ROMÂNIA LITERARĂ 51-52 / 2025
Din 5 decembrie. Din paginile dedicate colocviului „Romanul – între estetic și ideologic”. 1) Gabriel Chifu: Ceea ce m-a nemulțumit din primul moment cu privire la tema dezbătută în acest an la colocviul dedicat romanului este prezența prepoziției între pusă să relaționeze esteticul și ideologicul în roman. Cele două concepte sunt într-adevăr opozabile, dar sunt ele de același ordin de mărime, stau ele pe același plan, au aceeași pondere, încât să fie egal determinante pentru arta romanului? Mie mi se pare că nu. Cred cu tărie, atunci când vorbim despre roman, că predominant este esteticul. 2) Horia Gârbea: Literatura română a preferat întotdeauna, dintre lecțiile trecutului, pe cele conservatoare, arhetipale, opace la progres. În toată literatura interbelică, o culminație de toată lumea admirată, și pe bună dreptate, dar numai ca estetică, abundă exemplele de refuz în ceea ce privește progresul… În mod aș spune bizar numeroși prozatori români din primele decenii ale secolului XX manifestă oroare sau măcar porniri ironice față de liberalism (cu modul autohton, adică brătianist), modernitate, emancipare. 3) Adrian Lesenciuc: După moartea lui Nicolae Manolescu, un val de reacții antiestetiste a adus în prim-plan o poziție vădit ideologică. În fond, acțiunea preponderent ideologică (în majoritatea cazurilor, antiestetismul se rezumă la ideologii culturale, dar și politice ori economice; foarte rar se manifestă prin reacție pe axa etică, iar când se întâmplă acest lucru, motivarea etică servește argumentării ideologice) a unei părți a criticii autohtone nu elimină confuzia dintre prevalența esteticului și estetismul pur și nici nu recurge la combaterea estetismului metodologic. Mizele sunt de altă natură: combaterea canonului, combaterea conceptului de direcție (în înțeles gherist), promovarea unor valori extraestetice și, mai ales, rescrierea literaturii prin grila unui sistem de valori extraestetice. Tezele de doctorat au devenit principalele instrumente prin intermediul cărora rescrierea ideologică a literaturii a devenit posibilă. 4) Irina Petraș: Romanul nu poate fi între estetic și ideologic, adică ocupând pe rând și alternativ un loc sau altul. El este, inevitabil și definitiv, și estetic, și ideologic, simultan, chiar dacă, firește, cu doze variabile de una sau alta de identificat în textura sa… Ideologia modelează modul în care se percepe estetica, influențând ce este considerat frumos și cum este apreciată creația artificială sau naturală. Legătura dintre estetică și ideologie este marcată de sistemul de idei existent… Orice operă de artă care își merită numele ține de estetic, chiar dacă gustul și detaliile accentuate de-a lungul secolelor s-au schimbat… Romanul, fie el social, istoric, psihologic, de atmosferă, fantastic, chiar și erotic ori policier, scris la comandă politică ori dimpotrivă, gestionează mereu, liber ori obligat, proporția celor două ingrediente de neînlocuit ale poveștii: esteticul și ideologicul. 5) Marta Petreu: În psihicul omului există așadar atât facultatea de a sesiza, gusta, cunoaște și crea obiectul estetic, cât și facultatea de a-i acorda spontan valoare… Esteticul este conceptul cel mai cuprinzător care se referă la sesizarea de către om a însușirii pe care o au unele obiecte și fenomene, fie naturale, fie create de om, între care acelea create cu intenționalitate artistică, de a produce omului un sentiment de plăcere sau bucurie spirituală și de a genera un sentiment de valoare… La noi există ideologiile: pașoptistă, junimistă, sămănătoristă, liberală, țărănistă etc., iar azi or fi existând ideologiile liberală, social-democrată, woke, de extremă dreaptă numită „suveranistă“, aceea comunistă, aceea anticomunistă, ideologia proeuropeană, ideologia feministă etc. 6) Doina Ruști: În ultima vreme s-a instituit moda comentariilor discrete. Când o creație impresionează prin ceva, primul lucru pe care îl face un exeget, chiar unul specializat, e să ignore apariția, pentru că există câteva politici, care stau la baza selecției literare. Ele intră în fundamentul ideologiei care stabilește ierarhiile romanești. Dacă în timpuri străvechi conta cartea, iară nu autorul, în momentul de față, cartea nu mai contează, în multe cazuri nici nu există. 7) Varujan Vosganian: Un scriitor angajat va dori să-și ducă scrierea către o anumită concluzie. Concluziile omoară arta. Iar corectitudinea politică, o sumă de fascii de concluzii, este un adevărat ucigaș în serie în domeniul literaturii. Angajarea politică, transpusă în scris, duce la tezism, nu la literatură și transformă paginile în pamflet, în declarație politică, în propagandă. Când te așezi la masa de scris, trebuie să-ți strecori carnetul de partid în adâncul sertarului. În sumar: V. Igna, Al. Călinescu, Mircea Mihăieș, V. Spiridon, I.T. Morar, Dan Stanca, Răzvan Voncu, I. Holban, Savu Popa, G. Cornilă, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Cristinel Munteanu, Cătălin Davidescu, Marina Constantinescu, Adrian Alui Gheorghe, Augustin Cupșa, Dan Gulea, Andrea H. Hedeș, Cornel Nistea, Ovidiu Pecican, I. Stanomir, Ioana Tătărușanu, M. Zamfir, Daniela Varvara, Balázs F. Attila.
APOSTROF 12 / 2025
Răzvan Voncu, „Pentru cine scriem”: Dacă nu scriem pentru critici, să scriem pentru public? (…) Dacă scriitorul nu are, cu adevărat, o reprezentare a „publicului“ pentru care, chipurile, scrie, el are un înlocuitor facil, deşi înşelător, al acestuia. Este vorba de modă… Moda / modele intelectuale, care, la fel de conformiste şi de sterile intelectual, străbat în ultimele decenii literatura şi filosofia, mediul academic, revistele şi editurile. La un moment dat „s-au purtat“ situaţionismul şi maoismul, apoi postmodernismul, acum „se poartă“ feminismul şi world literature… Pe măsură ce literatura de unică folosinţă devine norma, scriitorii scriu tot mai mult în funcţie de modă. Este „la modă“ condamnarea comunismului şi denunţarea gulagurilor? Scriem o biografie romanţată a unchiului mort la Aiud. Trece moda anticomunismului şi vine cea a „luptei împotriva corupţiei“? Scriem un studiu despre corupţia în ficţiunea literară românească. Trece şi aceasta şi vine timpul „luptei împotriva discriminării“? Scriem o piesă de teatru despre universul groparilor de cimitir… Nu e nevoie de colocvii academice pentru a sesiza sărăcirea înfiorătoare a artei literare (fără de care nu există literatură): e suficientă o experienţă de câţiva ani în critica de întâmpinare. Nu e nevoie nici de studii aprofundate spre a constata simplificarea şi schematizarea din spatele mai tuturor cărţilor de azi, în special la autorii noi. E adevărat că şi aceste texte îşi au locul şi rostul lor într-o literatură… Dacă scriitorul nu trebuie să scrie nici pentru critic, nici pentru public (şi cu atât mai puţin nu trebuie să se plieze cerinţelor modei), ne mai rămâne un singur destinatar posibil al scrisului său: el însuşi. Însă şi aici sunt de făcut multe observaţii, într-o epocă a simulacrelor, cum este cea în care trăim. În sumar (selectiv): Ion Vartic, Ștefan Melancu, Mircea Moț, Ștefan Manasia, Eugen Barz, Dan Gulea, Petrișor Militaru, Radu Constantinescu, Ion Bogdan Lefter, Ioan Cristescu, Dan Culcer, Vladimir Tismăneanu, Cristian Meleșteu, Alice Valeria Micu, Cristian Vasile, Constantin Cubleșan, Ion Pop. La ancheta revistei: „Traducător vs. ChatGPT” (răspund scriitori și traducători).
