„Iar realul e, firește, ceea ce nu se vede”;
„Toți trăim în închisoarea creierului nostru”
Jurnalul lui Mircea Cărtărescu începe cu autorul recitind, spre corectură, precedentul volum al jurnalului, dat la tipar. Ba mai apare pe parcurs și un al treilea, jurnalul secret, în care se consemnează lucrurile ascunse în zecile de caiete, semicentenare deja, din care a publicat. Sistem de oglinzi puse față în față, reflectare infinită, atât de specifică literaturii autorului, în care subiectul se pierde în multitudinea de imagini, își pierde orice realitate. Dar ce este realitate într-un jurnal? Există multe poetici ale diarismului dar nu mi-e deloc limpede ce ar trebui să conțină o cronică la un jurnal. Ce să apreciezi? Și… depinde de jurnal. Firește! Nu este edificator nici măcar citatul, ar trebui o etică a citării dintr-un jurnal, pentru că, fiind el o meteorologie psiho-spirituală, afirmațiile se pot contrazice de la o pagină/ zi la alta. Prin scriere, liniar, un jurnal trebuie să fie prin excelență circular la lectură, să păstreze totul înăuntru. În confesiunile lui M.C. efectul de vertij, prin insistență și repetiție (repetiția este figura esențială a unui astfel de text, aici cultivată în deplină cunoștință de cauză, pentru că este o constantă biografică) te absoarbe, te duce în adânc. Unde nu descoperi nimic, nimic din ceea ce credeai. Ne lasă sur notre soif, pentru că mai nimic nu se oferă voyeur-ului care este cititorul de note zilnice. „Un jurnal e o non-carte”, notează sec. Jurnalul acesta nu „explică” opera sau biografia, ci este pur și simplu o parte – importantă – a operei sale. Nu este o cheie de descifrare, ci o criptare în plus, încă o platoșă. „Nimeni, citind doar caietele astea, nu va ști cine sunt eu cu adevărat și ce lumi nevisate de Lovecraft sunt în biata mea minte. Dar sensul acestor pagini n-a fost niciodată să afle cititorii lor cine sunt eu”. Et voila! „Nu știu când s-au adunat zeci de caiete, dar ele sunt acum într-un raft din biblioteca mea, ocupându-l în întregime, pestrițe și jerpelite, dar încă obiectuale și poate încă vii, ca acele organisme desicate, dar nu defuncte, care revin la viață când le picuri un strop de apă. E pielea mea uscată, răsucită-n jurul ei propriu, ușoară ca păpădia, sunând aerian, abia auzit. Dar purtând, ca giulgiul din Torino, efigia mea în negativ, gălbuie, pârjolită de radiația interioară, abia vizibilă pe pânză. Păstrând stropii de sânge și de transpirație din organismul pe care cândva l-a înconjurat, delimitat, păzit, îndurerat”. Cred că, citit astfel, ciclul Jurnalelor își capătă adevăratul sens și ne împiedică să căutăm aiurea, în zadar. „Ar trebui să fugim înspăimântați din fața furiei devastatoare, deși iluzorii, a unui jurnal, adică a unei cărți «sălbatice», o non-carte în comparație cu un roman sau un volum de povestiri, de parcă întreaga viață a cuiva s-ar năpusti deodată spre noi”. Din motive ce nu pot fi deslușite aici, nu am scris despre cărțile lui Mircea Cărtărescu, cu o singură excepție: Nu striga niciodată ajutor („Toate cărțile lumii ar trebui să cuprindă numai cuvântul ăsta”, notează el aici), cartea cea mai criticată și neînțeleasă a scriitorului nostru. Am socotit că, pentru a fi corect percepută, trebuie privită ca mică piesă din imensul puzzle tridimensional care este opera lui Cărtărescu; piesa, mică dar esențială, care întregește definitiv ansamblul. Ei bine, jurnalele sale „se trag”, purced, (non-cauzal, non-cronologic) din starea creativă a acestui târziu volum de versuri. Un strigăt de singurătate și ajutor întins pe decenii.
