprinse și zile din ianuarie sau martie – se desfășoară celebrul Carnaval de la Veneția, cel a cărui tradiție coboară până în secolul al XI-lea, după unele surse. Laguna cu aerul ei umed și rece învăluie în ceață misterioasele tablourile vivante cu personaje mascate. Oamenii se ascund în cât mai multe feluri posibile. Labirintul orașului le sare în ajutor, iar apele tulburi ale canalelor venețiene aproape că refuză să reflecte imaginile, împăcându-se cu redarea câtorva tușe expresive, uneori grotești, în amintirea vechilor semnificații ale Carnavalului.
Așa cum găsim la René Guénon în celebra sa carte Simboluri ale științei sacre, în timpul carnavalurilor erau cultivate și exteriorizate „posibilitățile inferioare ale omului”. Se făcea acest lucru într-un cadru limitat ca timp și spațiu, în care mascarada (măștile), dezmățul, dezordinea, expresiile deșucheate, erau permise și așa se evita extinderea lor în societate. Dar în epoca noastră, așa cum bine a sesizat René Guénon „cum s-ar mai putea pune problema «circumscrierii» dezordinii și închiderii sale în limite stabilite riguros, când dezordinea e prezentă pretutindeni și se manifestă constant în toate domeniile în care se exercită activitatea omenească?” Să fi intrat în epoca unui „sinistru carnaval perpetuu”, așa cum indică același autor?
În vâltoarea acestui timp e și răgazul ce ni s-a oferit, anii de viață, orele, minutele, secundele, pe care uneori trebuie să le petrecem în carnaval. Nu e neapărat ceva rău.
Aș putea spune că mai există și un alt tip de carnaval, cel interior, unul care este purtat, cu grație, de femeile creatoare. Am cercetat câteva destine ale unor femei-artist și am încercat să înțeleg experiența directă, pură a vieții și memoria întâmplărilor personale, toate acestea reflectate în creația lor. Am privit arta Mariei Sybilla Merian, Berthe Morisot, Frida Kahlo, Louise Bourgeois, Yayoi Kusama, am ascultat muzica lui Amy Winehouse, vocea Mariei Callas, am recitit texte scrise de Sylvia Plath și de Virginia Woolf. Arta lor apare de multe ori, de cele mai multe ori, ca act fizic, femeile compunând imagini, texte sau sunete cu carnea lor, cu realitatea crudă a biografiei lor. Neiubirea, stima de sine scăzută, nesiguranța zilei de mâine, abandonul, trădarea, moartea, sunt în arta acestor femei teme concrete și dureroase, clipe de angoase, sfâșieri, rețineri, explozii deloc abstracte, descriptive în grad înalt, lucide însă într-un alt fel, cu o altă metodă decât aceea a lui Albert Camus, spre exemplu. Aceste femei au avut caleidoscopul lor interior, chiar și cel hormonal, cel care-și schimbă des, prea des, imaginea. Transpunerea imediată a evenimentului face din arta lor una aparent „emoțională”, ea păstrând în același timp și filtrele artefactului. Dar semănând mai degrabă cu un act de natură fiziologică. E arta lor mai puțin artă? Este femeia mai puțin dotată pentru a oferi experiențe abstracte? Expunându-și feminitatea, se leapădă de ea ca de o piele veche? Temele lor au fost uneori tratate ca „secundare”, născute din minți „slabe” sau „întortocheate”, mai ales cele ale artistelor născute înainte de secolul XX. Într-un anume fel, în epocile mai vechi, se producea și o declasare a actului lor creator, printr-o imensă neînțelegere. Care e natura femeii și cum se exprimă ea în palierul artistic? Poate fi femeia creator, artist/ă? Este ea construită în așa fel încât să ne poată oferi teme legate mai degrabă de interiorul ei delicat, de fina ei psihologie, de problemele casnice, de copii, iubiri de toate felurile, schițate cu tușe nuanțate? Mai putem vorbi astăzi despre teme majore și teme minore în artă? Mai este femeia înlănțuită de cele ce erau denumite în epoci mai vechi, cu un soi de dispreț, treburile femeii. Asta e treabă de femeie! În hățișul acesta al unei problematizări într-o falsă direcție, femeia-artist și-a găsit cărarea ei, cu puterile ei, cu schimbările hormonale, cu fizicul ei schimbător, cu nemulțumirile ei, cu celebrele moods wings. Și nu le enumerăm aici ca pe o justificare a unui act creator care a pornit cu un deficit de energie sau cu potențial redus, ci ca pe o realitate din care se naște artă. Artă, coagulată cu un metabolism special, unic, direct, rapid, doar aparent nefiltrat, artă ce ia „forma naturală a gândului”, cum spune Virginia Woolf într-un eseu, referindu-se la scris.
Artista cântă, scrie, pictează, cu carnea zilei, extrăgând de acolo formele și conceptele. Sună patetic, dar nu este, e doar un alt fel de a reda lucrurile. Și, până la urmă, există vreun medicament pentru „corectarea” naturii umane? Ar fi oribil.
Persistă o întrebare: au existat de-a lungul vremurilor șanse egale? Creatoarea a avut măcar ocazia să ajungă la Start, făcând multe alte corvezi așa-zis predestinate? A reușit să-și perceapă destinul fragil, talentul ascuns care împungea dureros ca să fie adus la lumină? Iată ce spune Virginia Woolf într-un eseu: „Tot ceea ce pot face este să vă ofer o părere asupra unui aspect minor: pentru a scrie ficțiune, o femeie trebuie să aibă bani și o cameră doar a ei; și asta, așa cum veți vedea, lasă nerezolvată marea problemă a adevăratei naturi a femeii și a adevăratei naturi a ficțiunii.” (Virginia Woolf, O cameră doar a ei).
À la guerre comme à la guerre. Facem ce putem, în condițiile date, acesta ar fi un mesaj corect, important fiind să nu ne trădăm natura și pornirea autentică, să nu ascundem sub masca nedreptățirii, a sexismului, a ipocriziilor, toate eșecurile, ratările sau neconcordanțele de stil. Pentru unele femei, aflate undeva în trecut pe axa istoriei, a fost vorba doar despre bad timing și nimic altceva. Epoca noastră, cea mai bună pentru creatoarea feminină, cea în care mai multe libertăți se arată, mai multe alegeri sunt privite cu înțelegere sau măcar cu indiferență, mai multe interdicții sunt ridicate, lasă loc pentru desfășurări de forțe. Acum este momentul adevărului. Clipa în care există și banii, și camera, poate și talentul. Pe masa de scris, în atelier sau studioul de înregistrări, măștile sunt puse deoparte. Responsabilitatea e mare. Libertatea fiind cea mai dificilă stare. Libertatea ca formă de sclavie față de propria fire, față de propriul temperament. Cea care dă tonul transformărilor interioare.
Ce temă ați alege pentru Carnavalul din acest an, pentru propriul Carnaval, cel care să reușească, într-un timp limitat, să vă scoată din stările mai puțin bune, să vă abată gândurile, să vă relaxeze?
Les jeux sont faits. Oare?