RAMURI 12 / 2025
Vasile Popovici (în dialog cu Robert Șerban): Nostalgia după Ceaușescu e o ticăloșire voluntară, când omul își spune: după mine, să se aleagă praful de tot și de toate! Putem căuta rădăcinile ticăloșirii colective. Pot fi traiul la limită; percepția că oamenii politici sunt corupți și dezinteresați de binele general; faptul că lumea de azi a prins o viteză tehnologică amețitoare, pe care cei neșcoliți n-o mai pot atinge. Însă nici furia și nici frustrarea nu te pot împinge spre uriașa minciună că a fost mai bine înainte de ʻ89 și spre această sinucidere colectivă; întoarcerea înapoi, la naționalizare, la egalitarismul în sărăcia ultimă și închistarea între granițe sunt forme ale sinuciderii… Suntem o societate tot mai divizată și mai derutată. Iar în momentul acesta ne aflăm într-un punct atât de critic, în care mase întregi de oameni își pierd luciditatea și simțul moral… Întrebare R.Ș.: „Mai crezi în «autonomia esteticului»?” Răspunde V.P.: Cred în estetic, nu cred în autonomia lui. Scurtă a fost perioada în istoria literaturii când s-a citit poezie de dragul exclusiv de a citi poezie sau de a înțelege poezia ca reflectare a ei în oglindă. Nici inversul nu mă convinge, anume că literatura n-are de a face cu esteticul. Cred că există un risc major la care se expun cei care vin în literatură fără să cunoască literatura, cei ce vin în cultură fără cultură. Literatura, ca pictura sau muzica, e și ea o artă, adică o meserie, pe care trebuie să o înveți și să o înțelegi înainte de a o contesta. Estetic înseamnă să țintești emoția printr-o tehnică specifică… Ideea că orice năzbâtie poate fi literatură e o iluzie. Iluzie gravă e și impresia că valoarea se exprimă prin ce se face în prezent, tot restul fiind desuet, istoria literaturii fiind doar o succesiune de momente ce se anulează succesiv, cel de azi pe cel de ieri, la infinit. Deloc nu cred nici în literatura ca ideologie, cum am văzut că există tentația. Și cu atât mai puțin cred în istoria literară fondată pe criterii ideologice. Cred doar în ceea ce mă emoționează – în o mie de feluri, nicidecum în propagandă, care e cu totul și cu totul altceva. În sumar (selectiv): Gabriela Gheorghișor, Cătălin Pavel, Gh. Grigurcu, N. Prelipceanu, Gela Enea, Savu Popa, Cristian Pătrășconiu, Dumitru Ungureanu, M. Ghițulescu, Călin Vlasie, Gabriel Nedelea, Florin Logreșteanu, Paul Aretzu, Dumitru Andreca, Toma Grigorie.
STEAUA 11-12 / 2025
Adrian Popescu, „Toată lumea scrie, cântă și dansează”: E bine că toată țara scrie poezii? E bine! Pentru că frustrările miilor de oameni au în acest fel o supapă, se pot defula sau pot imagina utopii nesângeroase. Nu e bine pentru că nivelul versurilor coboară în trăncăneală cu pretenții, iar insignifianța lor este străină de registrul simbolic, cel care apropie lumi depărtate, fie prin fulgerul metaforei cognitive, fie prin atmosfera încărcată de electricitatea stărilor sufletești. Până nu prea demult, funcționa criteriul axiologic în cultură, acum, onoare excepțiilor, poezia a devenit o mișcarea de masă, de genul Cântarea României de altădată. După Marea Epidemie, criteriul corectitudinii incluzive a câștigat teren, apoi a decretat: toată lumea poate fi scriitor… E rău că nu se poate alege și reține decât foarte puțină substanță și originalitate din torențialele revărsări de versuri, evident guralive, superficiale, mediocre și submediocre… Amestecul valorii cu non-valoarea distruge literatura. Apoi, Horia Bădescu: Trăim neîndoielnic în timp de restrişte sau, mai exact, în vremuri sărace. Sărace de viață profundă, de substanță, de miracol, de umanitate, de sacru… O lume în care se închid bisericile și bibliotecile, în care analfabetismul funcțional a devenit endemic, iar cartea un târâm virgin, unde generațiile noi nu se îndeamnă a se aventura, în care editurile sunt copleșite de taxe, iar autorii au devenit nu rentieri ai drepturilor de autor, ci custozi ai propriilor pagini scrise. O lume în care libertatea de expresie a devenit tributară draconicei cenzuri a politiquement correct-ului, resurecția