Sunt cel puțin două contradicții care dau tensiunea grea a acestui masiv, covârșitor text confesiv: a) cea dintre spiritul, poetica riguroasă și fioros de complexă a lui M.C., prin excelență, postmoderne sau tardo-moderne (care înseamnă, cum știm, printre multele altele, și dispariția autorului, a funcției sale sociale, fagocitarea lui de către Text) și sufletul lui, obsedat de o vreme iremediabil trecută în care scriitorul era Vocea, profetul, ocupa un loc central în imaginarul colectiv, avea „pondere socială”, iar literatura era bolta catedralei culturale. M.C. este, în fond, afectiv, un romantic hrănit cu toată literatura veacului XX și trăind amurgul literaturii („Nu mai sunt scriitori mari. Nu mai sunt nici cei care au văzut scriitori mari. Peste toți și toate crește iarba”, ne trimite autorul la bizonii lui Sandburg). Și b) contradicția dintre literatura lui M.C. și literatura română (id est „viața literară”, confrații, cititorii, cultura română în ansamblu), față de care are de cele mai multe ori cuvinte foarte aspre. S-ar putea antologa substanțial pe această temă notațiile din text, nu poți fi iubit când scrii asemenea lucruri despre confrați și nu poți să nu le scrii, dacă ești onest cu tine însuți. M.C. dă senzația unui scriitor căruia haina literaturii române i-a rămas prea mică. O iubește enorm, dar îl strânge. Și nu e vina lui, dimpotrivă. „Mica noastră literatură e sătulă de mine. Nu-i fac vreo vină: 40 de ani e destul. În toți acești ani s-au măsurat cu etalonul nerezonabil M.C. și nu le-a plăcut deloc”.
Acest torențial jurnal al unei singurătăți strigată pe fiecare pagină poate fi cu greu sintetizat în câteva linii de forță. Încerc să enumăr doar trei: a) proiectele literare: autorul, impregnat de literatură și scris până la ultima moleculă de ADN, („halterofil literar” își spune, literatura este „o religie personală”) își clamează disperarea de a nu mai avea forță epică și imaginativă, de a nu putea scrie „cartea definitivă”; b) ecoul cărților publicate: i se traduc cărțile („am impregnat Suedia cu pruncul greu numit Solenoid), ia premii, apar cronici elogioase, colindă prin toată lumea, dă interviuri și autografe, ține conferințe, se întâlnește cu cei mai importanți scriitori contemporani. Are atitudinea unui general care stă în fața hărții și marchează cu stegulețe noile teritorii cucerite…. de traducerile și premiile sale. Și, să-i spun, c) partea teoretică: în care descoperim ce cititor fabulos este M.C., sentințele sale despre literatură, cărți și autori (de la Biblie la Tolstoi și Dostoievski și o puzderie de autori contemporani, devorați până și în cărțile lor ratate) sunt fascinante. De fapt, este vorba despre o singură patimă: scris-cititul. Aici sunt de luat în seamă indicii care vor folosi viitoarelor interpretări ale operei sale: lecturile insistente din lucrări de popularizare științifică: genetică, biologie, fizică cuantică, cosmologie, neuroștiințe, istorie etc. Și două nume care revin cu insistență: Kafka și Wittgenstein. Influența lor (într-un sens foarte complex al termenului) se vădește, prin prisma jurnalelor, mai profundă chiar decât a romancierilor sud-americani. „Kafka a fost în viață și în literatură tot ce n-am putut eu să fiu. E motivul pentru care-l prețuiesc cel mai mult. N-am avut curaj să fiu Kafka, iar Solenoid e produsul remușcării mele pentru asta”. Anii stranii sunt anii ecourilor de după publicarea lui Solenoid (nume conținând ca într-o capsulă de sens singurătatea, dar și soarele negru al schizofreniei), ai publicării Melancoliei, Creion-ului de tâmplărie, ai volumului de versuri Să nu strigi niciodată ajutor și a capodoperei Theodoros. Dar, pe alt plan, sunt anii protestelor din Piața Victoriei, ai pandemiei de Covid și războiului din Ucraina. Istoria strivește. Și accentuează conștiința unui sfârșit de lume, nu neapărat la modul fizic, violent, ci, mai degrabă la nivelul unui cadru valoric: „…lumea mea nu mai există. Mai există doar tristețea mea de pe altă lume”.
