Soarele se revărsa din plin peste curtea din spatele clădirii. N-ai fi zis că e o zi de sfârșit de noiembrie, atât de blând și cald era aerul. Doar copacul acela înalt, cu frunzișul auriu, aplecat până la pământ, îți spunea că e toamnă.
Închiși în saloanele învechite și mohorâte ale unui fost conac boieresc, pacienții nu vedeau nici soarele, nici copacul uluitor de frumos din curte, ei nu aveau anotimpuri, doar boala și suferința.
Lisandru nimerise fără să știe cum într-un salon aglomerat, printre bărbați de toate felurile. Stătea în mijlocul lui și nu înțelegea nimic din ce se petrecea. Trăia un coșmar din care nu se putea dezmetici.
Asistenta îl conduse spre fereastră, arătându-i locul în care urma să stea, apoi îi întoarse spatele și ieși fără să-i dea vreo explicație. Buimac, cu pulsul mărit de neînțelegere și derută, stătea nemișcat și privea bolnavii întinși în paturile lor. N-avea niciun bagaj, asta îi sporea nedumerirea. Fusese lăsat acolo fără o vorbă, ca un obiect.
La naiba! Un spital! își zise în sinea lui. Ce caut eu aici? Cum am ajuns…? De ce? Nimeni nu-i dăduse vreo lămurire. Devenise brusc pacient? Începu să-și pipăie trupul. Nicio durere, nicio urmă de rană. Era întreg, sănătos, cum fusese întotdeauna. Era o glumă proastă, un joc? Cine s-ar fi putut gândi la așa ceva? Prietenii lui cei mai buni erau departe, plecaseră de mult timp, trăiau în alte colțuri de lume. Colegii? Nu erau genul, n-ar fi avut de ce să-i facă așa ceva. Nu-și putea imagina să aibă dușmani.
Privi mai atent în jur. Bărbați cu fețele palide, supte, cu privirile stinse, fără vlagă. El era pe deplin sănătos. Poate fi o confuzie, m-au confundat…
Se urni din loc, făcu câțiva pași prin salon și se așeză pe pat. Era îmbrăcat de oraș, respira sănătate între bolnavii aceia în pijamale dungate și ponosite. În cămașă albastră, descheiată la gât, fără obișnuita lui cravată, asta îl nedumeri și mai mult, încercă să-și amintească clipele dinainte…
Își aduse aminte de escapada de seară: Kate, tânăra femeie blondă și seducătoare, râdea îmbiindu-l să guste din vinul locului… parteneriatul cu firma ei. Dar unde erau însoțitorii lui? Nu venise singur la petrecere. Își amintea totul atât de limpede, dar nu pricepea cum ajunsese în spital, nicio amintire despre clipa fatală. Bolnav? Nici pomeneală! Nu fusese niciodată bolnav, nu avea nicio boală. Atunci cum am ajuns aici, printre acești sărmani pacienți, fără putință de scăpare? se întrebă Lisandru fără a înțelege ceva din toată întâmplarea.
Aștepta. Trecuse multă vreme până ce asistenta reveni și îi făcu semn s-o urmeze. În sfârșit, o să lămurim lucrurile! își spuse el ușurat. Păși în urma ei și ieșiră din salon pe culoarul îngust ce traversa clădirea de la un capăt la altul.
Lisandru își trăia coșmarul în spital. Era supus unui tratament crud și nu pricepea de ce. Privat de libertate, lăsat pe mâna doctorilor care refuzau să discute despre boala pe care i-o tratau, se învârtea năuc pe culoarele albe, vopsite în albastru până la jumătate. Îl îndopau cu medicamente și îl hrăneau cu perfuzii, el tânjea după mâncare.
Îl înfuria peste măsură că nu știa cum ajunsese în spital, cine îl adusese și de ce îl lăsase acolo. Cheful dat de Kate în cinstea lui era ultimul lucru pe care și-l amintea din lumea din afara zidurilor. Paharul de vin întins de mâna lui Kate, pe care îl sorbise nervos, după ce ciocniseră în semn de împăcare. În momentul acela, firul se rupsese, se trezise captiv în spital. Nimeni din afară nu putea pătrunde înăuntru, totul era închis, aveai nevoie de un cod, nici din interior nu puteai ieși. Zguduit peste măsură, nu găsea vreo rațiune întâmplării care îl aruncase în plin coșmar.
Continua să creadă că e o neînțelegere la mijloc, că cineva va veni să-l scoată de acolo, însă timpul trecea și el se chinuia să îndure, să n-o ia razna. Doamne! Poți să înnebunești închis într-un spital, își zise el, înfiorat de gând. Niciun gest de înțelegere, nicio vorbă mai blândă, niciun surâs de încurajare. Cum să reziști când citești pe fața doctorilor condamnarea? Descoperea cutremurat în toată ființa lui infernul bolilor și suferința. Voia cu disperare să iasă de acolo înainte de-a ceda nervos.