dictonului regimurilor de mână forte prea bine-cunoscutul: ,,Cine nu e cu noi e împotriva noastră!” O lume în care prostia, derizoriul, cinismul şi retorica sunt mai agresive ca niciodată. În alte pagini, Vasile Gogea (interviu realizat de Daniel Moșoiu): Vine de la sine… Eu am scris, când am scris, ca un fel de terapie. Nu știu dacă mă salvează de spaime și angoase, dar îmi echilibrează ființa. Când ființa mea e într-un dezechilibru, ai o mulțime de alte contragreutăți pe care poți să le pui pe cântar, dar pentru mine, până la urmă, scrisul e cel care contrabalansează. Și atunci rezultă o carte. Că e o carte de eseuri, de proză sau de poezie, are mai puțină importanță. În sumar (selectiv): Ovidiu Pecican, Ioan-Aurel Pop, Dan Gulea, Răzvan Voncu, Ovidiu Genaru, Virgil Podoabă, Gh. Glodeanu, Mircea Mihăieș, Călin Vlasie, Varujan Vosganian, Hanna Bota, Nicolae Prelipceanu, Victor Cubleșan, Ion Pop, Viorel Mureșan, Iulian Boldea, Simona Grazia Dima, Vlad Moldovan, Radu Toderici, Virgil Mihaiu, Adrian Țion, Caliopia Tocală, I. Taloș.
EXPRES CULTURAL 12 / 2025
Nicolae Panaite, la Editorial: Cu ei nu se putea negocia. Ideologiile rele nu dispar de la sine. Terorismul și ideologia sa sunt maeștri în a înșela oamenii. Prin propaganda lor mincinoasă, ei unesc, mulți căzând în plasă ca niște copii naivi. Pe de o parte, asistăm, astăzi, la discursuri înșelătoare și la un optimism de conveniență, iar pe de altă parte, pe lângă situația mondială precară, suntem constant bombardați cu noi știri alarmante. Oamenii intră astfel într-o stare de criză fără ieșire și rămân prinși în ea. Cred că mai curând este posibil ca o cămilă să treacă prin urechile acului, decât un activist al nazismului, fascismului și comunismului să regrete tot răul ce l-a făcut și să-și toarne cenușă în cap. Trăim într-o epocă a individualismului exacerbat și a dezbinărilor de tot felul. În alte pagini, Gellu Dorian, „Pseudocultura de top”: Maxima deschidere posibilă atunci, în 1990, fără scoaterea din front, conform punctului 8 a Proclamației de la Timișoara, a celor care au slujit comunismul, securiștii și activiștii de partid, a creat posibilitatea dezvoltării și a unor viruși, care au îmbolnăvit corpul readus la viață. Fără lustrația necesară, așa cum s-a petrecut în Germania, confuzia de valori, unele ivite din nostalgii agresive, altele din strategii securistice repuse în circulație, a fost lăsată în largul ei. Și de aici a început totul. Odată cu eliminarea totală a cenzurii, nu a celei ideologice, a cărei eradicare era absolut necesară, ci a celei estetice, chiar și a celei interioare, ivită numai și numai din educație și cunoaștere, a dat posibilitatea oricui dorește să se manifeste, fără limite, în acte de creație… S-a ajuns, cu trecerea timpului, când recrudescența invaziilor artistice de tot felul, prin manifestări culturale de maximă lipsă de viziune estetică, valorică, s-a impus ca normă a culturii vii, s-a ajuns, deci, la o pseudo cultură, care domină acum viața de zi cu zi a țării. Și Emil Nicolae, „Poetul ca «performer»”: Poetul român (și poezia lui, desigur) a avut și are caracteristici specifice: 1. cultura orală dominantă; 2. spiritul conservator inconturnabil; 3. întârzierile/ nesincronizările (v. E. Lovinescu); 4. gustul imitației; 5. angajamentul ideologic (istoric?) presant și continuu etc. Unele dintre acestea au stimulat intrarea în „scenă”, altele au inhibat-o. Însă, firește, aspectul performativ depinde covârșitor și de „firea” / structura individuală… Ținând seama de numeroasele ieșiri în public ale poeților (la recitaluri, turniruri, festivaluri ș.a.m.d.), mă aștept ca o viitoare istorie literară să includă și evaluarea „vocii” poeților, pe lângă analiza de text, dacă ea – vocea – adaugă ceva expresivității… În sumar (selectiv): Al. Cistelecan, Lucian Scurtu, Dan Bogdan Hanu, C. Cubleșan, C. Coroiu, V. Fluturel, Adrian Alui Gheorghe, Remus, Giorgioni, Cătălina Hașotti, Adrian Dinu Rachieru, Gabriel Mardare, Leo Butnaru, Magda Ursache, Eugen Munteanu, N. Tzone, V. Iancu, Suzana Fântânaru, C. Pricop.
