Poezia începe acolo unde divinitatea nu se mai aude.
„În Sfintele Scripturi găsim de multe ori sintagma Și a zis Dumnezeu. Când divinitatea se oprește din spus, începe poezia” scrie Erri de Luca, parcimonios în dezvăluiri despre propria creație („În caietele în care scriu, majoritatea rândurilor sunt duse până la capăt și sunt în proză, dar unele sunt mai scurte și sunt versuri.” (Opera sull’acqua/ Oeuvre sur l’eau, 2002), dar exprimând și o extremă exigență față de poezie în general, în preambulul volumului L’Ospite incallito/ Oaspetele impenitent, publicat în 2008. Această exigență pleacă de la constatarea că tăcerea divinității nu diminuează capacitatea poetului de a auzi „silabele murmurului”, „o voce de fină pulbere tăcută”, această expresie nefiind altceva decât traducerea din ebraica Vechiului Testament, de către Erri de Luca însuși, a ceea ce aude profetul Ilie când Dumnezeu tace. „…După cutremur a fost un foc; dar nu era în foc Domnul; după foc a fost un sunet de liniște adâncă…” Regi, 19,19. Se poate observa dispariția oricărei materialități în traducerea românească a ceea ce aude profetul Ilie, spre deosebire de traducerile în italiană și franceză unde răsună cuvintele polvere, poussière. Persistența materialității în misterioasa prezență (divină, pentru credincioși) din interiorul tăcerii, îl determină pe agnosticul Erri de Luca să utilizeze o metaforă anatomică pentru a situa locul exact al retragerii divinității în favoarea poeziei.
„Există în ureche un punct, un os mic numit labirint. Acolo are loc schimbul între divinitatea care încetează și poezia care începe. În vestibulul osului labirint cele două voci se substituie una alteia. Pentru scurt timp nu se poate distinge vocea care se sfârșește de cea care debutează. Pentru un scurt timp poezia este și ea ‘o voce ca o fină pulbere tăcută’”.
În același preambul, pornind de la faptul că trei psalmi (96, 98 și 149) încep identic, „Cântați Domnului un cântec nou!”, Erri de Luca se întreabă în ce constă această noutate. Modul în care este interpretată această repetiție de către poetul rebel (voi reveni într-un articol ulterior asupra acestui calificativ), Erri de Luca este surprinzător. Poezia, ne spune el, se naște tocmai datorită acestui imperativ repetitiv de noutate, evocat, fără a fi explicitat în vreun fel, ca un „suflu de silabe care provoacă un vârtej în ureche.” Ea suplinește divinitatea care s-a încredințat Sfintelor Scripturi și s-a închis în ele. „Îi revine poetului, care se clatină în osul labirint să adauge un vers la ceea ce ea (divinitatea) nu spune.”
În concluzie, divinitatea este vârful muntelui imaginar unde se află sursa poeziei („Questa e la sommita da cui proviene la poesia”). Dar înălțime nu înseamnă imobilitate. Poemul intitulat „Și El făcu” („E fece”) din același volum se termină astfel:
„Divinității nu-i păsa de clădiri,/ era nomadă și rămase nomadă.”
Consecință firească a acestei posturi a divinității, Erri de Luca privește de asemenea poezia ca fiind constitutiv nomadă.
În poemul intitulat „Aer” (din volumul Recoltă la lumina zilei / Raccolto diurno, Crocetti, 2021), aerul ca element indispensabil al vieții este un alt nume al poeziei: „Aerul secolului XX mătura continentele/ era briză, tumult, calm plat niciodată./ Ca apa care-și schimbă gustul/ de la o fântână la alta,/ aerul își află substanța cu anii.”
Substanța poeziei e nomadă, schimbătoare ca aceea a anilor, dar mereu indispensabilă vieții: „Am cunoscut ani de aer stagnant,/ apoi ferestre deschise, propice incendiilor.” Și în final poezia, numită ca atare, e dezvăluită sub forma ei cea mai concretă. „Recunosc o epocă după miros, un om dând mâna cu el,/ dar o carte nu doar după copertă,/ trebuie să intru, să fiu treaz, să o simt, cartea este făcută din aer.”