Asista șocat la confesiunile bolnavilor, descoperea boli incurabile, cum le socoteau specialiștii, nu credea însă că nu mai exista vreo șansă de vindecare. Se infiltra în el toată suferința lor și nu știa cum să scape. Încercă să-și creeze un univers mental doar al lui, să se cufunde în muzică, să trăiască în ea. Ar fi avut nevoie de un instrument să cânte până la epuizare, să-i scoată din agonie pe pacienți, să se salveze.
Își revăzu chitara agățată pe peretele camerei și instinctiv întinse mâna, dar își dădu seama că gestul lui putea fi interpretat. Se ghemui sub plapumă, își închipui că atinge corzile ei și dintr-o dată muzica îi năvăli în urechi cald și tămăduitor. Se pierdu cu totul în lumea sunetelor, învăluit în lumină.
Nu auzi când ușa se deschise, nici vocea asistentei care venise pentru tratament. Simți doar o atingere înghețată, acul dureros înfipt în braț, smucitura care îl scoase brutal din vis și-l readuse la coșmarul pe care îl trăia zilnic până la limita insuportabilului.
Deschise uşa din spate a holului ce da pe terasă. Aerul umed, cu gustul amărui al frunzelor muiate de ploaie, îl trezi dintr-o dată ca dintr-un vis urât. Trase adânc în piept răcoarea blândă a zilei, sorbi cu nesaţ viaţa ce palpita în grădină într-o curgere molcomă, ocrotitoare.
Stătea pe prag şi inspira prin toată fiinţa lui tulburată de boală lumea de afară. În câteva zile uitase că dincolo de prag se afla universul lui. Îl pierduse brusc, nu ştia cum, se trezise uluit într-o lume mohorâtă, măcinată de suferinţă. Plutea într-o ceaţă nedefinită, încetase să viseze, se cufunda într-o pâclă continuă, o durere necunoscută până atunci, nu fizică, imposibil de exprimat. Ceva ascuţit ca o aşchie invizibilă i se împlântase în creier o dată cu diagnosticul ce-i fulgerase înţelegerea. Vestea îl năucise, crestase adânc în corpul lui viguros, neobişnuit cu durerea.
Respiră iar şi iar, inspira aerul de afară cu nările fremătând, surprins de taina vieţii de care se îndepărtase. Stătea nemişcat în cadrul uşii larg deschise. Apoi făcu un pas pe terasă, îşi ridică capul, parcă ar fi aşteptat ca aerul şi lumina să-i şteargă paloarea, să-i coboare în sânge, să curgă şuvoi prin el. Cu ochii închişi, cu nările adulmecând, se lăsă sedus de aerul blând de noiembrie. Simţi plăcerea cum îi destinde muşchii feţei. Redescoperea ritmul uitat al zilei netulburată de durere.
Gândul că se află dincolo de prag, în faţa copacului uriaş, cu ramurile spuzite de galbenul uluitor al frunzelor, îi accelera pulsul, îl ameţea. Încă un pas pe terasă. Îi venea să plece, să se piardă pe sub copacii cu crengile încărcate de soare, să meargă întruna, fără ţintă, să uite coşmarul.
– Nu aveţi voie afară, auzi ca prin ceaţă glasul asistentei.
Cuvintele ei rupseră vraja, îl readuseră în spaţiul captivităţii. Descumpănit, privea pierdut pragul. Cum am ajuns aici? Ce caut în spital? se întreba fără încetare Lisandru. Realitatea îl năucea. Nu voia să rămână acolo.
Îmbrăcat în pijama, nu pot umbla pe străzi. M-ar crede nebun şi m-ar interna în ospiciu. Se uită lung la prag. Doi paşi, doar doi paşi îl despărţeau de salon. La naiba cu spitalul şi medicaţia lor! N-am să mor într-o toamnă atât de frumoasă! În pijama și papuci, coborî cele trei trepte spre grădină şi se îndreptă spre copac. Crengile ajungeau până aproape de pământ. Inspiră mirosul amărui al frunzelor aurii, rupse câteva crengi, își înveli trupul cu ele ca într-o haină vie şi îşi continuă drumul.
Ieşi în stradă. Maşinile treceau în viteză pe şosea în ambele sensuri, într-un ritm derutant. Pe trotuar, lumea circula grăbită, parcă împinsă de un resort. Bărbatul păşea calm, înfăşurat în haina de frunze tomnatice. Zeci de sori sclipeau pe trupul lui viguros. Oamenii se dădeau la o parte uimiţi. Simţeau căldura din privirea bărbatului ca un har ce îi întărea.
Copiii se adunaseră roată în jurul lui. Uite omul-soare, exclamau ei. Hai să-l atingem, vom avea viaţă lungă! Bărbatul surâdea, continua să meargă cu trupul poleit de soare.