ARGEȘ 12 /2025
Gheorghe Grigurcu, „Jurnal de idei”: Cu cât e mai numeroasă, cu atât mulţimea devine mai credulă, gata a lua în considerare demagogia, a se lăsa pe mâna unei dictaturi, a merge în direcţii nesăbuite. Conștiinţa autocritică e individualizată. Ipostaza sa colectivă nu e decât un eșec. După comunism și fascism, reminiscenţele derivatelor actuale nu constituie oare un exemplu? * Nu doar zgomotul obosește, ci și tăcerea. * De ce s-a întâmplat așa? De ce binele atât cât a fost s-a oprit în propria imagine? Doar pentru a se putea recunoaște nostalgic în ceea ce a fost? Un rafinament al neîmplinirii? În alte pagini, Daniel Cristea-Enache (interviu realizat de Diana Serena Bunea): Anii aceia în care învăţam la școală dimineaţa, veneam acasă pe la prânz și apoi, până după-amiază, pe la ora 17-17.30, când venea tata de la serviciu, eram cu desăvârșire singur în apartamentul nostru cu patru camere. Mama murise în 1981, aproape de finele clasei I; și mă doare și azi inima că tocmai omul cu care eu semăn atât de mult nu s-a putut bucura, aici pe Pământ, nici măcar de coroniţa de premiant a mezinului ei de la sfârșitul clasei I… Atunci, în toamna lui 1981, când am început clasa a II-a, am descoperit Liniștea, Singurătatea și Libertatea, strâns împletite în câteva ore ce mi se dădeau în fiecare zi, de luni până vineri. Veneam de la școală, mâncam singur, îmi luam o carte și începeam să citesc nesăţios, întins în patul din camera mea (ultima din „potcoava” apartamentului), ridicând din când în când privirea și contemplând peisajul pe care îl vedeam atunci de la fereastra mea, și care mă făcea pur și simplu fericit… Acum, retrospectiv, văd cum copilăria mea urbană este și acolo, pe linia de intersecţie a tuturor cărţilor citite atunci, și dincolo de fereastră, cu soarele bătând în geamurile de la blocul D3, și pe masa cu sticlă pe ea, și în codiţele de măr care se uscau pe jos, între noptieră și perete, dar și în dulapul plin cu haine, caiete, manuale, jucării, cadouri de la tata, clasoare cu timbre, casete audio, culegeri de matematică, un radio mic la care ascultam „Fotbal minut cu minut”, fanioane ale Universităţii Craiova, fotografii ale lui Ilie Balaci, adidași Puma aduși tot de tata și pentru care mă invidiau toţi prietenii, un tricou superb, cu capul unui tigru și pe care scria mare TIGER, ca să se înţeleagă despre ce e vorba, diplome de premiant la școală, o diplomă de la un concurs pe stadion unde am alergat și am ieșit primul, un minunat atlas zoologic de pe care copiam cu calcul contururi de animale, un glob pământesc de pe care am învăţat toate ţările și capitalele lor, caiete de muzică (precum cele dăruite de Emil Brumaru lui Valeriu Cristea), unul special de desen, de format mare, cu tot cu culorile pe care le foloseam când „mă chinuia talentul” de pictor, un joc Marocco, unul de șah plus table, un pachet de cărţi de joc, un cub Rubik pe care n-am reușit niciodată să-l „rezolv” altfel decât smulgându-i piesele și punându-le la loc după culori, fotografii Polaroid cu noi, niște patine cu rotile (azi li se spune role), un fel de ochelari de înot de mari dimensiuni, cu ramă galbenă, cărora li se spunea „vizor”… În sumar (selectiv): N. Oprea, Mircea Bârsilă, Octavian Soviany, Sorin Lavric, D. Ungureanu, Radu Aldulescu, Dan Ciachir, Leonid Dragomir, Arthur Suciu, Sorin Antohi, Savu Popa, Robert Șerban, Radu Cange, Iulian Talianu, Mircea Moț, Jean Dumitrașcu, Mircea Teculescu, M. Barbu, Al. Jurcă.