Într-un poem anterior, intitulat „Concediu”/ „Congedo” (din volumul Operă pe apă/ Opera sull’acqua, Einaudi, 2002), Erri de Luca escaladează munții ale căror creste duc spre vârful unde-și are sursa poezia. Alpinismul este, în viața de toate zilele, cealaltă mare pasiune a lui Erri de Luca, dar aici ascensiunea pornește de la apă (ca element vital indispensabil, asemenea aerului), mai exact de la nivelul mării. „Urc munții unde mă țin departe de cursa/ întinsă de picăturile tale, mare. Merg pe gheață și zăpadă,/ fărâmițez sub pașii mei infinitele cristale hexagonale,/ ca naufragiu am avalanșa și crăpătura gheții.” Pe tot parcursul acestei ascensiuni alpinistul pare că se ferește de mare, de elementul apă, ca și cum aceasta l-ar ține pe loc, îngreunându-i mersul spre vârf. Aceeași atitudine interioară, chiar mai accentuată, e prezentă față de sol, de pământul pe care calcă pașii poetului. „Fac ultimul pas înainte de vârf/ unde nu mai este pământ, ci aer.”
Aerul este, în vocabularul lui Erri de Luca cerul, cerurile, tot atât de firesc precum apa este marea. Limba ebraică, pe care Erri de Luca a învățat-o ca autodidact, ne ajută prin consonanțele sale, să înțelegem sensul profund al legăturii dintre apă și aer, dintre mare și cer, elemente și locuri vitale ale universului simultan poetic și transcendental. „Maim, șamaim”, ape, ceruri; ebraica deșerturilor urcă de la rimă spre substanța comună: „maim, șamaim.”
În sfârșit, poemul intitulat „Psalm de furtună”, reproduce versurile 23-29 din psalmul 107 (cu subtitlul „Imn de mulțumire” în traducerea românească, sau „La grâce divine” în franceză) transcrise alternativ în italiană și ebraică (cu caractere latine).
Suntem îndreptățiți să ne întrebăm care este rostul publicării ca poem propriu, de către Erri de Luca, a transcrierii cuvânt cu cuvânt al unui fragment de psalm. Există însă o contribuție propriu-zisă a poetului, și anume titlul pe care-l dă acestui fragment de psalm, „Psalm de furtună”/ „Salmo di tempesta ”. De asemenea, primul vers, singurul care nu face parte din psalm, „În psalmul o sută șapte eu citesc și traduc versurile unei furtuni.”, ambele contribuții punând în surdină tonalitatea dominantă a acestui psalm, de mulțumire, de stare de grație etc. Prin aceste intervenții, pe care le-am putea numi minimaliste, accentul e deplasat spre tragismul furtunii. Sau și mai concret, accentul e pus pe locul primejdiei, marea, și pe apă ca element vital.
Am întrevăzut în poemul „Concediu” nuanța de primejdie surdă asociată cu marea și atribuită apei ca element vital. În poemul „Baraj”/„Diga”, din același volum, „Operă pe apă”, acest potențial amenințător al apei este mult mai precis. Poemul începe astfel: „Vacarm de ape în ceruri: hamon maim bașamaim./ Astfel auzi un profet vocea aceasta care curgea peste el/ dintr-un acvariu de stele” și se încheie cu versurile următoare: „Nu te juca cu apa,/ nu o închide, nu o frâna, ea este aceea care se joacă/ în streașini, turbine, poduri, orezării, mori și în bazinele/ salinelor./ Ea este aliata cerului și a subsolului,/ are catapulte, mașini de asalt, are răbdare și timp:/ dar tu vei sfârși, un fel de vice-rege al lumii,/ biped fără aripi, mort de frica morții/ astfel grăbind-o.”
Revenind la „Psalm de furtună”, să notăm, în încheiere, că acest titlu, care aparține poetului, transformă psalmul 107 într-un poem emblematic al întregii sale creații, trimițând cu precădere la un alt ciclu de poeme, intitulat „Aller simple”/ „Solo andata” (Feltrinelli, 2005), despre care voi scrie în articolul viitor. În acest ciclu de poeme marea nu mai este doar o surdă amenințare, ci devine o primejdie reală, care ucide sub ochii noștri. Iată câteva versuri din primul poem din „Aller simple’’ : „Nu marea este aceea care ne-a primit,/ Noi am primit marea cu brațele deschise./ Veniți de pe înaltele platouri incendiate de războaie și nu/ de soare,/ am traversat deșerturile tropicului Cancerului./ Când, de pe o înălțime, văzurăm marea/ ea era linia de sosire, picioare sărutate de valuri./ Sfârșită Africa talpa furnicilor,/ de la ele caravanele învață să calce în picioare…”