Deci nu avem un jurnal evenimențial, e unul „fără index de nume”, adică fără oameni, unul care este un fel de „notație științifică” de urmărire a propriei minți, de undeva „din perspectiva lui Sirius”. Antiteza ar fi jurnalele de tip Mircea Zaciu sau Petre Pandrea, foind de intrigi și inavuabile relații între oameni. Aici, avem un jurnal de stări, de cărți și de vise, de o egofilie absolută, ea însăși de natură genialoid-romantică. „Mă laud tot timpul că jurnalul e pielea mea scripturală”. Om de o vulnerabilitate maximă (transformată prin alchimie internă în forță creatoare și imaginativă excepțională), M.C. se mântuie învelindu-se de frigul vieții în această foiță subțire și foșnind a pădure a jurnalului său. Mulți vor vedea prin transparența acestei foițe sângele curgând prin capilarele cele mai mărunte ale vieții, puțini vor percepe funcția ei de armură invincibilă. Și asta pentru că are un respect absolut față de limbă, este un calofil, un matein, fascinat nu numai de infinitul de posibilități ale subconștientului producător de imagini, ci și de resursele, la fel de bogate, ale limbii, mângâiată voluptos în fiecare frază. Rar am văzut scriitor care să introducă cu atâta firesc, ludic, un barbarism și „să sune” atât de surprinzător de bine în prețiozitatea unor termeni rari sau inventați: „era atât de tranchil și de bine”… Dar duce și mai departe efortul, neoprindu-se la miza estetică, odată vârful atins, el continuă să urce, levitând chagallian spre mistica textului. Momentul acesta de desprindere, de mistică a literaturii, este cel mai greu de surprins în marile cărți ale autorului nostru. Poet de mari viziuni halucinante și de identificare demiurgic-romantică (vezi Theodoros), M.C., prin toată opera sa, nu face decât să privească, cum spune undeva aici, în propriul creier. De aceea, cred că greșim dacă privim în altă parte, cerând mărturisirilor acestea ceea ce ele nu și-au propus să ne ofere. „Creierul e doar portalul. Sunt ființa stranie care-a trecut prin el, venind din incomprehensibil și negrăit”. Sau: „Îmi las ochii să diveargă deasupra paginii albe, privesc undeva în creier, și nu în afară /…/ și apoi se face ca și când aș pluti deasupra paginii deja scrise și doar aș presăra cenușă-n șanțurile literelor aflate deja acolo, ca un tatuator care n-are nevoie de ace și sânge”. Interesantă secvență de descriere a miracolului actului creator: mai întâi contemplarea hipnotică a paginii albe, apoi privirea hipnotizată în propriul creier pentru a „obține”, în pasul trei, un fel de text pre-scris cu litere invizibile, pe care el doar le trece în regimul vizibilului, prin cenușa arderii de tot. În tot jurnalul este, simultan, spectator, protagonist și arena spectacolului: „spectacol al minții mele…”
Rămâne un mister pentru mine cum de nu i s-au dedicat lui Mircea Cărtărescu cărți de psihanaliză (sau poate că nu știu eu), fie jungiană, fie chiar freudiană (sau, de ce nu, lacaniană?), pare o adevărată Roșia Montana pentru un psihanalist. Sau e o supremă viclenie auctorială, ceea ce pare atât de evident, ce ni se oferă la prima vedere, sare în ochi, fiind, de fapt, suprema camuflare? Oniricul (sunt aici povestite vise fabuloase prin luxurianta arborescență epică și simbolică) este patul nutrițional din care se hrănește abundent întreaga sa operă. Este modul său de a-și privi în veci misteriosul proces de mentație, cum îi place să spună. „Mintea mea paranoidă e bună la dezvoltat scenarii […] Dacă fabuloasa construcție a «anomaliilor mele» n-ar fi fost coloana mea vertebrală (groaza, dar și interesul meu acut) timp de cel puțin zece ani, n-aș fi scris Solenoid niciodată, pentru că romanul e o evanghelie personală străvăzută prin carnea lui narativă, și vibrația care se simte acolo, bașii ăia care fac să-ți tremure plămânii, n-ar fi existat dacă n-aș fi crezut necondiționat, literal, în realitatea viziunilor și-a stărilor mele”. Sau „Ar fi trebuit să fac schizofrenie în adolescență, o luasem deja pe drumul ăla. Am făcut-o virtual, în cărți, rămânând astfel pe linia de plutire!”. Sau: „depresia mea paranoidă aproape că m-a omorât”.
Oniricul este poartă spre metafizic, notează într-un loc, apropo de Kafka iarăși, și miza lui nu este nicidecum evadarea din „realitate”, ci tocmai accesul în sfânta sfintelor minții unui creator. „Nu există jurnal intim, pentru că intim e ceea ce nu se poate spune”, ne temperează el imediat elanul demistificator, superbia de a crede că am înțeles ceva din procesul creației. Și, în altă parte, la fel, retezând punți „mie nu mi s-a întâmplat niciodată nimic”. „Biata mea minte, oricum greu exploatată în ultimii ani (mujicul care-și biciuiește calul până-l omoară)”, se căinează el, pe bună dreptate. Vorbind, cioranian, de „oroarea de a exista” (nu apare deloc Cioran în acest volum, de reflectat; în ciuda aparențelor, sunt temperamente creatoare, de nu opuse, atunci foarte diferite). Pentru că salvarea a venit, firește, tot de la literatură: „M-a stabilizat stima de sine pe care am primit-o de la literatură”. Mai mult, se visează chiar taumaturg prin forța literaturii, să aibă „palme vindecătoare”.
