DIMINEAȚĂ CU TASTE LIPSĂ
Am visat că îngerul meu păzitor era chelner
într-o bodegă de lângă Piața centrală din Cluj,
semăna cu Ioan-Pavel Azap îmbrăcat în cămașă albă,
dar pătată cu borș și păcate mici – alea care nu ajung în spovedanie,
că-s prea de zi cu zi.
Avea grijă să nu uite comanda nimănui,
și când mi-a adus desertul,
mi-a spus:
„poezia ta n-o să schimbe nimic,
dar poate ține loc de răspuns la o întrebare,
pe care nimeni n-a pus-o cum trebuie.”
Afară era post
și două bătrâne împărțeau o pâine cu un câine,
iar în spatele lor o fată își dădea rimel
în oglinda retrovizoare a unui Opel ruginit,
în timp ce fredona o manea
despre iubire și parastas.
Eu scriam cu teamă și luare aminte
cu genunchii juliți de la rugăciuni,
scriam cu degetele tremurând,
de parcă fiecare cuvânt
era furat de la Orwell în 1984.
Și da, știu că nu sunt profet,
ci poet cu certificat de la Uniune,
dar mi-a crescut o liniște în piept
care nu mai tace.
O duc prin lume ca pe un copil bolnav,
îi cânt seara,
îi dau lapte cald
și o mint că totul o să fie bine,
deși știu că nu e.
Și totuși,
într-o zi de sâmbătă,
când orașul își întinde oasele ruginite
și preotul dă cu tămâie peste gropi,
îngerul va veni, desculț,
cu unghii negre și sufletul șifonat
și se va așeza lângă mine pe bordură,
zicând:
„hai, frate, mai încearcă o dată.
n-ai nimic de pierdut,
cel mult viața.”
CEI CARE NU MAI DORM
La mine în cartier, nebunii se numesc îngeri,
poartă pantofi uzați, se plimbă noaptea pe trotuarele crăpate
și bat la uși închise, doar ca să audă ecoul,
singura dovadă că lumea mai respiră.
Unul își ține credința într-o pungă de plastic,
altul o împarte la doi, ca pe o pâine cu gust
și numai unii știu că Dumnezeu coboară uneori
să vadă cât de jos poate ajunge lumina.
Eu am stat de vorbă cu unul la gară,
avea o aripă ruptă și vorbea despre salarii,
despre copii care nu mai visează nimic,
și despre mila care se vinde la kilogram.
Mi-a spus: „Nu te teme de durere,
e singura dovadă că ai trup,
teme-te de liniște, căci ea seamănă cu moartea.”
Și apoi a dispărut, lăsând în urmă
miros de motorină și tămâie ieftină.
De atunci, zilnic îmi lasă în cutia poștală rugăciuni
pe care le pun în buzunar și le uit acolo:
poate, cândva, o să le găsească cineva
și o să creadă că am fost un om bun.
ANIMAL PESTE BLOCURI
Pe partea asta de oraș
lumina e un animal care cade peste blocuri,
iar oamenii trec ca niște plicuri pierdute
spre un oficiu poștal desființat.
Nu se mai aude decât zgomotul mic al telefonului
când cineva te întreabă „mai ești?”
iar tu te gândești o clipă,
dacă să fii.
La colț, fiecare copil își pierde balonul,
iar vântul face restul,
toate vor fi istorie într-un cloud,
printre reclame la pastile de somn
și tutoriale despre cum să repari o inimă
cu bandă adezivă.
Între timp îmi notez în carnețel
numărul autobuzului care n-a mai venit
și o propoziție frumoasă
pe care n-o să o spun nimănui niciodată.
**
Pe birou stă cana,
pe fundul ei se strânge timpul
ca pe-o monedă, rugina.
Televizorul vorbește singur,
eu dau din cap
ca un vecin politicos
care n-a înțeles nimic.
Din când în când
îmi bat la ușă niște pantofi vechi,
mă întreabă dacă mai ieșim la plimbare,
le spun să aștepte,
poate mâine.
În tavan, o muscă își scrie testamentul,
îi citesc rândurile
și parcă-s despre mine.
Apoi mă culc
într-o liniște care miroase a praf de pușcă
și aud orașul cum cască
cu gura plină de oboseală.