LITTERA NOVA 4 / 2025
Vianu Mureșan, „Nebunie într-o anumită măsură”: Aș numi smintire starea care smulge mintea din ceea ce toată lumea socoate că este normal, obișnuit, comun… Această smintire nu indică neapărat o patologie, ci un dezechilibru conjunctural, o pierdere temporară a cumpătului interior, ceva care tulbură rațiunea fără a o anula complet. Ea presupune o nebunie parțială, dacă putem folosi această formulă, o stare de convulsie a conștiinței ce amplifică intensitatea trăirilor fără a distruge luciditatea fundamentală a conștiinței morale… Omul furios nu este nebun, dar se poartă nebunește, iar atunci când starea sa se calmează, redevine normal în limitele acceptate de toți. În alte pagini, Simona-Grazia Dima (interviu realizat de Daniela Șontică): Nu mă simt o poetă ermetică sau intelectualistă, ci una pentru care scrisul nu reprezintă un proces limitat la planul intelectual, ci presupune mai degrabă o revelație ontologică, auzirea unui semnal pe drumul vieții, călăuzitor înspre o țintă, iar ținta aceea nu este decât esența ta adevărată, inima ta spirituală… Critica mi-a răpit și îmi răpește prea multă energie și poate s-ar cuveni să încetinesc această vocație secundă… Oricând, publicul ar putea fi trezit la poezie, dar pentru aceasta e nevoie de anumite condiții, ce nu sunt îndeplinite plenitudinar acum, când atenția merge, în special, înspre tehnologie și consumerism, cu derivațiile lor, iar idealurile au o tentă pronunțat materialistă. În sumar (selectiv): Eugen Barz, Ioan-Aurel Pop, Mircea Moț, Cristina Danilov, Delia Muntean, Carmen Secere, Pavel Șușară.
ADDENDA
- În literatura română recentă nu puține sunt manifestările a ceea ce poartă numele de ecopoezie (ecopoetry)… Viziunea ecocentrică pe care o adoptă poeții eco reușește să depășească limitele subiectivității și să ajungă să ia în considerare mai mult decât umanul, să privească dincolo de sine și de asemănător, pentru a putea construi rețele ce aduc textul într-o plasă a ecosistemului… Se pune în discuție și conștientizarea de către poeți a interdependenței omului cu mediul, a culturii cu mediul și a ideii de comunitate, reușind să surprindă și destrămarea completă a viziunii antropocentrice – a omului ca ființă superioară ce poate domina -, legând ecopoezia de viziunea postumanistă. În același timp, se pune accentul pe prezența naturii – privită nu ca o subtemă sau ca un cadru ce are rol pur estetic, ci ca interdependență, conexiune, ca subiect al poeziei, ca un ecosistem al gândirii limbajului poetic… Postumanismul și-a făcut loc pe scena poeziei române ca o continuare sau ca o maturizare a anumitor poeți din generația 2000, de aceea există și câțiva poeți douămiiști care se remarcă prin abordarea direcției eco în scriitura lor… Aș marca anul 2020 ca unul de cotitură pentru ceea ce înseamnă asumarea conștiinței ecologice în poezia română… (Andreea-Roxana Ghiță, „Ecopoezia & ecocritica în literatura română recentă”, revista TRANSILVANIA Nr. 11 / 2025)