Tot de cosmismul romantic de care vorbeam mai sus ține și evantaiul viziunii cărtăresciene, încântat să facă salturi „cuantice” între universul mare, cu infinitatea de galaxii, roiuri, găuri negre ș.a.m.d. și universul mic, cu la fel de numeroasele particule elementare, cu nume ciudate, enumerate cu o voluptate de mângâietor al cuvintelor. Structură narcisică apăsată, Mircea Cărtărescu își concepe opera (în ansamblu, și fiecare carte în parte) cu minuțiozitate și un simț arhitectural al monumentalului care este mai rar în literatura noastră; probabil l-ar fi încântat pe Călinescu, poate și prin luxurianța barocă a imaginației. Dar este mai ales și în primul rând un scriitor tragic, în sensul pe care-l preciza Gabriel Liiceanu: de întâlnire, confruntare cu limita. Și asta mi se pare a fi fost de foarte devreme miza majoră a scrisului cărtărescian: a ridica foarte sus ștacheta, a te confrunta cu limitele creativității și psihicului proprii, ale limbii și ale culturii periferice în care te-ai născut. Resimțindu-se și resimțit ca un corp străin, prin noutate și amploarea viziunii creatoare, are toate motivele să-și clameze singurătatea. Citează la un moment dat din Wittgenstein: „Cred că pentru a gusta un poet trebuie să ne placă și cultura căreia îi aparține. Dacă aceasta îi [logic, ne este, probabil scăpare de redactare n.m.] este indiferentă sau antipatică, atunci admirația se răcește”. Și comentează: „Cine să simpatizeze «cultura românească»? E motivul pentru care nu voi fi niciodată judecat și valorizat la potențialul meu deplin”. Cochetează chiar cu ideea de a părăsi țara, atingând limita exasperării față de evoluția morală a unei patrii care se scufundă abrupt în marasm negru (asociere cvasi-pleonastică menită doar să sublinieze grozăvia unui moment istoric). Îmi vine să lansez ipoteza că literatura română a ratat ocazia de a face din M.C. un fel de spărgător de gheață prin care să forțeze receptarea internațională, de care este obsedată, de la marii interbelici parizieni nimeni nu a mai avut atâta vizibilitate în alte limbi, din păcate autorul lui Orbitor a fost și a rămas singur pe acest drum. Dar asta este altă temă, pe care se poate glosa mult.
Începe anul 2020 cu următoarea însemnare: „Scrii cu adevărat când ești solidar, dintr-un singur bloc, culmea dimprejur. Când te-ai desprins de ea și ești singur, poți continua să scrii, dar un text întors pe dos, autist, răsucit către pixul cu care scrii, ca și când cerneala s-ar resorbi de pe pagină și-ar porni în amonte ca să inunde, în creier, sufletul tău întunecat. Te-neci atunci cu propriul tău scris (s.m.), ca și când te-ai scufunda într-un ocean de cerneală amorfă. Ce straniu, ce trist e acest fel invers de-a scrie când legătura ta cu ceilalți oameni s-a rupt și ai uitat limbajul, cutumele și aerul epocii tale care acum e epoca altora. Și totuși, măcar pentru mine, numai așa se mai poate trăi și scrie”. Virtuozitatea analitică, probată în zecile de teoretizări sau de comentarii din aceste pagini, aidoma celei citate, se exercită, cum se vede, și asupra propriilor sale cărți. Nu forțez prea mult dacă spun că M.C. este cel mai bun comentator al propriilor sale cărți (lucru deloc de la sine înțeles). Spicuiesc: Theodoros este veacul meu de singurătate; Viața mea nu e în Jurnal, ci în Orbitor, Solenoid, Theodoros; „În Solenoid am crezut fiindcă pe atunci credeam în anomaliile mele”; „Melancolia e o carte pură, cea mai pură scrisă de mine”; „Melancolia rămâne cartea mea cea mai autobiografică”; „Da, O. e cupola, S. e campanela catedralei”.
Închei cu o temă foarte prezentă, firesc, în jurnal, dar cu atât mai incredibilă: bătrânețea. Citind despre literatură, turnee, premii, vacanțe la Sângeorz sau în Grecia, întâlniri cu scriitori din toată lumea, boli, războaie, amenajarea noii case, dragostea pentru Ioana, discuțiile cu Gabriel, visuri etc., etc., uităm, ciudat (autorul nu uită, desigur) că M.C. îmbătrânește, te izbesc notațiile despre ieșirea la pensie și evenimentul pare la fel de imaginar ca nu știu care scenă din Theodoros. Văd și aici, în această structură biografic-textuală, un omagiu indirect adus literaturii de către unul dintre ultimii săi preoți ne-apostat. Sau, cum spune el: „Probabil chiar sunt ultimul scriitor, deja un om al trecutului”.
Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii, Jurnal 2018-2022, Humanitas, 2025